Scrisoarea deschisă a profesorului Ioan Piso adresată domnului Ministru al Culturii, dr. Vlad Alexandrescu şi faptul că acesta a răspuns prompt mi-a dat imboldul de a adăuga câteva idei în legătură cu nevoia de a se apăra în fapt patrimoniul construit ce se afla pe pământul românesc. Tot ce îmi propun să adaug vine să confirme punctele de vedere exprimate de prof. Piso.
Dezbaterea trebuie să coboare în forum – în piaţa publică pentru ca tot omul din ţara asta să conştientizeze că este rezultatul unui valoros proces de evoluţie şi că patrimoniul construit ca şi cel spiritual este o bogăţie care îl defineşte şi îl pune pe locul demn pe care are dreptul să îl ocupe în lume ! In ceea ce priveşte protecţia patrimoniului cultural şi natural, statul ar trebui să folosească toate posibilităţile ca să fie activi oamenii care sunt „beneficiarii” existenţei acestor valori. Până acum omul-cetăţean n-a fost încurajat să participe la gestiunea problemelor ce privesc întreaga societate. Cât vor fi de buni „reprezentanţii aleşi ai poporului suveran” nu pot egala suma calităţilor pe care le deţine fiecare dintre cei ce compun acest popor!
Faptul că în Parlamentul României nu s-a înţeles nevoia de a se atribui fondurile necesare recuperării «Cuminţeniei Pământului » sculptura lui C. Brâncuşi pusă în vânzare, este cel mai bun argument că Ministrul Culturii rămâne singur în faţa responsabuilităţii date de lege de a proteja patrimoniul cultural naţional.
Nici cele mai bune intenţii nu pot suplini susţinerea reală din partea statului a acţiunilor de cunoaştere şi protejare a patrimoniului cultural, al celui construit, cel mai afectat de dezvoltarea continuă a vieţii pe acelaşi spaţiu.
Legislaţia pentru patrimoniu, aşteptată un deceniu (până în 2000!), a fost modificată în repetate rânduri astfel ca să acopere interese particulare sau de grup.Ca arheolog voi folosi exempla din acest domeniu. Cea mai flagrantă este modificarea art. 1 al Ordonanţei 43/2000 prin L.258/ 2006 unde principalul scop devine reglementarea „regimului juridic general al descoperirilor şi al cercetării arheologicee”, iar protejarea patrimoniului arheologic, parte a patrimoniului cultural naţional rămâne pe planul doi.
Principiul de bază, de fapt o axiomă, ar trebui să fie subliniat în lege – Moştenirea culturală materialăşi spirituală sunt bogaţie identitară inalienabilă şi protejarea acesteia este prioritară; nu sunt permise excepţii acordate sub presiunea diverselor interese economice de moment ale unor investitori.
Un patrimoniu definitoriu pentru esenţa poporului român – Tara Moţilor – se află în iminentă primejdie, în perspectiva marilor exploatări în suprafaţă ale aurului din intreg Patrulater al Aurului, concesionat încă în 1995 Pentru Alburnus Maior- Rosia Montană s-a ridicat întreg poporul român în apărarea comunităţii de moţi şi a descoperirilor unicat. Avize acordate pe tăcute pentru Certej şi perimetre ale altor firme desprinse tot din Gabriel Resources se referă la zone în care există cultura dezvoltată de colectivităţi care din preistorie au trăit din prelucrarea lemnului şi extragerea aurului. Nici o cercetare prealabilă nu s-a efectuat în aceste perimetre. Alte comunităţi de Moţi şi Criseni vor traversa calvarul de presiuni la care a fost supusă comunitatea de la Roşia Montană şi Corna. Sigur însă nu vom avea nici o imagine a comorilor de patrimoniu construit în afara celor pe care le-au semnalat de-a lungul anilor minierii şi le-au consemnat cercetătorii (vezi V.Wollman, Mineritul metalifer, extragerea sării şi carierele de piatră în Dacia Romană, Der Erzbergbau die Salzgewinnung und die Steinbrüche in Römischen Dakien, Cluj. 1996). Ni se va spune iar, că dacă ştiam ce valori există ar fi trebuit să facem cercetări sistematice până acum. Culmea cinismului- când se ştie care a fost nivelul finanţării cercetărilor la noi în ţară…
Doar prin înţelegerea majoră că patrimoniul acestei părţi de ţară, fără egal în lume se poate asigura o dezvoltare nelimitată în timp, mult mai eficientă decât extragerea cu cianuri a tuturor particolelor de aur din Munţii Metaliferi. Recunoaşterea valorii mondiale a peisajului cultural în evoluţie Ţara Moţilor ar fi momentul de început al redobândirii valorilor spirituale şi istorice pe care românii le concentrează în jurul Câmpenilor, Abrudului şi Bradului.
Trebuie să punctăm că în fapt lipseşte o cunoaştere completă a diverselor forme pe care le-a îmbrăcat civilizaţia umană pe teritoriul României de-a lungul vremurilor. Fără o tot mai completă şi exactă cartare a patrimoniului construit nu se va putea face o cercetare şi protejare efectivă a acestuia. Mai ales în ultimile decenii s-a ajuns la o distrugere şi mai accelerată a acestui patrimoniu din cauze diferite, dar mai cu seamă pentru că singura instituţie menită a se ocupa de patrimoniul cultural este Ministerul Culturii. . Conace, castele folosite în vremea comunismului, monumente urbane abandonate sau retrocedate au devenit instantaneu obiect al jafului de lemn şi alte materiale de construcţie, transformându-se în ruine sub ochii închişi ai administraţiilor locale şi organelor de ordine. Nu există o situaţie exactă a acestor pierderi. Responsabilitaea distrugerilor nu poate fi lăsată doar în sarcina Ministerului Culturii. Trebuie să se instituie o participare interministerială, coordonată de Ministerul Culturii pentru a se opera o eficientă protejare a patrimoniului construit.
Ordonanţa 43/2000 pentru protecţia patrimoniului arheologic a suferit successive modificări devenind stufoasă şi confuză astfel încât se poate distruge orice cu “voie” de la MC sau direcţiile descentralizate ale acestuia.
Un exemplu deosebit de grav este complexul arheologic de la Alba Iulia, constând dintr-un castru de legiune, canabae, două oraşe cu statut juridic roman şi mai multe necropole aparţinând acestora.
Colonia Aurelia Apulum, acoperind zona Partoş este de categoria A, de interes arheologic prioritar şi cu toate acestea întreaga suprafaţă, care până în 1990 a avut regim de teren agricol, a fost parcelată, trecută în intravilan şi s-au avizat construcţii pe motivul că « proprietatea este sfântă »…
Din păcate, Ministerul Culturii a avut din 2001 încoace tendinţa de a subordona cercetarea în domeniul patrimoniului arheologic Muzeului Naţional de Istorie. Or, specificul muzeului este cu totul altul! Muzeul e depozitar al patrimoniului mobil. Nu este de mirare că am asistat la distrugerea cu aviz a multor situri de importanţă naţională, după ce s-au recuperat artefactele ce vor urma să îmbogăţească inventarul muzeelor care au participat la „cercetările preventive”. Nimeni nu s-a preocupat de schimbarea proiectului (Cf. Legii) după ce la Şibot s-a descoperit o aşezare romană necunoscută, de caracter quasi urban. La Roşia Montană ar fi trebuit să ne mulţumim cu volumele cuprinzând rezultatele cercetărilor făcute într-un sit care se afla sub protectia legii 5/2000 şi legal NU ar fi trebuit să se permită cercetarea preventivă în scopul acordării avizului de descărcare arheologică, obiectiv stabilit dintru început în Programul „naţional” Alburnus Maior, iniţiat în 2001 şi „sponsorizat” de Roşia Montana Gold Corporation!
Speranţele pe care ni le-a reînsufleţit actualul Ministru al Culturii se bazează pe ideia că domnia sa va revigora colaborarea dintre Academia Română şi Ministerul Culturii. S-a dovedit nocivă pentru protecţia patrimoniului dezbinarea începută în 2001 între cercetarea din institutele Academiei şi Universităţi şi cea din Muzeele aflate sub directa conducere a Ministerului Culturii. Competenţa acumulată în cercetarea academică nu se poate lăsa deoparte în stabilirea strategiei de cunoaştere şi protecţie a patrimoniului, pe termen lung şi mediu.
Cunoaşterea patrimoniului nu poate fi limitată la cercetările preventive, trebuie preconizată şi cercetarea acelor elemente de patrimoniu care pot elucida probleme neclare sau insuficient cunoscute din istoria societăţilor care s-au dezvoltat în timp, în acest spaţiu. Toate aceste aspecte se pot dezbate doar într-un cadru profesional elevat, prin participarea tuturor celor implicaţi. Comisiile de specialitate nu pot rămâne doar nişte surogate de comisii profesionale. S-ar impune revenirea la ceea existase prin Decret nr. 91 din 5 februarie 1990, art 1: când pe lângă Ministerul Culturii, se crease Comisia Nationala a Monumentelor , Ansamblurilor si Siturilor Istorice instituţie autonomă, cu atribuţii în coordonarea tuturor activităţilor de evidenţă, protejare, conservare, restaurare şi punere în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice. Hotărârile comisiei în domeniul său de activitate erau obligatorii. Este adevărat că în 1994 s-a abrogat acest benefic decret şi s-a desfiinţat ceea ce fusese Directia monumentelor, ansamblurilor si siturilor istorice, instituţie bugetară cu personalitate juridică, organ operativ al Comisiei nationale. Astăzi comisiile de specialitate au doar rol consultativ, nu pot acoperi nenumăratele probleme ivite şi de cele mai multe ori au menirea să acopere cu un aviz, hotărâri luate de funcţionarii Ministerului Culturii.
Conservarea monumentelor şi punerea lor în valoare este deficitară şi exemplele care pot fi aduse în discuţie , cu rare excepţii, nu s-au bucurat de o restaurare competentă, lipsind specialişti. Restaurările de la Histria şi Tropaeum Traiani sunt mai mult decât discutabile. La castrul de la Apulum s-a restaurat poarta de sud şi s-au înlăturat toate elementele care au dovedit folosirea sa până în1711. Este evidentă nevoia de oameni pregătiţi special pentru a face proiectele de punere în valoare în cadrul construcţiilor recente a vestigiilor anterioare. Este o obligaţie apriorică să fie puse în valoare TOATE elementele constructive succesive în timp. Desfiinţarea parcului Custozza-zona centrală a castrului legiunii şi săpături cu « cupa excavatorului” făcute de aşa zişi specialişti au produs pierderii incomensurabile dacă ţinem cont că zidurile castrului roman au fost în uz până la ridicarea cetăţii Vauban (1711) si că ar fi trebuit făcută o cercetare minuţioasă pentru a stabili natura locuirii în castru în cursul “mileniului întunecat” şi pentru a avea elementele privind existenţa populaţiei romanice în acest sit !!! Nu este de mirare că acest mileniu rămâne la fel de necunosct dacă se ignoră cu bună ştiinţă nevoia de a-l cerceta în deplină cunoştinţă a mijloacelor de cercetare din mileniul III. Din păcate cuvântul adevăraţilor specialişti, dar şi prevederile legislaţiei europene au fost ignorate. Bunul plac al autorităţilor locale a găsit suportul unor pretinşi specialişti şi nu ştim să se fi întreprins penalizarea celor vinovaţi,conform legislaţiei în vigoare! Nu este de mirare că acest gen de abordări ale patrimoniului construit, fie el arheologic sau arhitectural, se multiplică în toată ţara sub ochii “înţelegători” ai unor funcţionari din domeniul protecţiei patrimoniului.
Din păcate legislaţia şi recomandările eropene nu sunt luate în considerare în cele mai multe cazuri de cei care fac restaurări. In restaurarea Curiei de la Deva s-a folosit din plin cimentul, restaurarea unei cazărmi de pe cetatea Vauban de la Cluj s-a făcut prin înlocuirea ancadramentelor de uşi şi geamuri din piatră cu altele noi din «piatră presată », în mod « normal » la un proiect de această natură geamurile sunt termopane.Este nevoie de specialişti în alcătuirea planurilor de management pentru monumentele istorice şi valorificarea lor pe termen lung prin folosirea lor fără a se impieta caracterul monumentului sau sitului istoric. Aceşti specialişti, dacă luăm în considerare modelul englez, trebuie necondiţionat să colaboreze cu societatea civilă pentru a antrena locuitorii, inclusiv proprietarii în conştientizarea importanţei de a se implica în protejarea şi conservarea pe termen lung a bogăţiei patrimoniale. Ar fi extrem de utilă o revistă privind patrimoniul construit pentru publicul larg, cu scopul de a-i stimula interesul şi a-l cultiva.
Pentru orice schimbare în politica de protejare a patrimoniului construit trebuie pornit de la evaluarea situaţiei şi atribuirea responsabilităţilor pentru ca să nu se perpetueze mentalităţi care au provocat întârzierea în care se află inventarierea, cercetarea, protejarea şi punerea în valoare a acestuia la noi.
Aici se impune o discuţie privind nevoia de a se crea un real învăţământ de specialitate, de a se diversifica specializarea prin masterate şi doctorate astfel ca să avem în structurile instituţionale oameni de înaltă calificare. Este nevoie de asemenea să se restaureze ierarhia valorilor, să fie eliminată impostura prin acţiuni ale unei comisii de etică care să aplice măsurile necesare atunci când codul de etică profesională este repetat încălcat.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.