Obţinerea unor angajamente de informator s-a realizat de multe ori în condiţii de maximă vulnerabilitate a victimelor, alteori prin şantaj. Este foarte posibil ca nu dosarele Securităţii să fi adunat exemplele cele mai odioase de slujire a autorităţilor comuniste, ci dosarele de personal, unde angajaţii instituţiilor socialiste îşi turnau colegii din proprie iniţiativă, din invidie sau pură răutate. De acest fenomen aproape nu se aminteşte. Iar dacă maturii din vremea comunismului nu cum să uite acest fenomen, de unde să-şi închipuie tinerii de astăzi împingerea denunţurilor pe sub uşa biroului de personal?
În ce priveşte şantajul pentru obţinerea angajamentului de informator, mijloacele difereau, evident, în funcţie de victimă şi de context. Vom invoca astăzi un caz de excepţie, încercarea de controlare, eventual de obţinere a colaborării poetului Ştefan Augustin Doinaş.
Conceperea unui flagrant
La începutul anilor ’80, Direcţia I a Securităţii era din ce în ce mai preocupată de insubordonarea scriitorilor. O arată şi un document datat 12 noiembrie 1981: „Din materialele obţinute în procesul urmăririi informative rezultă că Ştefan Augustin Doinaş în diferite împrejurări dar mai ales cu ocazia unor evenimente interne, a continuat să se situeze pe o poziţie necorespunzătoare politicii partidului în domeniul culturii. … Împreună cu mai multe elemente aflate în preocupările noastre – Dan Deşliu, Eugen Simion, Mircea Dinescu şi alţii, a iniţiat unele acţiuni preliminare conferinţei pe ţară a Uniunii Scriitorilor, care au contribuit la deteriorarea stării de spirit în breaslă.”1
Drept concluzie, lt.-col. Wawiernia Mihai propunea contactarea lui Ştefan Augustin Doinaş „în vederea influenţării pozitive”. Dacă măsura propusă nu dădea rezultatele scontate, urma să fie informat preşedintele Uniunii Scriitorilor. Se mai planificau acţiuni de învrăjbire a lui Doinaş cu Dan Hăulică, redactorul-şef al revistei „Secolul XX”, unde lucra Doinaş, şi scăderea prestigiului şi influenţei lui Doinaş la locul de muncă, cât şi în afara acestuia.
Documentele din dosarul de urmărire informativă sugerează că „influenţarea pozitivă” nu a funcţionat. Ca urmare, Securitatea a planificat şantajarea lui Doinaş. Un prim mijloc a constat în folosirea unui colaborator al Securităţii, Cerna Rădulescu, consătean şi coleg de liceu şi facultate cu Virgil Ierunca, devenit între timp informatorul „Costea”. Soţia acestuia, intrată şi ea în complicatul joc, a fost în luna noiembrie 1981 în vizită la Paris, unde l-a întâlnit pe Virgil Ierunca. Aici, „ajungând discuţia la situaţia materială a familiei sursei, Virgil Ierunca i-a spus [sursei] ca soţul ei să se adreseze cu orice solicitare ar avea în cadrul Uniunii Scriitorilor direct lui Ştefan Augustin Doinaş, să-i precizeze acestuia că o face la recomandarea lui Virgil Ierunca, al cărui prieten de o viaţă întreagă este. Virgil a precizat că el personal îi va confirma lui Doinaş că soţul sursei este pentru el mai mult decât un frate.”2
Ştefan Augustin Doinaş fusese ales la ultima Conferinţă a Uniunii Scriitorilor preşedinte al Fondului Literar. Era deci primul între membrii comitetului care acorda împrumuturile şi ajutoarele băneşti ale Uniunii. Lt.-col. Victor Achim, care planifica în acel moment acţiunile împotriva lui Doinaş, a gândit să pună pe spatele lui Doinaş vina de abuz al funcţiei prin sprijinirea unui inamic al regimului. S-a elaborat un flagrant: o întâlnire între informatorul „Costea” şi Doinaş, realizate „sub control tehnic pentru a verifica şi pe această cale modul cum informatorul respectă instructajul şi eventuala colaborare a lui Şt. Augustin Doinaş cu cei de la „Europa Liberă”.3
Iată şi detaliile flagrantului, conform unui document din luna februarie 19824:
„1. Pentru realizarea primului contact dintre informatorul „Costea” şi Ştefan Augustin Doinaş în vederea verificării informaţiei furnizate la 7.I.a.c. se va proceda astfel: vom pune la dispoziţia lui „Costea” programul de lucru al elementului urmărit; în ziua când se va hotărî întâlnirea, informatorul va merge la biroul lui Ştefan Augustin Doinaş comunicându-i că doreşte să stea cu el de vorbă câteva minute întrebându-l când poate şi unde se vor întâlni; la data stabilită îi va comunica că soţia sa a fost la Paris, a vizitat un prieten comun – Ierunca, care îi trimite salutări şi de la care a primit 500 franci cu obligaţia de a restitui mamei acestuia contravaloarea în lei, sens în care îl roagă să-i aprobe un împrumut; deşi nu va abuza de amabilitatea sa, îşi face datoria să-i transmită rugămintea lui Ierunca de a-l ajuta când are unele greutăţi; se simte onorat de această atenţie şi oricând îi stă la dispoziţie. Toată discuţia va fi efectuată sub control T.O. După realizarea întâlnirii Doinaş va fi pus in filaj pentru a verifica activitatea şi contactele ce le realizează, în ideea de a stabili dacă încearcă să verifice cele comunicate de informator.
2. Stabilirea persoanelor care au primit împrumuturi sau ajutoare băneşti de la „Fondul literar”, cu aprobarea ori la intervenţia lui Ştefan Augustin Doinaş: vor fi avute în vedere acele persoane despre care sunt unele date şi informaţii că ar avea legături cu emigraţia intelectuală reacţionară sau că se găsesc în atenţia acesteia; totodată persoanele care fac parte din anturajul său, semnalate cu atitudine politică necorespunzătoare.”
Întâlnirea respectivă chiar a avut loc, conform planurilor. În ziua de 17 februarie 1982 (într-o miercuri), pe la ora 14.00, în holul de la etaj al localului Uniunii Scriitorilor, Cerna Rădulescu a stabilit o întâlnire cu Doinaş şi a avut o scurtă discuţie cu el. Cerna Rădulescu i-a spus că are de dat nişte bani „mamei lui Virgil Ierunca, care mă socoteşte cel mai vechi şi mai statornic prieten al lui [Ierunca] de aici din ţară”. Brusc, Doinaş a devenit foarte binevoitor, i-a spus lui Cerna Rădulescu să facă două cereri, una de împrumut şi alta de ajutor: „La un moment dat a spus: „daţi-mi un telefon…”, apoi a adăugat: „Nu, e mai bine să nu-mi daţi telefon. Lăsaţi cererile la registratură şi eu vă voi ţine minte.”5
În dosare nu există nici un document din care să rezulte exploatarea de către Securitate a acestei strategii. În anii următori, Doinaş apare în paginile Securităţii ca un om care creează din ce în ce mai multe probleme, pe măsura creşterii prestigiului său, în particular, cel internaţional.
O altă cale: voyeur-ismul Securităţii
Securitatea avea scopuri murdare şi folosea mijloace murdare. Sper ca cineva să studieze odată relaţia Securităţii cu sexualitatea, şi erosul, mai general. Ştim că ea dezvolta o cultură macho şi că multe femei au căzut victime violurilor unor securişti; că utiliza tinere şi homosexuali pentru a spiona, compromite ori şantaja; că exista o obsesie pentru viaţa intimă a victimelor, un adevărat voyeur-ism.
Tema a fost exploatată şi în cazul lui Doinaş. Poetul avea o iubită, scriitoare, cu care se întâlnea relativ des. În planul de măsuri ce viza controlul poetului, apare şi următorul ordin:
„3. Realizarea unei deplasări legendate … a lui Ştefan Augustin Doinaş şi a amantei sale X … în provincie; avem în vedere aplicarea măsurilor FF la locul de cazare a numiţilor.
4. Luarea măsurii ICDT la domiciliul lui X; urmărim a se stabili dacă cea în cauză cunoaşte aspecte concrete din activitatea concubinului său şi ce anume.”6
Planul lt.-col. Victor Achim a fost aprobat iar mijloacele FF şi ICDT (de înregistrare audio şi video) montate. Şi în acest caz nu apare nimic în dosarele pe numele lui Ştefan Augustin Doinaş ajunse la CNSAS cu privire la „valorificarea” acestor demersuri de către Direcţia I. Cunoaştem în schimb că domnul Victor Achim a trăit foarte bine după revoluţie, ba chiar este solicitat uneori de ziarişti să explice cum stăteau lucrurile în vremea fostului regim pe care-l slujise.
P.S. Continuă vânarea lui Adrian Marino
Vineri 9 iulie, jurnalista Mirela Corlăţan a publicat în „Evenimentul zilei” un nou material despre Adrian Marino („Notele informative ale lui Marino, rătăcite între SRI şi SIE”). Jurnalista revine la a numi fosta victimă a comunismului „informator” şi a-i face un portret de colaborator al Securităţii. Amintesc faptul că un număr de comentatori ai cazului – printre ei, Liviu Antonesei – îi acordaseră anterior dnei Corlăţan prezumţia bunei credinţe, interpretând erorile sale prin lipsa de pregătire profesională. Prezumţia a fost dezminţită de ultimul articol al jurnalistei. În ciuda atenţionărilor pe care domnia sa le primise, a revenit în postura de hăituitoare a unui demn om de cultură hărţuit toată viaţa de instituţiile regimului comunist.
1. Arhiva CNSAS, Dosar I 2629, Vol. 1, pe numele Ştefan Augustin Doinaş (nume conspirativ „Ion Popa”), f. 274.
2. Documentul 151/AV/00314/68 din 7.01.1982, f. 90.
3. Ibidem., f. 90v.
4. Nr. 151/W.M./ … feb. 1982, f. 293, 293v.
5. Idem., f. 296.
6. Idem., 293v.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.