Dana Maria Dezotell, povestea unei românce de succes în America

Într-un interviu acordat cotidianul.ro, Dana Maria Dezotell povesteşte parcursul său în „Ţara Făgădunţei”, început cu o tragedie şi continuat cu performanţe remarcabile într-un domeniu în care puţini reuşesc.

Reporter: Să începem cu venirea ta în această ţară. În urmă cu 12 ani, te-ai căsătorit cu un cetăţean american, câteva luni mai târziu ai rămas însărcinată cu primul copil, dar soarta a fost crudă cu noua ta familie după ce soţul tău şi-a pierdut viaţa într-un tragic accident rutier. Nu a apucat nici măcar să-şi vadă fiul şi ai rămas singură, însărcinată în două luni, fără bani, fără o locuinţă stabilă şi fără un loc de muncă sigur. Cum ai reuşit să treci peste acest moment groaznic din viaţa ta?

Dana Maria Dezotell: Aşa e, pe 21 martie 2001, m-am căsătorit în România cu Lyman, soţul meu. A fost o căsătorie rapidă, după un an şi ceva de tatonări reciproce. M-am mutat în statul Vermont, unde locuia el. Aşa cum bine ai spus, la opt luni de la căsătorie, el a murit într-un accident de maşină, în drum spre locul de muncă, la IBM. Au murit trei oameni în acel accident, toţi colegi. Făceau naveta împreună în acea zi tristă de 29 noiembrie 2001. În timp ce Lyman dormea pe bancheta din spate, i-a lovit o maşină care circula din sens opus. A doua zi aş fi avut primul control medical, să aflu dacă eram însărcinată. Ştiam că eram, dar trebuia să intru în grija unui medic. În septembrie 2001 începusem primul meu serviciu în America, ajutor de profesor la un liceu unde locuiam pe atunci. Dumnezeu m-a ajutat să supravieţuiesc foamei şi lipsei familiei mele. Uitându-mă în urmă, cred că la fel aş fi ales, să rămân şi să lupt pentru copilul meu. Doream să ştie de ce nu are tată. Tragedia asta a durat cam 12 ani, până să aflu de ce a murit soţul meu.

Ce a urmat după? Cum ai făcut faţă, ca văduvă cu un copil nou-născut, acestei situaţii de-a dreptul disperate? Cred că până şi cel mai puternic bărbat din lume ar fi fost debusolat după o asemenea tragedie, mai ales că te aflai într-o ţară străină şi nu te puteai baza pe sprijinul familiei tale, aflată în România?

Pe scurt, ambiţia de a nu mă da bătută. Detaliile sunt în cartea pe care o scriu acum.

Te-ai gândit să renunţi, să-ţi iei copilul şi să te întorci în România, la familia ta, unde ai fi putut avea liniştea necesară şi sprijinul moral pentru a începe o viaţă nouă în ţara ta?

Întrebarea aceasta mi-au pus-o mulţi oameni. Nu am plecat fiindcă trebuia să aflu de ce a murit soţul meu, un caz compex, cu un şofer care folosea droguri, cu violări de procedură medicală. Cel care a produs accidentul, venind pe contrasens, era în prima zi de tratament pentru heroină la o clinică de dezintoxicare. A adormit la volan, a intrat pe partea opusă şi a omorât trei oameni. Nici până azi nu am terminat acest proces. Sunt deja 12 ani de atunci.

Să vorbim puţin despre trecutul tău – copilărie, educaţie, activităţi anterioare căsătoriei şi sosirii tale în America. Ai absolvit Facultatea de Chimie a Universităţii din Bucureşti, apoi ai lucrat o vreme în presa scrisă şi în televiziune. Ai făcut-o cu succes. Spune-mi câte ceva şi despre perioada asta.

Eu sunt, împreună cu sora mea, Livia, a patra generaţie de profesori în familia mea. Părinţii, cadre didactice, nu îşi doreau să fim profesoare. Dacă nu aş fi fost atât de sensibilă, aş fi devenit medic. Trăind însă în atmosfera unei familii de intelectuali, am realizat că nu este o meserie mai nobilă decât aceea prin care poţi schimba vieţile copiilor pe care îi educi. După absolvirea Universităţii Bucureşti, Facultatea de Chimie, cu specializarea Chimie Organică, mi-am luat licenţa şi am devenit şi chimist, şi profesor. Pe de o parte, tata încerca să mă convingă să predau aproape de casă, în Drăgăşani; pe de altă parte, doream să fiu independentă şi să plec cât mai departe. Tata este o fire protectoare şi nu accepta ideea că voi fi pe picioarele mele. Aşa că, după un concurs de titularizare, am obţinut un post de professor la un liceu de lângă Bucureşti. Într-o dimineaţă, până să încep primul meu an şcolar, am sărit pe geam, mi-am luat câteva lucruri cu mine, bani pentru un singur bilet de tren şi am plecat la şcoala mea. Am predat câţiva ani, până când am început să scriu la “Liceenii”, după care am fost cooptată în prima echipă a ziarului “Naţional”, care se rupsese de “Evenimentul Zilei”. Am avut un singur loc de muncă în presa scrisă, la ziarul “Naţional”, pe care l-am iubit şi unde semnam cu pseudonimul Dana Achim. Când am început să colaborarea cu Dana Deac, la emisiunea „Prezentul Simplu“, de la Antena 1, a trebuit să iau o decizie: presa scrisă sau televiziunea. Am ales-o pe ultima. Între timp, emisiunea şi-a mărit timpul de difuzare, de la 20 minute la 30, apoi la o oră. Documentarele sau investigaţiile mele aveau un rating foarte bun: în jur de 11-20. Dacă ne gândim că un post tv care are acum un rating de 2-3 pe o emisiune bună este considerat grozav, îţi dai seama ce succes aveam eu. După plecarea mea, emisiunea s-a desfiinţat. Dana Deac era un demon de femeie, cu toată compasiunea pentru boala pe care a avut-o. Asta a şi dus cumva la decizia mea de a mă căsători şi a pleca din ţară. Încă am coşmaruri de pe vremea aceea. Eu vedeam lucrurile într-un fel, ea le vedea diferit şi a trebuit să îmi dau demisia şi să încep altceva. Un bun prieten al meu, Dragoş Marin, de la ProTV, profesorul meu de imagine video la Centrul de Jurnalism Independent – Dumnezeu să-l ierte, a murit foarte tânăr -, a venit cu ideea să facem o nouă emisiune. Directorul Antenei 1 la acea vreme m-a pus să fac proiectul, iar când a fost gata, mi-a transmis, printr-un intermediar, „dacă ar putea să mi-o tragă şi el“. Scuză-mă că am coborât atât de jos nivelul discuţiei, dar vreau ca cititorii noştri să afle cum stăteau lucrurile în mass-media românească de la acea vreme. Mai mult, colegul lui de la “Jurnalul Naţional”, directorul de atunci al ziarului, mi-a spus verde în faţă, chiar în biroul lui, că o colaborare permanentă implică şi o discuţie „undeva, la munte“. Am refuzat ambele „oferte“ şi atunci a venit în România soţul meu, Lyman. M-am căsătorit şi am scăpat de mentalităţile româneşti. Mi-am iubit mult soţul şi eram îndrăgostită de el atunci când ne-am căsătorit. Dacă nu eram scârbită de românismele astea şi dacă valoarea era respectată pe baza muncii, nu pe prestaţiile din dormitor, nu cred că aş fi făcut pasul să părăsesc România.

După ce ţi-ai mai revenit din şocul emoţional al pierderii soţului, ai reuşit să obţii un post de profesoară de chimie la un liceu din statul Vermont, apoi succesele au venit unul după altul: „profesoara anului 2012“ în statul Vermont; proiecte finalizate cu succes; elevi acceptaţi la universităţi americane de mare prestigiu, cum ar fi Harward, Yale sau Stanford. Cum ai reuşit aceste performanţe, cu care nu se pot lăuda nici profesorii americani?

Prin foarte multă muncă. Îmi amintesc că abia născusem băiatul şi după cinci zile meditam elevii acasă. A trebuit să reînvăţ toată materia, ba chiar mai mult, ca să îmi pot lua licenţele de profesor. Am terminat şi un masterat, dar după doi ani am renunţat la doctorat. Cred că pasiunea mea şi sinceritatea mi-au adus satisfacţiile menţionate. Aceeaşi pasiune ca şi în ţară, dar aici nu au existat şantaje sau compromisuri. Eşti bun, eşti apreciat şi eşti respectat. Cât despre profesoara anului, această distincţie importantă am obţinut-o pentru anul şcolar 2010-2011. Este vorba de titlul pe statul Vermont.

La Annual Science Fair 2014, un elev al tău din ultimul an de liceu, Tayler, recent acceptat la Universitatea Harward, mi-a povestit cum prestaţia ta ca profesor i-a schimbat viaţa şi viitorul. Ce simţi când auzi asemenea cuvinte rostite de nişte tineri pe care îi ai sau i-ai avut ca elevi la clasa de chimie? Dar când ai văzut profesori emeriţi de la Universitatea din Vermont, prezenţi în juriu, aplaudând în picioare discursul tău?

Elevi ca Tayler sau ca alţii sunt adevăratul motiv pentru care predau. I-am inspirat la clasă, dar şi în afara orelor de program. Facem cercetare la fel ca în facultăţile americane. Ai văzut că şcoala mea arată superb. Gândeşte-te că se află într-un sat, dar eu mă bucur pentru fiecare elev pe care îl îndrum şi reuşeşte.

Concomitent cu activitatea ca profesor, ai absolvit şi Academia NASA din Alabama, obţinând un certificat de astronaut. Să înţeleg că ai putea zbura cândva în Cosmos împreună cu o echipă internaţională formată din oameni de ştiinţă?

Nu numai că aş putea zbura, dar aş putea continua misiunea Christei McAuliffe, prima profesoară în spaţiu pe nava „Challenger“. Am fost pasionată de stele şi Univers toată viaţa. Selectarea mea nu a fost întâmplătoare, ea a venit de la Departamentul de Învăţământ al SUA, iar şcolarizarea a fost complet gratuită.

Cum privesc profesorii americani succesele tale, având în vedere că vii dintr-o ţară străină şi că le-ai „luat faţa“ multora dintre ei? Nu e prea uşor de digerat faptul că ai obţinut distincţia „profesorul anului şcolar 2010-2011“ într-un stat unde activează mii de profesori la catedra de chimie. Te-ai simţit discriminată sau nedreptăţită în toţi aceşti ani de profesorat?

Aşa cum ştii, acum lucrez la o carte în limba engleză despre acest subiect. Se va numi „Immigrant“. Este vorba despre condiţia de imigrant în America, ţara care declară că promovează democraţia în întreaga lume. Da, m-am simţit discriminată de multe ori, dar nu pe faţă. Şi înţeleg de ce: accentul meu balcanic temperamentul meu uneori vulcanic, starea mea de spirit iute. Deh, sunt olteancă. Nu au ce face, colegii mă apreciază, cred, unii poate mă invidiază. Mi s-a spus de multe ori să nu mai muncesc aşa de mult, fiindcă îi fac să arate „prost“. Eu fac ce cred că e bine pentru elevii mei.

Să vorbim despre colaborarea noastră. Cu aproape un an în urmă, m-ai sunat la redacţie şi mi-ai spus că vrei să realizezi un supliment în care să prezinţi români de succes din America, reportaje şi interviuri cu personalităţi din cultura noastra sau poezii româneşti. Am acceptat fără ezitare propunerea ta şi suplimentul apare de câteva luni bune, fiind apreciat de cititori. În plus, nu ai cerut nimic în schimb şi te-ai implicat financiar la ziar, ca acţionar, într-un moment destul de dificil pentru presa scrisă în general. De ce ai ales “New York Magazin”, când există atâtea publicaţii care îţi puteau oferi bani în schimbul efortului tău?

Ziarul tău, sau al nostru acum, aş spune, fiindcă m-am ataşat mult de el, m-a atras datorită politicii editoriale. Am realizat cât de profesionist eşti şi, dacă vrei să facem o comparaţie, ne asemănăm în multe privinţe. Tu crezi în ziarul tău, eu cred în dăruirea necondiţionată de bani sau faimă. Eşti mereu echidistant, deşi nu-l suporţi pe Băsescu de la Referendumul furat, faci acest ziar singur de 17 ani şi am vrut să te ajut, să pun şi eu umărul la acest ziar. Nu aş alege alt ziar deoarece eu, la fel ca şi tine, avem aceleaşi principii şi ne place să stăm drept. Ştiu că Adrian Năstase ţi-a oferit, prin intermediari, o sumă de nerefuzat atunci când a vrut să cumpere ziarul şi să-i schimbe apoi conţinutul editorial. Respingând acea ofertă, ai câştigat admiraţia mea. În plus, ai fost muzician, iar eu iubesc muzica, ceea ce e un alt lucru comun.

Ce te-a determinat să îţi iei o sarcină în plus cu acest supliment, având în vedere că acum ai doi copii şi două business-uri de operat, asta în afară de munca ta ca profesor? Chiar dacă ai interupt pentru o lună activitatea la ziar, iată că acum revii cu acest interviu şi vei continua să faci suplimentul. Nu e prea mult pentru o femeie cu atâtea responsabilităţi?

După cum ştii, eu sunt o femeie foarte activă şi secretul meu este organizarea pe priorităţi. De aceea am timp să mă ocup de toate. În plus, sunt perfecţionistă, deci vreau să dau tot ce am mai bun.

În final, câteva întrebări concentrate într-una singură: realizări, decepţii, planuri de viitor şi un cuvânt pentru cititorii noştri şi pentru toţi românii din America.

Aştept să deschid noua mea afacere, un bar select în zona unde locuiesc. Apoi să duc elevii mei la faza pe stat la Science Fair şi să obţinem rezultate bune, să îmi termin cartea şi să pot ajunge în ţară în vara asta, deoarece tatăl meu este grav bolnav. Cititorilor români le urez perseverenţă în tot ceea ce fac, speranţă, iubire şi încredere! Dintre toate, aşa cum spune Biblia, iubirea este cel mai de preţ şi mai nobil dar pe care ni-l dă Dumnezeu! De oferit, dar şi de primit!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.