„Cum vă place” – cu Shakespeare şi Purcărete la Budapesta

„Memoria e cel mai bun critic” – fraza des citată a unui eseist spaniol, care mă însoţeşte de mult şi în care, adesea, m-am recunoscut. Cu vârsta, declinul memoriei se profilează căci ea îşi pierde puterea de selecţie, dar aceasta priveşte, o ştim, trecutul recent, evenimentele de ieri, şi nu cele vechi, înscrise în sine ca într-un seif personal. Ce e un spectator dacă nu un Diogene cu ale cărui bunuri se identifică şi de care nu se desparte? Butoiul său le conţine şi de aceea poate declara: „omnia mea cum porto”, „duc cu mine tot ce am”. Convingere pe care mi-am confirmat-o văzând la Budapesta ultimul spectacol al lui Silviu Purcărete, “Cum vă place” de Shakespeare, piesa pe care Patrice Chéreau – spre surpriza generală – îşi propusese să o monteze fără să izbutească: moartea l-a împiedicat. Contrast baroc între natura operei şi destinul artistului… voia oare Chéreau bolnav să-şi facă adio-ul senin graţie acestui text ludic şi dezinvolt?

Silviu Purcărete îmi mărturiseşte că nu-i place să pună în scenă piese care incită la comparaţie şi competiţie, el vrea să se aventureze pe terenuri rar frecventate, puţin explorate. Regia e pentru el creaţie şi doar în mod subsidiar „variaţie” – variaţia marilor regizori care s-au confruntat cu textele de referinţă, “Hamlet”, “Livada de vişini”…

Însă “Cum vă place” nu se afiliază acestei categorii. Şi totuşi pentru spectatorul ce sunt, câteva repere decisive se desenează pe harta memoriei proprii; ele sunt motivate totodată biografic şi artistic. Putem oare să le disociem? Orice experienţă culturală decisivă rămâne legată de un moment, de o situaţie, de o adunare de prieteni. Dacă nu uit opera, nu uit nici contextul… Cultura ca act – şi teatrul mai cu seamă – produce însemne de neşters, satisfacţii comunitare şi nu doar artistice. Aceste duble „noduri” teatrale şi afective se fixează asemeni unor clipe de viaţă indisociabile de împliniri artistice, ai căror martori am fost.

Tânăr fiind descopeream într-o grădină un “Cum vă place” având-o ca protagonistă pe Beate Fredanov… amintire ce-mi evocă răcoarea plăcută a unei shakespeariene „nopţi de vară” petrecute în compania părinţilor mei veniţi de la Buzău şi care, astfel, profitau de un inaccesibil spectacol bucureştean. Câţiva ani mai târziu, de astă dată, eu însumi provincial recent admis la Institutul de Teatru pentru o carieră de actor ulterior infirmată datorită flagrantei mele inaptitudini, vedeam “Cum vă place” în regia lui Liviu Ciulei. Spectacol – răscruce a teatrului românesc care s-a liberat de autoritatea dogmatică a realismului şi a afirmat drepturile convenţiei scenice. Victorie a teatralităţii ce a suscitat o agresivă dezbatere polemică. Tinerii iubesc asemenea dezbateri. De aceea m-am bucurat să fiu martorul a tot ceea ce acest spectacol a produs ca ruptură şi consecinţe teoretice.

Cortina se ridică surprinzând actorii care se machiază în faţa oglinzii ori îşi probează costumele

Încerc să i-l povestesc lui Silviu Purcărete. Îi evoc decorul stilizat ce relua spaţiul elisabetan cu balcon pentru orchestră, costumele renascentiste şi asimilarea tinerei eroine, Rosalinda, cu „Primavera” lui Botticelli. Prezenţa măştilor la curte şi absenţa lor în pădure, semn teatral pentru a opune spaţiul socializat şi protocolar spaţiului autentic şi lipsit de reguli al pădurii. Subiecte de discordie şi de acuzare a lui Ciulei, care descoperea puterea semnelor ce puteau fi citite, şi nu doar reduse la panoplia stereotipată a scenei ca „icoană” a lumii. El a revelat puterile proprii limbajului scenic.

Descopăr un mecanism al memoriei când revăd mintal spectacolul. Nu toţi actorii reînvie şi în distribuţie rămân pete albe ca acelea care indică pe hartă un tertoriu necunoscut: actorii care m-au marcat apar asemeni unor fantome ce mă însoţesc ca într-o nuvelă de Adolfo Bioy Casares unde personajele „imateriale” se configurează pe marginea unei piscine care le reflectă dublul. Eu sunt acela care, de astă dată, le servesc, peste timp, de oglindă: ea reflectă amintirea neuitatei perechi de actriţe unice, Clody Berthola şi Ileana Predescu, a tânărului Victor Rebengiuc, pe care-l descopeream, a lui Dorin Dron, extraordinar bufon de o precizie fără de seamăn, a lui Liviu Ciulei, care făcea din Jacques melancolicul un fel de alter ego dezabuzat. Cine sunt ceilalţi? Îi caut zadarnic, nimeni nu reînvie. Evaluare critică în timp! Sancţiune a memoriei!

În anii de început ai emigraţiei, în Bretania, la marginea splendidului port La Rochelle, Andrei Şerban punea în scenă comedia shakespeariană în colaborare cu scenografii Radu şi Miruna Boruzescu. Personajele se perindau printre arbori şi pajişti sau se căţărau pe acoperişuri de castele ca în neuitata apariţie a Rosalindei, jucată de Priscilla Smith. Andrei Şerban exalta resursele unei echipe de tineri care-i erau total dăruiţi. Sărbătoare generaţională şi reuniune de emigranţi lipsiţi de nostalgie. Shakespeare ne consola. “Cum vă place” – bine-venită sărbătoare luminoasă într-o vară a iubirilor şi a împlinirilor.

O doamnă cântă în noapte acompaniată de un saxofonist, pe muzica lui Vasile Şirli

A urmat apoi “Cum vă place”, celebrul spectacol care a marcat apariţia lui Declan Donnelan pe scena europeană. Aici, cel dintâi, el revenea la practica shakespeariană originară a distribuţiilor integral masculine. Şi, în serile în care am văzut, revăzut, acest “Cum vă place” s-a revelat creaţia splendidă a lui Adrian Leicester în Rosalinda. Nu numai bărbat, ci şi negru, actorul se confrunta cu două obstacole pe care le-a depăşit cu o graţie ironică de nedescris. Leicester se juca şi răsfăţa, purta o pălărie de pai şi ochelari cu ramă de metal, dansa, seducea, exacerba puterea de metamorfozare absolută a unui interpret. El nu etala o virtuozitate profesională, ci, subtil, degaja o sensibilitate fizică, o disponibilitate teatrală, o satisfacţie de joc! Văzându-l mai târziu în “Hamlet”-ul lui Brook, fără încetare îmi aminteam nostalgic eleganţa lirică a Rosalindei sale, performanţă de nedepăşit.

Dar despre ce-i vorba în “Cum vă place”, acest text graţios şi dezinvolt? Într-un regat imaginar, fratele cel mare, Olivier, prigoneşte mezinul, Orlando, ce înfruntă într-o luptă iniţială colosul Charles, care în principiu trebuia să-l zdrobească. Însă, spre surpriza generală, Orlando câştigă şi tocmai datorită succesului care îi exasperează fratele e obligat să se exileze. Pe de altă parte, în pădurea Ardenilor se vor refugia două prietene, Rosalinda şi Celia, refugiate în urma unei dispute familiale cu ducele tată, care le expulzează. Ele se retrag de asemeni în pădure unde Jacques îşi perorează reflecţiile melancolice, iar Rosalinda, travestită în bărbat, caută să-şi tempereze pasiunea brusc resimţită pentru Orlando. Dar dincolo de evenimente, ceea ce seduce aici sunt extraordinarele broderii lingvistice, jocuri de cuvinte ai căror maeştri sunt bufonii şi servitorii. Aceasta-i sursa plăcerii, ea provine din relativitatea argumentelor ce neobosit se contestă, se critică şi se modifică, din spectacolul inteligenţei pe fond de dragoste care în final va triumfa împăcând duşmanii şi instaurând pacea amanţilor. “Cum vă place”… piesa, chiar din titlu, se plasează sub semnul „plăcerii”, plăcere a iubirii contrariate şi până la urmă reconciliate, a sexului părăsit şi, în final, regăsit, a logodnei cuvintelor înlănţuite în dansuri subtile, jucăuşe şi permanent seducătoare.

Lumea lui Shakespeare, plină de viaţă, sub semnul plăcerii

O întrebare însă o formulez: de ce nimeni nu pune în scenă motivul „uzurpării”, tratat de fiecare dată ca o convenţie superficială. Aici însă totul, ca şi în alte opere shakespeariene – “Furtuna”, îndeosebi – motivul e constant. Conflictele familiare se convertesc în conflicte politice cu tot ce comportă ele ca tulburare a relaţiilor şi perspectiva finală de pacificare. Pădurea e refugiul securizant căci la curte deciziile sunt fără apel, sancţiunile intransigente. Puterea perverteşte legăturile familiare, când înnegreşte sufletele şi ponegreşte cuvintele. Această pistă îmi lipseşte de câte ori se montează “Cum vă place”. Eu îi aştept odată tratarea.

În spectacolul lui Silviu Purcărete, motiv drag lui, teatrul se constituie în motiv privilegiat şi cortina se deschide surprizând actorii ce se machiază în faţa oglinzilor. Teatrul e un loc al metamorfozei. Al incertitudinii sexuale asimilate azi condiţiei moderne a omului: sexul ni-l ignorăm, ni se spune de dimineaţa până seara, trebuie să ni-l alegem şi să ni-l construim. Existenţialismul şi Sartre, acum o jumătate de secol, afirmau aceeaşi idee, dar ei vizau construcţia unei identităţi umane globale, şi nu doar sexuale. Teoriile „genului” nu sunt decât „modernizarea” pe un alt plan a vechilor proiecte sartriene. Şi cine, în mod explicit şi profesional, îşi compune o nouă identitate, dacă nu actorul? Travestiul, cel pe care îl va adopta Rosalinda, e expresia absolută a teatralităţii. Dar Silviu Purcărete nu caută sau nu reuşeşte – poate amândouă – să parvină la dispariţia diferenţelor fizice şi de comportament între bărbat şi femeie. De aceea emoţia provine, în spectacol, din persistenţa „masculinului” în jocul Rosalindei (Trill Zsolt), din imposibilitatea de a-şi schimba prealabilul „genului”. Actorul e neputincios. Şi această neîmplinire capătă o reală dimensiune dramatică.

O variantă a Pădurii Ardenilor în magistrala viziune a lui Silviu Purcărete

Scenografia lui Helmut Stürmer divizează platoul în două planuri. Unul, în prim-planul scenei, ce evocă un teatru şi o cafenea, un spaţiu cotidian, identificabil, şi un altul secund, spaţiu deschis, separat de un perete de plexiglas şi mărginit de stuf ca undeva într-o deltă improbabilă, unde sunt instalaţi o pianistă bătrânică şi un tânăr saxofonist. Aceasta-i varianta actuală a pădurii Ardenilor. Pe fundal vor apărea, din când în când, viziuni policrome ale unei alte naturi, agresive şi poetice, natura mintală. Personajele circulă şi traversează comod frontierele, se confruntă cu noaptea agitată şi acced, în final, la pacea luminii, se folosesc de lanterne sau dimpotrivă devin transparente, fluide, aproape ireale. Nicio separaţie nu e definitivă, fiecare se află succesiv când de o parte când de alta. Aparţinem a două lumi, spune spectacolul. Şi, metaforă superbă, el se încheie cu imaginea ce aliază libertatea „deltei” şi identitatea teatrală a „cabinelor” de machiaj. Ele apar în planul secund şi astfel cercul se închide.

Această incertitudine e confirmată şi de costumele semnate de Dragoş Buhagiar, costume improvizate, costume recuperate, costume care au trăit, dar nicicum costume desemnând o durată precisă. Modernitatea nu se impune agresiv, explicit, ea e generală, dispersată şi istoric neprecizată. Ceea ce produce ansamblul de costume e sentimentul unui timp prezent, totodată familiar şi străin. Costumele nu intimidează istoric, dar nici nu agresează prin contemporaneitate explicită.

Personajele circulă şi traversează cu umor frontierele

Spectacolul acordă o importanţă particulară muzicii, semnată de Vasile Şirli. Muzica, în prezenţa noastră, e cântată la pian şi saxofon: instrumentiştii sunt parteneri ai personajelor cât şi ai spectatorilor ce-i ascultă. Ei au un statut intermediar căci sunt înscrişi în ficţiune şi totodată liberi de constrângerile sale. Agenţi intermediari a căror libertate poetică captivează. Dar ei nu confiscă resursele muzicii ce intervine şi altfel, pentru a crea un climat, a intensifica o stare, a se asocia unui personaj. O muzică a iubirii de texte şi de teatru, amintind importanţa pe care, încă de la origine, o avea de asemenea la Shakespeare.

Purcărete se amuză exacerbând ironia teatrului legată de apariţiile animaliere care traversează pădurea şi insistând asupra prezenţei cerbului pe care Shakespeare însuşi o accentuează. Mai întâi, un cerb jucat de un actor dansează, ne amuză şi devine simpatic, dar, puţin mai târziu, el va fi ucis. Şi atunci intervine una din acele invenţii regizorale care acordă teatrului o putere particulară şi produce asupra spectatorului un efect inedit, simbolic şi afectiv. Purcărete ne confruntă cu oroarea animalului omorât ale cărui intestine se devarsă, ale cărui hălci de carne se expun, ai cărui ochi plâng! Labiş a scris “Moartea căprioarei”, Purcărete scrie “Moartea cerbului”! Nu o pot uita! În asemenea momente de inspiraţie, teatrul e unic.

Teatrul în regia lui Purcărete, un loc al metamorfozei

Purcărete iubeşte demultiplicările şi o confirmă din nou. Celebrul monolog al celor şapte vârste, pronunţat de Jacques – echivalent în teatru al unei arii celebre -, e spus şi cântat, dar constant întrerupt, refractar la solitudinea unei voci. Extraordinara interpretă Udvaros Dorottya adoptă un stil fizic, agresiv, lupta cu „timpul” ce ne divizează viaţa şi conduce către inevitabilul final. Un personaj mitologic devine cor de femei, iar un personaj secundar se înrudeşte vestimentar cu Arlechino. Lui Purcărete îi place să voiajeze printre forme şi referinţe scenice; fără nicio urmă de misiune arheologică, ele accentuează poezia care-i defineşte arta şi raportul cu lumea.

“Cum vă place” – un spectacol pe care publicul craiovean şi cel bucureştean îl vor putea vedea în cadrul Festivalului Shakespeare.

Şi acum „Noapte bună”, cum încheie bufonii reprezentaţiile invitându-ne să părăsim sala şi să visăm ceea ce am văzut. La Shakespeare, spectacolul şi somnul comunică, se înrudesc, se aseamănă. Mă întreb, în acelaşi spirit: a povesti un spectacol văzut doar de sine nu e oare echivalentul narării fragmentare a unui vis, şi el tot atât de solitar? Cum să povestim teatrul, cum să ne povestim visele?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.