Dacă e luni, e Teatru TV: „O scrisoare pierdută”

De ziua marelui actor, TVR 2 difuzează piesa „O scrisoare pierdută” de I.L Caragiale, în regia lui Liviu Ciulei, din “Arhiva de Aur” TVR, spectacol realizat după textul celebrei piese a marelui dramaturg I.L. Caragiale şi preluat de la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”.

Televiziunea Română, prin Casa de Producţie TVR, a programat în data de 10 februarie, ziua în care maestrul Victor Rebengiuc împlineşte 81 de ani, difuzarea spectacolului „O scrisoare pierdută”, în care marele actor joacă rolul lui Ştefan Tipătescu.

Telespectatorii vor putea urmări, de la ora 19.10, această piesă a cărei regie poartă semnătura unei personalităţi artistice care a marcat teatrul ultimului secol – Liviu Ciulei.

O scrisoare de amor trimisă de un „becher”, persoană importantă, unei doamne respectabile, din lumea „bună”, tulbură liniştea din „capitala unui judeţ de munte”, în preajma alegerilor… În interpretarea personajelor comediei caragialeşti, lui Victor Rebengiuc i s-au alăturat alţi seniori ai artei teatrale româneşti: Mariana Mihuţ, Fory Etterle, Petre Gheorghiu, Dem Rădulescu, Mircea Diaconu, Octavian Cotescu, Jean Reder, Simion Hetea, Ştefan Bănică Sr., Aurel Cioranu.

„Selecţia pieselor de teatru din Arhiva de Aur a Televiziunii Române este un prilej de readucere în viziunea şi în conştiinţa publicului a valorilor teatrului românesc. Sunt opere, creatori şi interpreţi care au făcut şi fac istorie în continuare. Aceste producţii ne fac, din nou, contemporani cu spiritul vremurilor în care au fost realizate, cu personalitatea autorilor şi cu operele în sine, mai ales pentru că aceste spectacole sunt mărturii de artă şi de viaţă ale unor personalităţi de geniu”, spune Demeter Andras, coordonator cu atribuţii de Director al Casei de Producţie TVR.

În seria capodoperelor din „Arhiva de Aur TVR” se înscrie şi „O scrisoare pierdută”, preluată de TVR în 1982, în versiunea pusă în scenă de maestrul Liviu Ciulei la Teatrul „L.S. Bulandra” (prima reprezentaţie – 1972). Povestea scrisorii pierdute împlineşte anul acesta 130 de ani de la premiera absolută a piesei lui Caragiale, care a avut loc la 13 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

Regizor de teatru şi de film, actor, arhitect, scenograf, profesor şi director de teatru – a condus teatrul bucureştean “Bulandra” între 1963 şi 1974, Liviu Ciulei (7 iulie 1923 – 25 octombrie 2011) şi-a pus amprenta inconfundabilei sale viziuni artistice asupra întregii lumi a scenei secolului al XX-lea.

Din Arhiva de Aur – „O scrisoare pierdută”

Victor Rebengiuc şi Octavian Cotescu

Capodopera lui Ion Luca Caragiale „O scrisoare pierdută”, pusă în scenă la Teatrul Bulandra de regizorul Liviu Ciulei, a fost preluată de Televiziunea Română în anul 1982. Din cauză că maestrul Ciulei părăsise ţara şi trăia în SUA, munca sa nu mai putea fi cu usurinţă popularizată. Cenzura acelor ani îşi spunea din plin cuvântul.

Pentru a evita furcile caudine ale cenzurii, spectacolul lui Ciulei a fost filmat într-o singură noapte, pe ascuns, în mare grabă. Publicul din sală a fost adus special în acest scop. Preluarea nu fusese trecută în scriptele sau la avizierele TVR. Totul s-a făcut cu mare discreţie, pe răspunderea lui Tudor Vornicu, redactor-şef al Direcţiei Programe.

Faţă de versiunea premierei din 1972, au fost operate câteva modificări în distribuţie. Toma Caragiu murise la cutremurul din 1977, iar în rolul prefectului Ştefan Tipătescu apărea Victor Rebengiuc. Mariana Mihuţ lua locul Rodicăi Tapalagă în rolul Zoe. Iar în locul maestrului Liviu Ciulei, creatorul unui Agamiţă Dandanache de referinţă, apărea maestrul Fory Etterle.

Alexandra Orban a fost producătoarea acestei memorabile preluări, fără de care Arhiva TVR şi Memoria teatrului românesc ar fi astăzi mai sărace.

„O scrisoare pierdută” este difuzată chiar în ziua aniversării a 81 de ani de viaţă ai marelui actor Victor Rebengiuc. Cu prilejul redifuzării acestei capodopere a dramaturgiei româneşti, Alexandra Orban ne oferă câteva preţioase amintiri din timpul producţiei, un interviu realizat în urmă cu nişte ani, cu Liviu Ciulei.

Mariana Mihuţ

“Îmi amintesc că am ştiut chiar de atunci, din primele clipe şi de la primele cuvinte, că n-o să uit niciodată acea zi din iarna anului 1982, când am auzit, la telefon, glasul Domnului Liviu Ciulei, care mi-a răspuns din Minneapolis-America. Vorbeam cu Domnul Ciulei acel regizor uriaş, ce alesese, cu un preţ numai de dânsul cunoscut, libertatea. Şi inima a început să-mi bată puternic.

Nu-l auzisem de multă vreme, dar glasul său, ce-mi era în continuare atât de cunoscut, părea acum învăluit ca într-un fel de vrajă fără seamăn, aşa ca într-o duioşie infinită ce semăna foarte bine cu tristeţea şi durerea. Din spatele cuvintelor pe care nu le-a rostit – aşa îmi imaginam – ieşeau acele tristeţi ale sufletului omului aflat departe de tot ceea ce sperase, de propria sa operă, de ţară, de Teatrul Bulandra şi actorii dragi – de acele rădăcini pe care le părăsise pentru a-şi împlini arzătoarea patimă de libertate. Iar eu veneam acum – din altă lume, parcă, să-i cer permisiunea de a-i înregistra, în absenţă, pentru Teatrul Televizunii Române, una dintre capodoperele regiei sale: «O scrisoare pierdută» de Ion Luca Caragiale de la Teatrul «Lucia Sturdza Bulandra».

Spectacol pe care nu-l mai văzuse de ani buni, căruia nu-i mai cunoştea evoluţia. Nu săvârşeam oare o impietate? Dacă spectacolului i se dăltuise un alt chip prin trecerea timpului? Dacă i se dăduse o altă înfăţişare? Şi era, parcă, chiar în logica destinului, ca după 10 ani de la premieră, spectacolul să capete alte dimensiuni.

Petre Gheorghiu

Prin forţa nemiloasă a vieţii şi a morţii, ne amintim, în distribuţia din 1972, minunatul Toma Caragiu – Tipătescu – a fost secerat de tumultul pamântului, în 1977. Tot atunci, partenera sa, Rodica Tapalagă-Zoe, a ales să nu mai joace la Teatrul Bulandra, ci la Teatrul Mic. În distribuţie – în noua viziune a Domnului Ciulei – au intrat doi monştri sacri ai teatrului românesc: Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc. Iar prin plecarea din România chiar a Domnului Ciulei – care evolua în rolul Agamemnon Dandanache la premieră, interpret a devenit Fory Etterle.

Nu-mi mai aduc bine aminte ce cuvinte am rostit la telefon. Dar, sigur, emoţia unei înţelegeri profunde a uriaşei responsabilităţi ce ne revenea nouă – echipei de la Teatrul Televiziunii Române ce înregistra o capodoperă, mi-a pus, în vorbe, argumente… Ştiu însă şi azi că Domnul Ciulei a repetat – în felul său echilibrat, limpede, sintetic: «Să nu-l trădăm pe Caragiale». Pentru că o trecere din scenă pe ecran, asemeni unei traduceri dintr-o limbă în alta, fără măiestrie de maestru, poate duce la trădare.

Se referea, sigur, la tot: la sensuri, la tăceri, la respectarea semnelor de punctuaţie atât de importante pentru Caragiale şi pe care trebuia să le urmărim în jocul actorilor aşa cum el însuşi o făcuse, la partiturile celebrilor interpreţi, la relaţiile scenice atât de subtile, la machiaj şi costume, decor, la lumini şi sunet… la versiunea sa regizorală atât de «pasionată în faţa unui text perfect», cum spunea. Şi se referea, fără a rosti, şi la amputări.

Secvenţă din O scrisoare pierdută

Ştia ce bombe cu explozie în conştiinţe reprezentau şi reprezintă, etern, replicile lui Caragiale. Mai cunoştea, din propria sa încrâncenare regizorală şi de viaţă, tentaculele nemiloase ale cenzurii ideologice. Era doar timpul îngheţului libertăţii de gând. Atât a rostit despre spectacol. Şi a acceptat. Dar acele cuvinte rămase adânc în mintea mea, le-am transmis echipei. Ele reprezentau respectul pentru esenţa unei scriituri unicat în dramaturgia naţională şi universală, rostite cu siguranţa unui concept regizoral fără cusur, topit, din perspectiva contemporaneităţii – îmi permit să afirm – până la identificare cu perfecţiunea rădăcinilor sale caragialeşti. Am simţit atunci, când urmăream înfrigurată înregistrările, energia universului adunată în două genii ce se întâlniseră prin voia Divină. Voinţă Supremă adusă nouă prin unicitatea interpreţilor înscrişi în Cartea de Aur a artei româneşti. Căci nouă ne trimitea Domnul Ciulei – peste spaţii, şi ne trimite şi astăzi peste timpul etern, un îndemn de esenţă umană şi profesională: să nu trădăm. Să nu ne trădăm, cu laşitate, pe noi înşine, să fim demni în faţa vieţii, respectând valoarea, gândul înalt, spiritualitatea, adevărul şi libertatea. Putem, oare?

Cu ocazia unui interviu pe care mi l-a acordat, la revenirea în ţară, pentru ziarul Televiziunii Române pe care îl conduceam de mai mulţi ani, Domnul Ciulei a vizionat şi spectacolul cu «Scrisoarea pierdută», înregistrat în absenţa sa, pentru care primisem acordul cu deplină încredere. Minutele curgeau iar eu îi urmăream, parcă nu numai cu coada ochiului, dar cu toată energia mea interioară, chipul. Un chip blând, senin şi frumos, cu ochi unici, de fiinţă superioară. Mă gândeam că dacă Teatrul însuşi ar fi o fiinţă, sigur ar purta chipul acestui om.

Dem Rădulescu

La final, ne-a mulţumit. Simplu, cu zâmbetul acela distins, împodobit cu uşoare nuanţe de melancolie şi nostalgie. Ce puteam spera mai mult! Tot ce îşi adunase ca ideal Teatrul se afla, prin acest om minunat, lângă noi. Luminoasă şi de neuitat clipă, asemeni celei, când, numai cu glasul, în convorbirea de la Minneapolis, ne dădea încredere să înaintăm în cunoaşterea de sine şi în cea profesională…

Şi nu uit că, în alchimia acelui moment fast s-a furişat un gând înfricoşător. Despre «pădurile care ar fi putut să fie şi niciodată nu vor fi», o reflexie impresionantă a marelui filosof şi poet Lucian Blaga ce consemna tragedia spiritualităţii noastre în anii represiunii comuniste. «Nu, nu se va mai repeta!», mi-am zis… «Suntem liberi!»… Dar simt că, pe zi ce trece, devine tot mai iluzorie dorinţa de a «replanta», pe micul ecran, într-un proiect al unui consens naţional de «ecologizare» morală şi «oxigenare» spirituală, «mai multe păduri»: teatru, film, literatură, poezie, pictură, sculptură, gândire şi armonie, în programe vii, dublate de imaginaţie şi talent. Este atâta nevoie de repere. Ştiţi ce simplu ar fi? Pentru că ele se află aici, cu noi. În oamenii cu har. Doar să vrem să îi vedem… Pentru a nu ne trăda pe noi înşine ca naţiune… Cum spunea Domnul Liviu Ciulei.

Iar astăzi, în amintirea acelor clipe de graţie, a acelui semn minunat pe care soarta mi l-a oferit de a sta în preajma Marelui Teatru care nu a fost trădat, mă înclin cu respect, îndreptând recunoştinţa mea către creatorii de atunci”.

Alexandra Orban (născută Cândea) este licenţiată în filosofie şi jurnalism, Universitatea Bucureşti. Studii postuniversitare de Jurnalism absolvite cu lucrarea „Limbajul telegenic în transpunerea operei literare”, coordonator Octavian Paler.

La Mulţi Ani, Victor Rebengiuc!

Redactor, realizator şi producător de filme documentare, emisiuni de critică literară şi teatrală, de spectacole teatrale, filme artistice de lung metraj şi seriale, în cadrul Redacţiei Culturale şi a Studioului TVR Cinema din Televiziunea Română (1965-2007).

A realizat interviuri şi filme documentare cu şi despre personalităţi ale culturii române, adaptări şi dramatizari pentru „Teatru Tv” şi „Teatru Radio”.

A colaborat cu importanţi scriitori, dramaturgi şi regizori de teatru şi film: Liviu Ciulei, Dan Piţa, Stere Gulea, Şerban Marinescu, Cătălina Buzoianu, Andrei Şerban ş.a.

Iniţiator al achiziţionării şi coordonator al ciclului „Operele complete ale lui William Shakespeare” (producţie BBC), precum şi al difuzării altor producţii de teatru tv ale marilor televiziuni ale lumii. A primit numeroase premii APTR pentru studiile de istoria televiziunii („125 de teleaşti despre ei şi Televiziunea Română”, ”Marturii esentiale – Personalitati emblematice ale culturii la TVR”) şi pentru revista de specialitate „ViziuneTele”.

Membră în juriile festivalurilor internaţionale de televiziune şi participantă la întâlnirile specialiştilor de televiziune din Europa şi din America. Membră APTR, UCIN, UNITER, UZP.

Şi tot în amintirea atingerii cu sufletul a acestui pisc al Teatrului-Domnul Liviu Ciulei, să dorim, iar şi iar, „Scrisorii pierdute”, ce-şi numără 130 de ani în drumul său de glorie în 2014, viziuni regizorale şi interpretative de marcă. Chiar la Teatrul Televiziunii Române. În care aura talentului nepieritor, născută din aceeaşi esenţă umană demnă ca a prietenului său Liviu Ciulei, veşnic plină de vigoare, complexă, răscolitoare, înălţată deasupra oricărei imaginaţii comune a al altui Rege al scenei româneşti ce se trage dintr-o mare şcoală de teatru – maestrul Victor Rebengiuc – să revină având reînnoită energie creatoare…

Publicul vă aşteaptă şi vă urează destin luminat, lungă şi fericită viaţă, Maestre VICTOR REBENGIUC!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.