Cum stăm cu libertatea presei?

N-am putea vorbi despre situaţia actuală a celei de-a patra puteri în stat, cum (mai măgulitor nici nu era posibil) a fost denumită mai demult presa, fără a înregistra un apăsat recul al acesteia în faţa micului ecran. Adică al textului (factor al unei simbolistici) în raport cu vizualul (factor nemijlocit senzorial). Implicînd o revoltă surdă a stratului primordial al fiinţei în faţa culturii (nu a civilizaţiei, care produce tehnica informaţională), cum ar veni o sănătoasă “barbarizare”. Fenomen perceptibil pe răstimpuri foarte scurte.

Potrivit unui studiu IRES, în 2012 peste 50 la sută dintre români aveau încă încredere în presă, dar, potrivit altui studiu, realizat de către Fundaţia “Konrad Adenauer Stiftung”, în colaborare cu Centrul pentru Jurnalism Independent din România, la începutul lui 2014, credibilitatea number one o reprezintă televiziunea, în vreme ce ziarelor şi revistelor le revin procente jenante: primelor, 11 la sută, celorlalte, 2 la sută. Ce se întîmplă de fapt? Ne amintim cum, îndată după răsturnarea lui Ceauşescu, presa devenise atît de atracţioasă, încît, la difuzarea sa matinală, se formau cozi lungi, aidoma celor care, cu puţine zile înainte, indicau locurile unde se “dădea” pîinea sau laptele. Împrejurare ce semnifica o aşteptare imensă.

O nădejde colectivă în schimbări care s-au temporizat, s-au împuţinat, s-au malformat pînă la urmă în aşa hal încît amintirea acesteia lasă un gust rău. Nici vorbă, televizorul era urmărit şi atunci cu sufletul la gură, însă de ce şi un asemenea interes pentru ziare? Neîndoios, încă o deprindere mai vie de-a urmări pagina tipărită. Dar şi altceva. Garanţia pe care o oferă scrisul. Acoperirea morală pe care, prin intermediul său, o puteau căpăta idealurile unei societăţi abia ieşite din marasmul totalitar. Verba volant, scripta manent. Faptul că tirajul unor gazete depăşea un milion de exemplare, nu dădea tocmai măsura aspiraţiilor noastre înfrigurate? Deziluziile care s-au succedat şi care, după toate probabilităţile, nu s-au epuizat, au avut ca efect decredibilizarea paginii de ziar. Apetitului insaţiabil pe care îl stîrnea le-a urmat, aşa cum statistic se probează, lehamitea prezentă.

Calitatea de căpetenie a presei postdecembriste, “cîrligul” atracţiei sale o constituia libertatea sa. Degrevată de cenzura ce a încătuşat-o pe întreaga durată a regimului comunist, presa se înfăţişa la examenul eliminatoriu al democraţiei. Cu toate piedicile (defel puţine) pe care i le-a pus cîrmuirea iliesciană, desprinsă din coasta totalitarismului doar parţial abolit, ea şi-a făcut drum către adevăr. Nici mineriadele, nici torentele de calomnii veninoase, cu subtext oficial, nici lipsa de experienţă a unora dintre condeiele ce-o slujeau (prima Facultate de jurnalism a luat fiinţă în România abia în 1992), nu i-au înăbuşit glasul. Subsemnatul colabora pe atunci la Dreptatea, cotidian cu un subtitlu mirobolant: “organ de luptă împotriva comunismului”, fiind, dacă nu greşesc, primul scriitor român care a apărut în coloanele acestuia. Cu toate că redacţia curajoasei publicaţii a fost, după cum se ştie, vandalizată de mineri, ea şi-a continuat prestaţia. Izbutind a înscrie astfel o pagină distinctă în istoria gazetăriei româneşti. Zile ale unui entuziasm care nu s-a şters din inimile celor ce l-au împărtăşit… Am fi în măsură a vorbi în prezent de o veritabilă libertate a presei? Noţiune, să admitem, mai mult ori mai puţin demonetizată, tîrîtă prin discursivitatea de-atîtea ori dubioasă a politicianismului, libertatea alcătuieşte totuşi criteriul de apreciere major a presei din întreaga lume, din partea organizaţiei franceze Reporters sans frontièrs, care emite un raport anual. Conform ultimului, ţara noastră a scăzut cu trei locuri în clasamentul în cauză, trecînd de pe poziţia 42 pe poziţia 45. Aşadar putem privi foarte de jos la primele clasate, Finlanda, Olanda, Norvegia, şi nu ne putem reprima regretul că ne-am apropiat, fie şi discret, de ultimele poziţii, deţinute de Turkmenistan, Coreea de Nord, Eritreea. Asta e!
Există cusurgii care acuză mass media de un exces de libertate. Referindu-se la derapajele unor tipărituri înspre vulgarităţi, bîrfe, indecenţe, ei riscă a confunda dreptul la cuvînt, legal garantat, cu criteriul moral şi cu bunul gust, elemente nelegalizabile. Le ai sau nu le ai. Avem a face cu un soi de informal al legalităţii, care depinde de conştiinţa fiecăruia dintre noi. Atari aspecte ale unor periodice, fără doar şi poate puţin onorabile, neputînd fi combătute prin normele unei cenzuri (orice reconstituire a cenzurii e potenţial primejdioasă), pot fi îngrădite, descurajate exclusiv prin mijloacele opiniei corective. Ducînd la educaţia corespunzătoare a condeielor şi a patronilor lor. La fel şi a publicului. Nu libertatea în părelnic surplus ar putea fi incriminată, ci folosirea ei fără ceea ce se cheamă bun simţ.

Şi pentru a ne rosti gîndul fără rest, ne întrebăm: oare n-a existat şi nu va exista un public nepretenţios care solicită şi receptează cu savoare senzaţionalul ieftin, cancanul, stilul bulevardier? Aşa cum funcţionează la noi şi aiurea o literatură de larg consum, de ce să nu tolerăm şi periodicele de aceeaşi factură? Oricum, e un lucru mai puţin grav pentru echilibrul obştii decît, de pildă, evaziunea fiscală pe care autorităţile, resignate, îşi propun doar a o reduce, nu a o suprima pe de-a-ntregul. Să nu facem demagogia utopiilor!
Dar privind mai departe, ce observăm? Presa ne înfăţişează un peisaj de afirmaţii contradictorii, de tensiuni opozabile, de partizanate pe care unii îl deploră pentru că reflectă interesele grupurilor politice. Adevărat. În primii ani de după Revoluţie, predominau lucrăturile puterii iliesciene, de factură în largă parte neocomunistă, care nu se dădea în lături de la atacuri murdare împotriva opoziţiei la comunism, în speţă a intelectualităţii anticolaboraţioniste şi a partidelor zise istorice, în curs de reconstituire, la început plăpînde, vulnerabile. Multă cerneală tendenţioasă a curs atunci pe un făgaş abject. Corneliu Coposu, Ioan Raţiu, Radu Câmpeanu, ca şi Doina Cornea, Paul Goma, Ana Blandiana, au devenit panouri de tragere preferate. N-am putea omite intervenţia ocultă a “serviciilor”, care au făcut “ordine”. Nu s-au oprit pînă cînd PNL a trecut printr-o serie de frămîntări şi de disjungeri, pînă cînd PNŢCD, hăituit şi fărîmiţat cu necruţare, a dispărut practic de pe scena vieţii politice. Gazetele de orientare democratică s-au văzut continuu blamate, trimise la colţ. De atunci datează faimoasa sintagmă a lui Ion Iliescu, cu privire la “o anumită parte a presei”. Cea care, insubordonabilă, nu convenea camarilei d-sale. Între timp, lucrurile s-au dres într-un ritm lent, dar sigur. Dacă Adrian Năstase şi-a putut pune încă pecetea autoritaristă pe mass media, Traian Băsescu n-a mai izbutit aşa ceva. Viguroasa opoziţie la “preşedintele jucător”, corespunzînd amplului protest public similar, a reprezentat şi reprezintă încă, dacă nu greşesc, un succes.
Şi acum o chestiune sensibilă. Ar fi de dorit, ar fi cu putinţă o presă “depolitizată”, “obiectivă” întrutotul, imună la influenţele factorilor operaţionali în sfera social-administrativă? Mă tem că nu. O neutralitate absolută a ziarului e un nonsens. Intrînd în contact generos cu tematica civică ce alcătuieşte nutrimentul său neîntrerupt, acesta nu poate a nu avea opţiuni, preferinţe şi respingeri. A mima o plutire total nepărtinitoare deasupra solului multaccidentat al realităţilor nu ar fi o ipocrizie? Informaţiile, pînă şi ele, presupun o selecţie, un dozaj, o orientare organizatorică. Pentru a nu mai vorbi de comentarii. Şi apoi cum să slujeşti binele cetăţeanului, depărtîndu-te în chip pudibond de politică? Nu trec interesele acestuia prin filiera politicii curente? E ca şi cum ai pretinde că te ocupi de un bolnav făcînd abstracţie de metodele de tratament de care are nevoie bolnavul.

În impotenţa de fond a defensivei sale agresive, ca să zicem aşa, Băsescu, cel moralmente demis, în urma ultimului referendum, din funcţia-i prezidenţială, obişnuieşte a se referi la mogulii presei şi televiziunii, care-şi fac voia prin intermediul gazetarilor şi moderatorilor. Ca şi cum d-sa n-ar fi “coabitat” destulă vreme cu Sorin-Ovidiu Vîntu, afaceristul veros la scară naţională, care a înfundat puşcăria, cu toate că cu întîrziere şi pentru mai puţin timp decît s-ar fi cuvenit! N-am putea nega amestecul unor plutocraţi în bucătăria mass media. N-am nici cea mai vagă simpatie pentru asemenea personaje şi niciun fel de legătură cu ele, dar nu se întîmplă aşa şi în alte ţări? Inclusiv pe simandicoasele meleaguri occidentale? Chestiunea se cuvine însă pusă altminteri. Răspunzător pentru ceea ce scrie ori vorbeşte pe sticlă un analist e, cu nume şi prenume, aşa cum se spune acum, cu dichis, analistul în cauză şi nimeni altcineva. Dacă e onest, nu-şi va încălca autenticitatea unor convingeri. Nu se va lăsa cumpărat. Nu-şi va lăsa discursul la bătaia vîntului, aidoma unei giruete. Nu va trece cu armele şi bagajele din dotare dintr-o tabără în alta. Există, vai, destule cazuri de un asemenea trist gen. Hai să punem punctul pe i! Dacă eu am un punct de vedere care, pe bune, coincide cu cel al unui mogul, musai să mi-l schimb? Dacă nu-mi place Băsescu, să devin un fan Băsescu? Dacă sînt amorezat de Băsescu, să-l detest pe Băsescu? Nu cădem în extrema cealaltă, care ar fi o paradoxală libertate, condiţionată de o inversare a opiniei? Să fim serioşi!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.