Cum şi ce a negociat România cu FMI în anii ’80

La ora actuală, când există atâtea discuţii şi mai ales controverse asupra modului în care Guvernul încearcă să rezolve unele dintre problemele deosebit de grave de ordin economico-financiar cu care se confruntă ţara, drept condiţie esenţială pentru primirea unei tranşe din împrumutul acordat de FMI, cotidianul.ro prezintă noi aspecte inedite din colaborarea României în perioada comunistă cu Fondul şi Banca Mondială.

După episodul trecut, în care Florea Dumitrescu, fost ministru al Finanţelor între 1969 şi 1978 şi fost guvernator al BNR în anii ’80, a prezentat în detaliu contextul aderării României la FMI şi BM, acum ne vorbeşte un alt fost ministru al Finanţelor, PETRE GIGEA. Titular al portofoliului Finanţelor între februarie 1981 şi august 1986, el este unul dintre cei care au condus delegaţia României la negocierile cu FMI, în perioada comunistă, iar în perioada cât domnia sa a fost ministru, România a realizat unul dintre cele mai mari acorduri de împrumuturi date de FMI unei ţări membre.

Era vorba de suma de 1,5 miliarde dolari, foarte mare pentru acele timpuri. Prestigioasa revistă britanică „Euromoney” l-a desemnat pe Petre Gigea drept „cel mai bun negociator al anului 1984”. După ce a fost schimbat din funcţie, el a fost numit ambasador al României la Paris, post pe care l-a ocupat până în martie 1990. Petre Gigea a acceptat să ofere detalii despre tratativele şi acordurile încheiate de România cu FMI în perioada comunistă, dar şi despre cum au fost folosite sumele împrumutate.

„Pentru a se înţelege de ce a fost nevoie să apelăm la FMI pentru un acord de împrumut, este necesar să precizez care era situaţia financiară a României la începutul anului 1981. La sfârşitul anului 1980, România intrase parţial în încetare de plăţi. Datorită faptului că în acea perioadă nu se mai făceau în mod regulat plăţi devenite scadente către creditori, respectiv bănci, guverne, FMI, Banca Mondială, furnizori, conturile noastre în valută erau blocate. Sume ce ni se cuveneau din exporturile noastre erau blocate de creditori pentru aşa-zisa «îndestulare» şi nu ajungeau în România decât parţial, iar uneori deloc. Plăţile valutare curente pentru TAROM, ambasade sau alte servicii se făceau în numerar prin valiză diplomatică. Din punct de vedere financiar, România era prinsă în chingi. Nu mai primea valută, nu mai cumpăra pe credit, iar creditorii ameninţau cu arbitraj internaţional. Ţara se dezvoltase bine până în 1980, pentru că primise credite pe termen lung, mediu, dar şi pe termen scurt, pentru care plătise numai dobânzi mici, iar ratele de împrumut erau amânate după 1981. Acest fapt a dus la acumularea unei datorii externe mari, care trebuia rambursată într-un termen scurt. Lumea se întreba de ce până în 1980 era mai bine, iar după aceea nivelul de trai s-a deteriorat. Situaţia economico-financiară devenise grea. În acest context, în februarie 1981, am fost numit ministru de Finanţe al României, preşedinte al Consiliului Financiar Bancar, cu sarcina, aşa cum era obiceiul vremii, de a reglementa finanţele ţării.

Bugetul de stat al României era excedentar în perioada 1981-1986, cât am fost eu ministru de Finanţe, leul nefiind convertibil, însă nu rezolvam plăţile valutare pentru datoria externă acumulată. Pentru aceasta trebuia valută forte, pe care o puteam avea în principal doar din export şi servicii externe. În 1981, datoria externă a României era evaluată la 15 miliarde de dolari, sumă la care se adăugau dobânzile aferente perioadei de plată de încă şase miliarde de dolari.

Nu-mi propun să stabilesc acum de ce şi cine poartă vina pentru acumularea acestei datorii şi mai ales că termenele de plată erau încărcate de mari sume în anii 1982 şi 1983, pentru că nu contează cât este volumul datoriei externe a unei ţări, ci modul cum este scadenţată aceasta. În condiţiile unei derulări normale a comerţului exterior este necesar ca rata anuală de plată să nu depăşească circa 18% din totalul încasărilor din export. Restul de 82% este normal şi firesc ca să poată acoperi importurile, cota-parte pentru creşterea rezervei valutare a ţării, plata serviciilor externe, întreţinerea ambasadelor şi altor reprezentante ale ţării peste hotare, plata cotizaţiei la organismele internaţionale afiliate, deplasări şi alte categorii de cheltuieli care se plătesc în valută. Aceste proporţii asigură o armonie şi un echilibru în economia unei ţări.

Sfatul competent pe care l-am primit din partea specialiştilor din străinătate era acela că nu aveam altă cale decât aceea a negocierilor şi a încheierii acordului necesar cu FMI, cu Banca Mondială, cu Clubul de la Paris şi cu băncile creditoare internaţionale. Acţiunea trebuia grăbită pentru că, nemaivând acces la noi credite în sume mari dacă nu sunt plătite cele devenite scadente, România ajunsese ca, începând cu a doua parte a anului 1980, să intre în încetare parţială de plăţi.

Astfel, unele disponibilităţi valutare ale României aflate în conturi în unele ţări au fost blocate de creditori, neavând astfel posibilitatea de a dispune de acestea. Ca urmare, anumite plăţi portuare, aeroportuare sau pentru ambasade, cât şi mici importuri, se făceau cu plata cash, prin delegaţi care plecau cu valizele pline cu valută în numerar. În acest fel se achitau şi benzina, motorina şi alţi combustibili şi lubrifianţi pentru avioanele companiei TAROM, cât şi pentru vapoarele româneşti.

Această situaţie nu mai putea dăinui. Trebuiau luate măsurile necesare, care nu puteau fi rezolvate numai prin efortul economiei, ci numai cu ajutorul organismelor internaţionale mai sus menţionate.

Împărtăşeam această opţiune, fiind convins că nu mai exista altă cale. Îmi puneam numai problema dacă vom reuşi sau nu în demersurile ce urma să le facem. Timpul avea să confirme acest lucru. Nu caut scuze, dar nu exista alternativă, aveam o anumită teamă pentru că, nici eu, ca ministru de Finanţe, nici ţara nu avuseserăm o astfel de experienţă în decursul existenţei sale de a-şi rescadenţa datoria în lupta cu un număr destul de mare de creditori pretenţioşi.

Un singur mare avantaj avea ţara noastră: era membru cu drepturi depline la FMI şi la Banca Mondială, Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare. De altfel, România era singura ţară din Est care avea această calitate şi care avea şi un capital social depus la FMI de peste 500 de milioane de dolari. Nici o altă ţară socialistă nu făcea parte din aceste organisme internaţionale, fapt pentru care eram priviţi de aceste state în mod critic, dar, unele, în sinea lor, şi cu invidie. Abia în 1986 a aderat Ungaria, iar după 1990 şi celelalte ţări care lichidaseră cu socialismul şi tutela sovietică impusă de CAER. Trebuie spus însă, în mod obiectiv, că, şi în CAER, ţările membre aveau anumite avantaje desigur reciproce.

În 1981 am devenit guvernator al României la FMI şi guvernator al României la Banca pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca Mondială), cum i se spune uzual. Potrivit statutului, FMI este condus de un director general care trebuie să aparţină unei ţări europene, iar Banca Mondială, de un preşedinte care trebuie să provină din SUA. Capitalul social cel mai mare în ambele organisme aparţine SUA, care, în acest fel, au puterea de decizie şi de orientare a politicilor financiare în lume. Zi şi noapte m-am documentat în legătură cu mecanismul reeşalonării şi cu organizarea acestor instituţii internaţionale. Nu puteam pleca la atac fără să fiu înarmat cu cunoştinţele necesare. Literatura de specialitate, cursurile universitare şi presa din România nu erau documentate decât într-o foarte mică măsură în legătură cu acestea. Am apelat la documentaţii străine.

Câteva cuvinte îmi îngădui să spun despre FMI. El a fost înfiinţat la 22 iulie 1944, la Bretton Wood, SUA, având 50 de ţări fondatoare, care şi-a propus ca scop promovarea cooperării monetare internaţionale, stimulând creşterea schimburilor internaţionale şi favorizând ameliorarea muncii şi a situaţiei economice în toate ţările membre. Există un statut care trebuie respectat de toţi membrii săi. Se urmăreşte o strategie a dezvoltării care să permită ţărilor membre de a coopera în vederea asigurării stabilităţii sistemului financiar mondial şi ca urmare o creştere economică durabilă.

La începutul anului 1982, FMI avea 145 de ţări membre, între care şi România. La orizont se vedea dorinţa Ungariei şi a Poloniei de a cere cooperarea şi cooptarea în acest organism. Sumele depuse la 1 aprilie 1982 de aceste ţări erau de 60.684 de milioane de DST-uri (drepturi speciale de tragere). Voturile fiecărei ţări sunt direct proporţionale cu procentajul rezultat din capitalul social depus raportat la totalul capitalului de care dispune FMI. Astfel, în 1982, SUA aveau 19,64%, Anglia 6,80%, Franţa 4,51%, RF Germania 5,08%, Japonia 3,92%, Canada 3,20%, Italia 2,94%, RP Chineză 2,84%, Suedia 1,09%, Iugoslavia 0,68%, România 0,61%.

În raport de capitalul depus, noi eram pe locul 31, iar capitaluri mai mici şi respectiv cote în cadrul votului au un număr de 114 ţări faţă de România, ceea ce este un lucru pozitiv. Aceste ţări au proporţii cuprinse între 0,04 şi 0,60%, printre care Coreea de Sud, Egipt, Emiratele Arabe, Grecia, Irak, Israel, Irlanda, Iordania, Noua Zeelandă, Filipine, Portugalia, Turcia ş.a. Până în prezent, cotele ţărilor şi-au majorat în câteva rânduri capitalul social, dar ponderea lor a rămas sensibil aceeaşi. Funcţionarea FMI este asigurată de Consiliul guvernatorilor, din care am făcut şi eu parte, Consiliul de Administraţie, directorul general şi personalul organizaţiei.

Consiliul guvernatorilor se întruneşte o dată pe an, dar treburile curente se rezolvă la sediul său din Washington de Consiliul de Administraţie compus din 22 de membri, prezidat de directorul general. Sunt cinci ţări, membri importanţi, care au cele mai multe cote părţi, respectiv SUA, Anglia, Germania, Franţa, Japonia, care au fiecare şi câte un administrator. Aşadar, şedinţa are şi ea un administrator, ceilalţi 16 administratori sunt aleşi numai câte doi ani, fiecare reprezentând câte un grup de ţări.

Directorul general, în perioada cât eu am fost guvernatorul României la FMI, a fost domnul Jacques de Larosiere, de origine franceză. Un om capabil, onest şi manierat cu care am avut mai multe întâlniri şi discuţii privind relaţiile bilaterale pe care le-am purtat în întrevederile de la Washington, Londra, Helsinki sau Seul. A fost foarte cooperant cu România. Unul dintre adjuncţii săi este obligatoriu american.

Şi acum câteva lucruri despre politica şi statutul FMI. Fondul acordă împrumuturi ţărilor membre, la cerere, când acestea sunt, de regulă, în situaţie financiară grea, pe baza unor programe stabilite de comun acord, transmise cu o scrisoare de intenţie, rezultând astfel un aranjament stand-by. La împrumuturile acordate se plătesc o dobândă mai mică decât dobânda practicată pe piaţă, cât şi un comision unic de 0,5%.

Sumele împrumutate se stabilesc în DST-uri. În 1982, un DST era egal cu 1,16 dolari SUA. Împrumutul se acordă în rate, în anumite termene stabilite, corelate şi cu termenele de îndeplinire a anumitor măsuri de către ţara debitoare. În perioada aranjamentului stand-by, o misiune a FMI verifică modul de îndeplinire a sarcinilor asumate de către împrumutat.

Politica FMI este dură, aplicând cu stricteţe regulile economiei de piaţă, anularea subvenţiilor de orice fel, liberalizarea preţurilor, devalorizarea monedei naţionale, economii bugetare la cheltuielile administrative şi social-culturale şi alte asemenea. În peste 98% dintre ţările care au aplicat întocmai propunerile FMI au avut loc manifestări de stradă.

În România anilor ’80, datorită negocierilor purtate de noi, a condiţiilor de îndeplinit eşalonate în timp, aceste manifestaţii nu au avut loc.

Într-o discuţie de negocieri avută cu Jacques de Larosiere, director general al FMI, întrebându-l dacă şi Franţei i-ar aplica acelaşi regim economic ca şi nouă, acesta, zâmbind, mi-a răspuns: «Vreau să vă spun, domnule ministru, că dacă şi Franţa va veni să ceară împrumuturi de la FMI vom aplica aceleaşi reguli ca şi României. Noi cerem sau ne înţelegem asupra unor măsuri numai cu ţările împrumutate. Dacă dumneavoastră nu solicitaţi împrumuturi, puteţi conduce economia cum doriţi».

România a încheiat, în perioada 1975-2004, 10 acorduri cu FMI, din care trei înainte de 1989, în sumă de peste un miliard şase sute de milioane de dolari. Cele trei acorduri din perioada 1975-1989 au fost duse la îndeplinire aproape integral. Împrumuturi negociate în perioada 1982-1986, când eram ministru de Finanţe, au fost realizate în sumă de aproape 1,5 miliarde dolari încasată în trei tranşe semestriale. Din experienţa mea, ca şef al delegaţiei care a condus permanent, timp de trei ani de zile, tratativele cu FMI, susţin că etapele prin care am trecut sunt valabile şi astăzi pentru obţinerea unui împrumut. Am semnat în numele Guvernului Român o scrisoare de intenţie, apoi un memorandum economic, un plan de măsuri şi, în final, acordul de împrumut, toate referindu-se la suma de 1,5 miliarde de dolari.

De comun acord cu o echipă a FMI prezentă în ţară am definitivat scrisoarea de intenţie şi programul economico-financiar al României. În proiectul de scrisoare au fost cuprinse rezultatele pozitive obţinute de România în anul 1981 pe linia realizării unui excedent al balanţei comerciale, a îmbunătăţirii soldului balanţei de plăţi curente, perfecţionării preţurilor de producţie şi de livrare, reducerii subvenţiilor de la buget, realizarea unei circulaţii monetare sănătoase, orientării investiţiilor spre dezvoltarea resurselor energetice şi de materii prime, modernizării agriculturii, creşterii eficienţei în utilizarea materiilor prime în procent de fabricaţie, îndeplinirea unor criterii de performanţă în cadrul programului convenit care să asigure un curs, un sold favorabil al balanţei comerciale ş.a.

În urma negocierilor, grele şi dure, am ajuns la un consens să nu aplicăm o terapie de şoc, ci una graduală în ce priveşte majorarea preţurilor şi tarifelor pentru populaţie, cât şi reducerea cheltuielilor la buget de ordin administrativ şi social-cultural.

Sintetizând cele de mai sus, în cadrul programelor de ajustare structurală, întocmite de către ţara împrumutată şi FMI, au loc un anumit număr de etape ce trebuie realizate în timpul primirii împrumutului. Aceste etape, în general, au fost şi sunt următoarele: liberalizarea preţurilor în cadrul economiei naţionale, privatizarea marilor unităţi publice precum grupuri industriale, bănci comerciale, companii de transport şi altele, scăderea cheltuielilor publice în unele domenii – administraţie, învăţământ, cultură, sector militar etc. -, reducerea subvenţiilor acordate de către stat în economie şi alte domenii, blocarea creşterii salariilor şi reducerea numărului de salariaţi, devalorizarea monedei naţionale, înlăturarea oricăror piedici privind concurenţa internaţională, reducerea activităţii de producţie la întreprinderi nerentabile până la închiderea lor, specializarea producţiei de export la un număr limitat de întreprinderi, rambursarea la scadenţă a tuturor creditelor primite, se urmăreşte reducerea fondului de salarii căutându-se înlăturarea unor sporuri la salarii şi indemnizaţii, premii acordate, se limitează fondurile de asistenţă socială legate de ajutoare, subvenţii sociale, indemnizaţii de orice fel şi altele asemenea. Fondul de pensii este examinat cu atenţie pentru a fi stabilit cât mai strict şi se sugerează creşterea vârstei pentru pensionarea salariaţilor.

Revenind la aranjamentul stand-by pe care eu l-am încheiat cu FMI în anii ’80, afirm că discuţiile purtate au fost aspre, dar şi constructive. Cele mai delicate probleme trebuiau soluţionate cu FMI şi incluse în programul de măsuri ale Guvernului român. Aceste măsuri se refereau la: creşterea pe plan intern a preţurilor la petrol, gaze, cărbune, benzină, motorină şi energie electrică, reducerea subvenţiilor în industrie şi agricultură, în industria textilă, uniforme şcolare şi îmbrăcăminte pentru copii, reducerea importurilor, creşterea dobânzilor bancare, unificarea cursurilor de schimb, devalorizarea leului prin modificarea raportului leu-dolar, reducerea deficitului balanţei comerciale, reglementarea datoriei externe cu băncile occidentale, cât şi a guvernelor creditoare şi alte măsuri stabilite de comun acord.

Teoretic, aceste măsuri economico-financiare erau justificate în bună măsură, însă soluţionarea lor printr-o terapie de şoc nu era nici acceptată de forurile conducătoare ale României de atunci, dar nici de aplicat în practică într-un timp scurt cerut de FMI, aceasta nefiind posibilă.

Eu şi delegaţia pe care o conduceam şi negociam măsurile eram la mijloc, între ciocan şi nicovală. Nu depindea totul de această mână de oameni într-o ţară în care frâiele conducerii erau concentrate practic în acei ani, într-o singură mână, şi anume a preşedintelui României.

Negocierile s-au purtat permanent, la Bucureşti şi Washington, pentru împrumutul de 1,5 miliarde dolari, pe care l-am obţinut cu o dobândă de 3,5% anual. Totodată, acordul semnat cu FMI era o garanţie pentru întreaga comunitate internaţională, fie că era vorba de bancheri furnizori sau guverne, dar, pentru aceasta, trebuia să fim de acord cu un program sugerat de FMI după consultarea noastră prealabilă.

Toate acestea au influenţe într-o măsură mai mică sau mai mare în domeniul economic şi social al creşterii nivelului de trai, al şomajului şi altele. Nu ştiu dacă greşesc sau nu, dar FMI, voit sau nu, contribuie la dezetatizarea economiei, reducând tot mai mult rolul statului la extinderea economiei libere de tip american la nivel mondial.

Dar actuala criză financiară mondială ridică noi probleme ale economiei liberale de tip neocapitalist. Astfel, SUA, ca şi în alte ţări europene şi din lume, au primit ajutorul statului respectiv, care, prin fondurile acordate, a devenit acţionar principal la marile bănci, cât şi mari companii productive. Teoria că statul este un prost gospodar se cere, în condiţiile actuale, a fi revizuită şi stabilit mai exact rolul său în economia unei ţări. Desigur, nu se pune problema unei etatizări, dar a unui parteneriat între stat şi capitalul privat este de actualitate. În orice caz, nu se poate întâmpla ca vreodată statul să intre în faliment.

Experienţa mea în perioada celui mai mare împrumut al României de la FMI am descris-o pe larg în cartea mea «Un ministru de finanţe îşi aminteşte», apărută în 2004 în două volume având peste 1.400 de pagini.

Revenind la ziua de astăzi, aş spune că un aranjament cu FMI este, cu sau fără voia noastră, singura alternativă. Desigur că ar fi fost bine ca împrumutul să fie acordat de Uniunea Europeană din care facem parte şi căreia îi plătim obligaţia anuală ca membru, de 1,2 miliarde de euro (1.200.000.000 euro), dar aceasta şi-a sindicalizat eforturile cu Banca Europeană, cu Banca Mondială şi, bineînţeles, cu FMI, care-i dă siguranţa că acest organism este singurul capabil să asigure controlul necesar în disciplinarea împrumutatului.

Tare îmi este teamă că în baza unor neajunsuri, să folosesc un eufemism, ce vor apărea, guvernanţii vor spune populaţiei – este din cauza FMI, nu a noastră. Deci este nevoie să negociem cu grijă şi cu prevedere pentru viitor, fără ca populaţia s-o ducă greu, şi ar fi posibil într-o oarecare măsură. Împrumutul nu se acordă integral, o dată în cadrul sumei stabilite, ci pe tranşe, în etape, cu condiţii anuale bine stabilite, pe termene exacte. Deci termenele pot fi stabilite poate pe trei-cinci ani, iar prima tranşă se poate primi după aprobarea board-ului FMI. Următoarea tranşă, a doua, se va putea primi numai dacă condiţiile stabilite au fost îndeplinite. Altfel, aranjamentul stand-by încetează, aşa cum s-a întâmplat cu alte împrumuturi anterioare, nerealizate integral. Dobânzile la creditele primite sunt rezonabile, fiind sub dobânda pieţii. Verificările din partea FMI vor fi permanente şi destul de dese. Acest lucru este şi bine, şi rău. Fondurile de la bănci vor fi date pe obiective supuse controlului bancar, acordate pe măsura realizării investiţiilor respective.

Probabil vom avea o perioadă de graţie în care vom plăti numai dobânzi şi apoi eşalonat creditele primite. Aş exemplifica faptul că, în anii ’80, am contractat pentru Centrala atomo-electrică de la Cernavodă un credit de un miliard de dolari, pe o perioadă de 33 de ani, cu o dobândă de 3,5 la sută.

Anul acesta, cât şi în următorii, bugetul va fi unul de austeritate, în care risipa nu trebuie să aibă loc. Va fi necesar ca importurile să fie rezonabile, produsele agricole să fie limitate la import şi majorate la export. Agricultura ne poate ajuta printr-o producţie sporită. Astfel, e necesar şi pentru desfacerea producţiei produselor agricole pe piaţa românească.

Ambasadele noastre ar trebui să fie antrenate în sprijinirea agenţilor economici din România pentru a câştiga pieţe pentru mărfuri şi servicii, inclusiv pentru turism.

Acum, fiind o perioadă grea la noi, ţinând seama de contextul internaţional al crizei economico-financiare, se impune ca specialiştii în domeniu să fie consultaţi, iar experienţa lor să fie folosită în favoarea societăţii româneşti.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.