Dacă Uniunea Europeană eşuează

Politica unificării europene a fost lansată de grupuri ale rezistenţei din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Gata să depăşească vederi partizane – liberalism clasic, socialism, creştin-democraţie –, acestea au acţionat pentru reorganizarea durabilă a Europei. Jean Monnet considera că numai prin unificare conflictualul continent mai poate fi salvat, Willy Brandt şi Bruno Kreisky că prin unificare Germania nu va mai derapa, Altiero Spinelli că unificarea este ultima şansă pentru Europa. Robert Schumann, De Gaulle, Adenauer şi succesorii lor au luat deciziile. Prin Tratatul de la Roma (1957) s-a pus baza unei unificări economice ca pregătire a uneia politice. Prin Tratatul de la Maastricht (1993), unificarea monetară a fost privită ca pas spre cea politică.

Extinderile spre vest, spre sud, spre nord, spre est au creat impresia că proiectul este în natura lucrurilor. Reuşitele pe care le-a generat sunt de necontestat. După război, Europa a trăit cea mai lungă perioadă de pace din istoria ei. O perioadă marcată, desigur, de Ungaria din 1956, de Cehoslovacia din 1968, de Polonia din 1980, care au semnalat că Europa nu se opreşte la Zidul Berlinului, după ce, în 1953, germanii au amintit că diviziunile de la sfârşitul războiului nu pot rămâne.

S-a realizat, în orice caz, aspiraţia Europei de a reveni la graniţe relaxate, iar cooperările şi mişcarea bunurilor, serviciilor şi persoanelor au luat amploare. Venitul cetăţeanului din ţările Europei occidentale a crescut în medie cu zece procente. O familie olandeză, de pildă, câştigă în urma unificării în jur de patru mii de euro pe an, un membru matur până la două mii de euro. Prestaţiile pe care europeanul le întâlneşte în viaţa curentă sunt mult sporite. Regiunile au intrat într-o dezvoltare rapidă – Catalunia, de pildă, s-a schimbat mai mult decât Kansas-ul. Moneda unică a devenit referinţa pentru un sfert din schimburile mondiale. Ţările care şi-au asumat iniţiativa propriei dezvoltări s-au modernizat profitând de resursele noului cadru.

Realizarea proiectului s-a împotmolit, însă.

Acesta s-a împotmolit din momentul în care, după anii nouăzeci, au intervenit soluţii neinspirate. Extinderea a fost un succes, dar gestionarea ei a devenit confuză. S-a rămas la democraţia interguvernamentală şi la o birocraţie ce a crescut proporţional cu ineficacitatea ei. Când problemele au explodat, nu s-au mai găsit soluţii, în afara impunerii de decizii în Est (de pildă, cazul României din 2012) şi Sud (Grecia din 2015). Niciodată dispărut cu totul, euroscepticismul a reizbucnit. Încremenirea ideatică a avut drept corolar mişcări secesioniste (Marea Britanie, Peninsula Iberică etc.).

Proiectul s-a împotmolit după criza izbucnită în 2008. Europa a intrat deja în 2007 într-o criză (primul semn fiindt imposibilitatea Paribas Bank din Paris de a restitui banii dintr-un fond!), iar aceasta a căpătat repede culori proprii (cum ne spune James K. Galbraith, The End of Normal. The Great Krisis and the Future of Growth, Simon & Schuster, New York, 2014). Pe de o parte, Europa a intrat de fapt în mai multe crize, relative la ţări, în funcţie de datoria publică, tradiţii politice, etica muncii, structura economică. Pe de altă parte, instituţiile create pentru a reduce disparităţile dintre ţări investind în infrastructură, precum Banca Europeană de Investiţii, nu au făcut faţă mărimii misiunii. S-a ajuns astfel la situaţia în care surplusul comercial al unora să fie pe seama deficitului grav al altora. În vreme ce SUA lăsau criza în urmă, Europa mai lupta pentru a ajunge la mal. „Europa este, ca totdeauna, un continent mai bogat şi, general vorbind, mai stabil, cu unele ţări mici – Grecia, Irlanda, Portugalia – pe care le ameninţă prăbuşirea. Aceste ţări nu au fost niciodată deosebit de potente sau dezvoltate industrial (în repere europene), instituţiile lor sociale au fost mereu relativ slab profilate, iar mulţi dintre cetăţenii lor au emigrat. Politica austerităţii a pus o greutate pe sistemele lor sociale, pe care acestea nu sunt în stare să o ducă. În acelaşi timp, programele lor de austeritate au aruncat o mare parte a populaţiei lor în sărăcie şi au făcut din ocuparea formală printre tineri o raritate. La acestea se adaugă emigrarea forţei de muncă ce reduce, la rândul ei, perspectivele unei guvernări eficiente sau ale investiţiilor străine profitabile. În situaţia dată, aceste ţări sunt fără ajutor. În acest timp, două ţări mai mari şi mai puternice, Spania şi Italia, ale căror condiţii sociale nu sunt atât de precare, stăruie mai departe în stagnare” (citez din ediţia germană a lucrării lui Galbraith, 2016, p.255). Europa a rămas cu o creştere chinuită, o datorie publică uriaşă şi un şomaj ridicat în rândul tinerilor. Integrarea nu doar sistemică, ci şi socială şi culturală a propriilor populaţii este chestiune deschisă.

Proiectul s-a împotmolit deoarece conducerea Europei este concentrată în mâna unor grupuri care nu au soluţii şi se realizează în cadre ce nu dau rezultat tocmai când este mai acută nevoia de integrare a unui efectiv mai ridicat de cetăţeni. El s-a împotmolit din momentul deciziei de a prefera extinderea în dauna integrării – „criza Ucrainei” fiind elocventă.

Este util pentru a înţelege situaţia Europei unite să luăm în seamă nu numai opiniile europenilor, ci şi vederi din exterior. Bunăoară, cercetările americane semnalează faptul că realizarea instituţională a Europei unificate a progresat prea lent (Glyn Morgan, The Idea of an European Superstate: Public Justification and European Integration, Princeton University Press, 2007). Din punctul de vedere al Chinei (Yu Sui, China in a Changing World, Foreign Languages Press, Beijing, 2015), se văd Germania, Franţa, Anglia, Italia, dar nu se vede destul Uniunea Europeană. Din punctul de vedere israelian, Europa nu s-a despărţit până la capăt de trecut (Yirmiahu Yovel, Dark Ridle: Hegel, Nietzsche and the Jews, Polity Press, Cambridge, 1996), încât este obstacolată din interior. În chip evident, schimbările din nordul Africii au prins Uniunea Europeană pe picior greşit, iar în Orientul Mijlociu prezenţa ei este intermitentă.

Pe acest fundal se ridică tot mai des întrebarea: ce se întâmplă dacă Uniunea Europeană eşuează?

Întrebarea nu se pune în premieră. Atunci când proiectul Constituţiei Europei a fost oprit de referendumurile din Franţa şi Olanda, s-a conştientizat faptul că pentru unii europeni unificarea europeană nu aduce ţărilor doar posibilităţi generoase, ci şi ratarea altora. În acel moment s-a vorbit de europenizarea ce favorizează dezvoltarea, dar şi de o „europenizare destructivă (europeizazzione destruttiva)”, având în vedere lichidarea de industrii şi sporirea şomajului în ţările Uniunii Europene, mai ales în Răsărit (vezi Roberto Di Quirico, L’euro, ma non Europa, Il Mulino, Bologna, 2007. p.175 şi urm.). Atunci s-a făcut distincţia între procese, precum adoptarea Constituţiei, uniunea politică şi uniunea monetară, care urmează, fiecare, o „raţionalitate” specifică. S-a observat că eşecul procesului integrativ într-un domeniu nu antrenează automat blocarea altora, dar antrenează, desigur, riscuri pentru Uniune.

Criza din2008 aadâncit întrebarea, mai cu seamă că răspunsul la criză a fost nu înlocuirea politicii ce o generase, ci continuarea ei. De fapt, neoliberalismul a stabilizat diferenţele între Vest, Centru şi Est, în loc să le reducă.

În particular, ţările din Răsărit nu au lichidat rămânerea în urmă. Pe de o parte, aceste ţări au aplicat simplist „terapia de şoc”. Aşa cum amintea chiar creatorul ei (vezi Jeffrey D.Sachs, La fine della poverta. Comme i paesi ricchi potrebbero eliminare definitivamente la miseria dal pianetta, Mondadori, Milano, 2005, pp.140-157), terapia de şoc trebuia să acompanieze privatizările din economie cu investiţii masive. Acestea însă nu au mai venit. Pe de altă parte, ţările din Răsărit, după cotitura politică din 1989, se democratizează cu mari ezitări şi reculuri. Unele nu ţin seama de ceea ce au arătat din capul locului cei care au elaborat strategia tranziţiei (vezi Guillermo O Donnell, Phillip C. Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The John Hopkins Universiuty Press, Baltimore and London, 1986), anume, că mijloacele articulării democraţiei, în fond, respectul neabătut al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, sunt altele decât mijloacele demantelării unui sistem autoritar, ce se poate realiza prin simpla proclamare a libertăţii de iniţiativă.

După 2010, noua geografie a supraputerilor plasează Uniunea Europeană într-un câmp de forţe nou, în care aproape totul trebuie regândit. SUA rămân supraputerea hegemonică a lumii, dar o supraputere îşi ia decizii cu evaluări proprii. Urcarea pe scenă a Chinei aduce nu doar un competitor economic, dar şi un competitor cultural – primul de mare anvergură în faţa culturii euroamericane. Revenirea Rusiei face ca pe continent să intervină un competitor geostrategic şi militar. Capacitatea economiei sale de export obligă Germania, la nevoie, să-şi ia singură deciziile. Polonia şi Turcia vor juca tot mai mult pe cont propriu. În relaţiile internaţionale, în raport cu politica americană a „aplicării ordinii de drept”, cu „politica armoniei” desfăşurată de China, cu „politica echilibrului” promovată de Rusia, Uniunea Europeană nu şi-a stabilit nici acum focusul acţiunilor.

Ponderea Europei în producţia mondială era cândva de jumătate. Acum este sub a cincea parte, iar prognozele spun că în 2030 va fi sub a zecea. Doar zece procente din tehnologia de vârf a lumii se produce astăzi în Europa. În multe ţări europene, în locul deschiderii societăţii spre valori, se extind corupţia şi cleptocraţia. Fenomenul „postdemocraţiei” – adică acea conducere a societăţii în care revendicarea formală este din democraţie, în condiţiile în care deciziile se concentrează în mâinile unor grupuri refractare la dezbaterea publică şi deliberarea democratică în numele considerentelor „tehnico-juridice” – s-a extins ca o molimă, în pofida proiectului. Uniunea Europeană a maturizat fenomene care o şubrezesc: „deficitul democratic”, „deficitul demografic”, birocratizarea.

Ce se întâmplă dacă Euro se prăbuşeşte – s-au întreabat unii (Geert Mak, Was, wenn Europa scheitert, Pantheon, München, 2012). Doar marile bănci ar avea imediat o pierdere de peste patru sute de miliarde de Euro. După o prognoză a ING Bank, în primii doi ani de la prăbuşire se vor pierde douăsprezece procente din productivitatea muncii la scara Uniunii, echivalentul unei pierderi de o mie de miliarde de Euro. Nu sunt incluse aici creditele pentru ţările aflate în criză (p. 55-56). Joburile însele vor fi periclitate.

Este limpede că Uniunea Europeană se află în criză, iar „Eurocriza este înainte de toate o criză politică şi o criză de încredere ce bate profund” (p. 6o). Nu este în joc doar o problemă monetară sau economică, ci una care cere soluţii politice. Nu ajung soluţii vechi, ci trebuie concepute soluţii noi. Înapoi nu se poate merge, căci costă mai puţin renovarea clădirii decât demolarea ei. Trebuie renovate, însă, nu doar faţada, ci şi structurile de rezistenţă.

Dacă Marea Britanie ar ieşi din Uniunea Europeană, ar fi o pierdere pentru ambele părţi. Dacă rămâne, această ţară, precum şi altele, de altfel, vor pune condiţii (de pildă, recunoaşterea suveranităţii parlamentului naţional, păstrarea de monede multiple etc.), încât Uniunea nu va mai fi ca înainte. Condiţiile nu vor reduce Uniunea Europeană la o simplă alianţă, dar nici nu se va mai merge curând spre atingerea obiectivelor maximale. Foarte probabil se va lua ruta federalizării, ţinând seama de împrejurarea că „Europa cu două viteze a devenit de mult realitate, iar legitimitatea proiectului european se loveşte tot mai mult de graniţele sale, dacă nu cumva a trecut dincolo de ele” (p.61).

Ce se întâmplă dacă Uniunea Europeană eşuează? Două observaţii, în chip de răspuns.

Prima observaţie: trebuie făcută o diferenţiere. Dificultăţile monedei unice nu au antrenat eşecul integrării economice, nici al ansamblului de politicii unioniste privind circulaţia bunurilor, serviciilor, persoanelor. Tensiunile integrării economice nu duc nici ele automat la pulverizarea unificării politice. Nici invers – faptul că unificarea politică trenează, nu împiedică integrarea economică şi procese de unificare la alte nivele.

A doua observaţie: un eşec pe orice plan – monetar, economic, politic – are consecinţe foarte ramificate. Unele eliberatoare, ca la orice slăbire a unei organizări. Altele îngrijorătoare. Pe acestea din urmă le-am putea rezuma astfel: avantajele pieţei lărgite ca motor de dezvoltare se risipesc, atractivitatea pentru investiţii intercontinentale scade, condiţiile favorabile democratizărilor se reduc, capacitatea de a face faţă presiunilor migratorii la frontiere se micşorează, securitatea Europei între supraputeri devine negociabilă, potenţialele de conflict renasc. Ceea ce fac ultraşii diferitelor ţări europene acum, în marginea meciurilor din campionatul european de fotbal, ar putea deveni comportament comportament.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Andrei Marga 582 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.