„Dai de-o bere dacă îţi deschid biserica?”

– Nu ştii pe unde-s cheile de la biserică?

Duduia de la sucuri, gumă, biscuiţi, ţigări şi bere o ţine cu ciripitul ei pe telefonul mobil.

– … I-am zis să-mi ia şi mie şi sunt curioasă să văd dacă se ţine de cuvânt sau nu!

Stă cu picioarele scoase din târlici şi întinse pe o cutie mare de carton. I s-au umflat de atâta stat în picioare, deşi e tânără. Nu pare să fi sărit de 25 de ani.

– Domnişoară, dau de o bere dacă mă ajuţi să găsesc cheile de la biserică!

Cuvântul bere a avut efect chiar şi asupra unei domnişoare.

– Dai de-o bere daca îţi deschid biserica?

– Dau!

– E frate-miu!

– Cine?

– Cel cu cheile.

– Zi-i să vină că plătim. Dăm de-o bere. Vreau să spun că plătim, zic eu.

Nemţii, suedeza şi ungurii din microbuz s-au cam săturat de atâta aşteptare. O fac mai mult din curiozitate. Dau de urma cheilor de la biserica săsească? O deschid şi pe aceasta bătând cu noroc pe la casele oamenilor şi plătind un ciubuc ca pentru un serviciu la primărie?

În mai puţin de 5 minute, un bărbat sprinten, cu pălăria dată pe ceafă, ca un tractorist transpirat şi prăfuit, deranjat din reparatul utilajului său, apare cu două chei mari, de 15 centimetri, bălăngănindu-le ca pe nişte veveriţe ţinute de coadă.

– Mai suntem zece germani în tot Rotbavul, zice el pentru a-şi mări importanţa. Eu sunt cel mai tânăr şi am 35 de ani!

– Ştii nemţeşte?

– Nu prea!

O rupe totuşi. Zăngăne cheile, împinge uşa bisericii cu umărul şi sporovăieşte gernană sau săseşte cu grupul de doamne care aşteaptă în spatele său.

– Eu cosesc iarba, eu trag ceasul din turn, eu îl ung, eu deschid pentru turişti, eu fac focul în ziua de slujbă.

Eu pricep, ele se uită la poarta grea şi la turnul cu ceas.

– După ce program se desfăşoară serviciul religios?

– O dată pe lună. Preotul mai are încă în trei sate. Ne vine rândul tot într-a patra săptămână.

Custodele improvizat al bisericii săseşti din Rotbav, judeţul Braşov, are aerul unui maramureşean. Nu seamănă câtuşi de puţin cu unul dintre ultimii saşi din regiune. Singurătatea ţigani şi maramureşeni l-a romanizat cu mare viteză. Ia ciubuc pentru deschiderea bisericii la germanii care mai vin în vizită, bea bere de la 10 dimineaţa, s-a săturat să cosească pe gratis la iarba din curte, ba s-a plictisit inclusiv să tragă ceasul din turn, să-l ungă şi să-l repare. Biserica din Rotbav este aşezată în spatele unor ziduri de cetate. E chiar un fel de biserică fortificată de pe la 1300. Pe ferestruicile înguste, în urmă cu 7 secole, se trăgea cu arbaleta. S-ar putea ca saşii din Rotbav să fi avut un fel de tun cu care să fi ripostat de după zidurile groase de aproape un metru. Aşa este şi biserica din Măieruş. Un soi de cetăţuie a Domnului, în care locuitorii de demult se apărau şi de năvălitori, dar şi de îndoielile şi spaimele vieţii pământene.

E 15 august, de marea sărbătoare creştină Sfânta Maria. Biserica din Rotbav e închisă. În timp ce noi ne uităm la ea ca la un monument istoric, pe uliţele satului trec grupuri de oameni îmbrăcaţi de sărbătoare. Femeile au în mână câte o floare. Merg la biserica românească la slujbă. Copiii de ţigani nu merg nicăieri. Ne pândesc să terminăm vizita şi speră să se aleagă cu un leu sau cu ceva mărunţiş sau cu nişte biscuiţi. Şi la Rotbav, ca în toate localităţile săseşti, ei sunt baza. Sunt noii saşi ai colonizării naturale a satelor părăsite de emigraţiile în masă din anii comunismului.

Cum arată interiorul bisericii din Rotbav? Ca un monument părăsit din filmele despre comori. Umed, cu pereţii scorojiţi, cu duşumelele umflate, cu praful gros peste băncile de rugăciune în care se mai află zeci de biblii mirosind a mucegai, nefrunzărite de ani şi ani, cu căruciorul de cărat morţii parcat în holul de la intrare, aducând aminte fiecărui vizitator că într-o bună zi şi el va face o asemenea cursă. Acesta are o particularitate aproape automobilistică. E dotat cu roţi de cauciuc şi cu spiţe lustruite din oţel. Şi la alte biserici săseşti arată la fel, semn al preocupărilor tehnologice germane inclusiv în domeniul funerar. Biserica de la 1300 mai are o orgă veche în stare de funcţionare. Lipsesc doar organistul, preotul şi credincioşii. De fapt, lipseşte Rotbavul de altădată. Biserica-cetate este un soi de muzeu-cavou al unei comunităţi care abia mai pâlpâie.

Retragerea saşilor din Transilvania are ceva dintr-o tragedie. E ca o salvare disperată din ghearele comunismului, desfăşurată ca o retragere din faţa unui război pustiitor, a unui tsunami sau a unei răbufniri violente de ciumă. A plecat care cum a putut. Cu fuga, cu paşaport în vizită la neamuri, cu repatrierea, cu căruciorul cu roţi de cauciuc şi spiţe lustruite. Şi n-a mai venit nimeni. Sau a venit, dar numai ţigani şi moldoveni sau oameni fără căpătâi în căutarea unei case libere.

Aşa ne ia dracul pe toţi, zice sasul cu pălăria pe ceafă, plecat în grabă să-şi cumpere berea câştigată pe ciubucul turiştilor din Germania.

Via Feldioara, nu via Marienburg


În biserica întemeiată de cavalerii teutoni pe la 1288 am intrat tot cu o mică şmecherie românească. Am bătut la fereastra doamnei Kattarina Janesch din Feldioara. O femeie de 80 de ani, chinuită de durerile de articulaţii, ne-a întâmpinat cu humorul unui sas care nu mai are nici un mijloc de a se împotrivi dezastrului. Aşteaptă doar să stingă lumina. O luăm de la cele casnice după ce-şi avertizează bărbatul aflat la lucru prin grădină.

– Să nu creadă că am fugit cu vreunul!

Kattarina Janesch a fost o femeie de toată isprava. A iubit biserica din Marienburg (Cetatea Mariei, cu trimitere la Fecioara Maria, patroana cavalerilor teutoni, cei care în secolul 13 au întemeiat cetatea şi biserica), a muncit la ea ca la casa ei, dar de când a îmbătrânit şi au dovedit-o durerile nu mai poate. Ţine doar cheile şi aeriseşte biserica din când în când.

– Înainte aveam grijă şi de morminte. Dar nu mai pot. Unii au uitat de morţi, nu le mai pasă de ei. N-au mai plătit. Sau au făcut-o după 2-3 ani şi atunci au venit cu 10-20 de mărci. Poţi să ţii un mormânt cu 10 mărci? Să coseşti iarba, să smulgi buruienile, să aprinzi lumânările de sărbători, să duci un buchet de flori? Unii nu s-au mai întors niciodată, zice ea cu o anume dezamăgire.

– Gata, s-a terminat cu saşii din Feldioara, zice tot ea, folosind şi denumirea românească a localităţii. Şi ne deschide uşile bisericii în stil gotic ridicate de teutoni. Acelaşi aer de cavou umed în care stă îngropată amintirea unei comunităţi care a fost cândva puternică, luminoasă, agitată şi plină de vervă. Din altarul bisericii doamna Kattarina aduce un caftan săsesc cu mânecile roase de şoareci. Este confecţionat dintr-o stofă groasă de lână, cu ferecături metalice pe piepţi. Era paltonul bărbătesc de sărbătoare al saşilor în vremurile de înflorire a Feldioarei. În dulapuri se mai păstrează vesela pentru nunţi şi înmormântări, câteva instrumente muzicale aparţinând fostei fanfare a bisericii, o pânză brodată, folosită la serviciul religios. Una a supravieţuit, iar pe alta, mai veche şi mai frumoasă, au furat-o. În dulapuri se mai găsesc şi cărţile religioase şi catastifele cu inventarul şi cheltuielile comunităţii şi ale preotului de la 1900 şi până astăzi. Cele de dinainte sunt probabil la Sfântul Petru, care le verifică până la ultima centimă. Podeaua de scândură e coaptă, pe alocuri e plină de găuri. Ai senzaţia că dacă mergi pe unde nu trebuie ai putea să cazi pe lumea cealaltă.

O biserică în care încăpeau chiar şi 400 de oameni sună acum ca o gară părăsită. Şi oamenii, şi trenurile şi Domnul au trecut demult pe aici.

Mai sunt şi zidurile cetăţii construite de cavalerii teutoni. Sunt nişte ruine, copleşite de bălării, de tufişuri, de şerpi şi şopârle. Nu e nici o cale de acces. Nici un indicator. Doar două vaci care pasc prin preajmă şi o maşină cu turişti din Bucureşti, opriţi ca să pună ceva de fript pe un grătar. Cetatea cavalerilor teutoni nu se poate vizita fără riscul de a-ţi rupe gâtul. E ca şi alte ruine din Transilvania, din zecile şi zecile de cetăţi săseşti, ţărăneşti, cavalereşti, legate de colonizările saşilor şi de construirea unui lanţ de fortificaţii în faţa năvălirilor barbare şi ale oştirilor turceşti.

Ultima năvălire barbară, cea a comuniştilor, le-a venit de hac şi saşilor, şi românilor. Pe saşi i-a pus pe fugă, făcându-i să părăsească satele şi oraşele în care, vreme de şase secole, germanitatea părea să fi contaminat o mare parte din estul Europei.

Omul nou şi societatea multilateral dezvoltată i-au venit însă de hac unei civilizaţii săseşti care a înflorit atâtea secole în Transilvania. Şi care acum, în 2011, încă mai arată ca o rană deschisă şi pentru România, şi pentru Germania.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.