În cele ce au urmat tragediei din clubul Colectiv, două emoţii s-au dovedit mai puternice decât celelalte şi au devenit dominante în rândul populaţiei în general, şi al bucureştenilor în particular. Prima este îndurerarea pentru victimele incendiului, o tristeţe sinceră şi profundă care a cuprins oraşul şi s-a simţit pe străzile goale şi tăcute. A doua, mai prezentă acum decât în primele două zile de după acea seară, este furia. Neputinţa iniţială a făcut loc unei furii născute nu doar din şocul dezastrului şi al pierderilor de vieţi, ci din multe frustrări faţă de domeniul politic strânse de-a lungul multor ani. Protestele masive care au izbucnit marţi şi care continuă sunt acum supapa care eliberează nemuţumiri bine-cunoscute şi repetate des: falimentul întregii clase politice şi o cultură a corupţiei care de vineri noapte a ajuns să coste nu doar bani, ci şi vieţi.
Deşi mişcarea de protest este iniţiată de generaţii tinere, ea se adresează tuturor care împart refuzul de a accepta situaţia ca atare. Prin urmare, la protestul de marţi, tineri au strigat alături de vârstnici pentru schimbare şi dreptate. Oamenii sunt conştienţi că ce s-a întâmplat în Colectiv nu are un singur vinovat şi nu vor să permită transformarea patronului într-un ţap ispăşitor. Pe scurt, se doreşte asumarea răspunderii de către factorii politici, se doreşte căutarea de cauze structurale, nu doar de suprafaţă. Din acest punct de vedere, demonstraţia este matură. Ea nu cere doar demisii, ci şi reforme substanţiale. Astfel, este o instanţă matură a procesului democratic, un exemplu al celuilalt mecanism prin care cetăţenii îşi pot exprima puterea, în afară de vot: protestul.
Mesajul şi cerinţele concrete ale protestatarilor nu sunt tocmai omogene. Unii îşi doresc doar demisii, pe care miercuri le-au şi primit. Alţii vor o nouă clasă politică, populată de oameni cu trăsături de caracter diferite de cele pe care le posedă guvernanţii actuali. O a treia categorie, însă, vizează altceva: o schimbare a modului de guvernare. Ei vor instaurarea unei tehnocraţii. Nu toţi folosesc termenul în mod explicit, aşa cum a făcut-o un fotograf profesionist pe blogul său. Mulţi folosesc doar una din definiţii atunci când îşi exprimă dorinţa de a milita pentru aşa ceva, spunând că cer să fim guvernaţi de către specialişti, nu politicieni.
Înainte de a face orice fel de comentariu în legătură cu această revendicare, e nevoie de o clarificare a termenului. Deci, ce înseamnă tehnocraţie şi cum ar arăta? În puţine cuvinte, tehnocraţia este o formă de guvernare prin intermediul unei elite tehnice, unde cuvântul „tehnic” are înţelesul rădăcinii sale greceşti, techne, adică artă sau meserie. Într-o tehnocraţie, nu orice cetăţean de rând poate ocupa o poziţie în guvernarea statului său, ci numai cei care fac parte din clasa celor specializaţi într-o tehnică. Care ar fi aceşti experţi? Spre exemplu, inginerii, avocaţii sau filosofii (cum şi-ar fi dorit Platon), birocraţii sau fotografii. Chestiunile publice, cele care privesc administrarea ţării şi, ca urmare, cetăţenii, sunt decise de o elită expertă în domenii ale ştiinţelor sociale, economice sau tehnice. Şi cum s-ar decide asupra componenţei acestei elite conducătoare? Bineînţeles că nu prin vot. Cum ar putea un simplu cetăţean să decidă asupra calificării pe care un tehnocrat sau altul o are, cetăţeanul nefiind un expert la rândul lui? Nu, această clasă ar trebui spre exemplu să dea concurs pentru posturile disponibile în guvernare, aşa cum ne propune blogul fotografului amintit mai sus. Concursul ar trebui probabil elaborat şi structurat de către alţi experţi (căci altfel de cine să poată evalua?). Prin urmare, de democraţie reprezentativă nu poate fi vorba, nici de vocea cetăţeanului în deciziile politice care îl privesc, pentru că el nu ar avea pregătirea necesară să se implice.
Cum arată o astfel de ţară? E straniu să trebuiască să aminteşti că majoritatea ţărilor din blocul comunist erau sau aveau elemente de tehnocraţie. Experţii lor şi ai ţării noastre erau de multe ori ingineri şi birocraţi. În 1968, studenţi şi tineri în general s-au ridicat împotriva confiscării procesului politic de către elite tehnocratice, nu doar la Praga şi în Iugoslavia, ci şi în societăţi capitaliste. Ca urmare a crizei economice începute în 2007-2008, în mai multe state europene (Italia, spre exemplu) au apărut nemulţumiri faţă de prezenţa unor experţi economici nealeşi în cabinete şi guverne, cu influenţe mai mult sau mai puţin maligne. În toată Europa şi nu numai există mişcări împotriva capitalismului neo-liberal care capătă tendinţe tehnocratice: economişti care interpretează guvernarea unei ţări ca şi managementul unei corporaţii. Împotriva unui astfel de capitalism s-a protestat în cazul Roşia Montană.
În momente de indignare puternică faţă de politicieni, societatea din România a demonstrat şi tendinţe uşor reacţionare, adică favorizează întoarcerea la o stare percepută ca fiind mai bună. În acest capitol se înscrie şi o scurtă perioadă acum mai mulţi ani în care se cerea insistent reinstaurarea monarhiei, fără a înţelege întru totul ce presupune ea sau cât de mult s-a schimbat lumea şi România odată cu ea de la perioada interbelică până în prezent. De asemenea, în febra protestului se ascund unele inconsistenţe. Premierul proaspăt demisionat nu era oare şi el un expert, un avocat, şi nu un politician ca formare? Nu e birocraţia excesivă una din principalele acuze pe care le aducem sistemului politic? Avocaţii şi birocraţii sunt printre cei care ar forma clasa tehnocrată.
Maladia politică în România nu ţine de prea puţină specializare. Nu este o problemă de ordin tehnic, ci una de ordin moral. Prototipul politicianului român nu este dispreţuit atât pentru lipsa sa de pregătire într-un domeniu sau altul, ci pentru lipsa sa de responsabilitate, un concept moral. Încurajarea unei tehnocraţii nu ar face decât să agraveze problema. Ar ştirbi cu atât mai mult puterea cetăţeanului asupra procesului politic, i-ar lua din mâini până şi decizia asupra persoanei (şi tipului de persoană) care să îl reprezinte în demersul politic. O armată de specialişti apolitici care dau concurs pentru posturile din guvern ar putea fi la fel de corupţi moral ca şi cei cărora le este îndreptat astăzi oprobriul. Doar că, într-o tehnocraţie, nu am avea nici şansa oricât de mică de a face o judecată asupra caracterului acestor persoane. Ar însemna o renunţare la responsabilitatea politică, o responsabilitate care a fost trezită atât de puternic în ultimii ani şi cu rezultate de care societatea merită să se mândrească.
Dacă noi cei din generaţia tânără ne găsim vocea în spaţiul public şi vrem să o folosim cu răspundere, atunci trebuie să ne ferim de scurtături intelectuale şi reacţii neinformate. Astfel de procedee sunt cele pe care le condamnăm la clasa politică care ne dorim să devină un trecut. Când ne gândim la întrebările cu adevărat dificile, la cum ar arăta schimbarea pe care ne-o dorim, răspunsurile nu pot implica o abandonare senină a democraţiei la care aspirăm, doar pentru că ne-am săturat de politicieni. Ar fi un eşec. Am fost şi eu în stradă şi am strigat pentru schimbare. Dar nu pentru tehnocraţie.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.