Asemănarea de nume a fostului ideolog cultural şi jurnalist de etnie maghiară Jozsef Nyiro cu împăratul roman Nero pune în lumină şi o analogie între acţiunea de incendiere a Romei de Nero cu încercarea de incendiere a democraţie şi toleranţei etnice pe subiectul reînhumării lui Nyiro în ţara noastră. Reînmormântarea lui Nyiro este pentru tânăra democraţie românească un prilej veritabil de a dovedi că apărarea principiilor democratice este la fel de importantă pe cât este încrederea în structurile ei stabile, demonstrând şi o pasivitate suverană faţă de ofensele din partea unor politicieni ai Ungariei.
Elveţia este cel mai vechi model de convieţuire a diferitelor etnii, care constituie prin elementul voluntarist statul elveţian. Spre deosebire de alte state care sunt formate din grupări etnice omogene şi care au la bază o identitate culturală comună, Elveţia este un stat al naţiunilor. De-a lungul secolelor, Elveţia a găzduit şi duşmani ai democraţiei care au fost capabili să exploateze acest mediu tolerant şi deschis al ţării. Mussolini a fugit în Elveţia în 1902, în scopul de a se eschiva de la serviciu militar. Mai târziu, ca şef al statului italian în vizită oficială în Elveţia, nu a ezitat să emită pretenţii teritoriale asupra cantonului italian al Elveţiei, Ticino. Pe cât duşmănea Elveţia la nivel oficial, pe atât gusta din plin îmbrăcat în civil în cadrul vizitei sale serile prin cârciumile din Lausanne, unde îşi petrecuse cândva exilul. În cele din urmă, după ce a fost răsturnat, a vrut să scape de arestarea sa prin fugă tot în Elveţia. Probabil ar fi fost primit cu braţele deschise dacă nu l-ar fi arestat la graniţă partizanii italieni. Cu atât mai mult ar trebui România să admită reînhumarea unui compatriot şi fost cetăţean care a rămas român în ciuda excesului de limbă maghiară.
Etniile Elveţiei se identifică cu statul, cu instituţiile şi cu principiile statului, formând o naţiune de stat nu prin etnii, ci prin voluntarism. Se impune întrebarea care este secretul echilibrului între dreptul de autodeterminare a popoarelor realizat prin structura cantonală şi identitatea elvetică. Autonomia teritorială nu este conditio-sine-qua-non a dreptului utilizării limbii materne şi identificării cu propria cultură. Elveţia ne demonstrează cum pot convieţui paşnic patru popoare, păstrând identitatea culturală fără intenţii separatiste. Nici măcar în timpul celui de al Doilea Război Mondial nu s-a pus problema alipirii cantoanelor vorbitoare de limba germană, franceză şi italiană patriilor de sânge. În Romania, spre deosebire de Elveţia, se pare că dreptul la limba maternă şi identificarea cu valorile culturale etnice pot fi accesate doar prin intermediul autonomiei teritoriale, stemă proprie şi imn. De neimaginat ar fi oricum ca vorbitorii de limbă germană din Elveţia să cânte la întruniri cu cetăţenii Genevei Marseilleza, deoarece toţi elveţienii sunt uniţi sub crucea Confederaţiei.
Precum nimeni nu are dreptul să interzică unui popor să-şi vorbească limba maternă, nu poate nimeni interzice României să adopte o nouă definiţie statală care să decupleze numele statului, România, de limbile vorbite în ţară, având pe o parte apartenenţa politică de statul român, iar pe de cealaltă parte, limbi materne diferite. Elvetizarea termenului de naţiune ne-ar transforma pe toţi în români indiferent de limba noastră maternă. Deoarece nici politic şi nici demografic nu ne putem permite afirmarea unui stat naţional adevărat, fiind mereu vulnerabili la instrumentalizarea politicii minorităţilor de către marile puteri, ar fi poate unica soluţie de a ne păstra în timp spiritul României Mari în graniţele actuale. Patriotismul elveţian a înlocuit simpatia arhaică cu o gintă printr-un un nou termen de naţiune politică.
Frumuseţea nedescoperită a România constă şi în atmosfera culturală eterogenă a unui amalgam orientalo-occidental care, de sute de ani, este tocmai datorită unei definiţii de stat după principii etnice mereu pe masa de disecţie a marilor puteri. Cel mai mic stat al Europei din rândul celor mari nu trebuie să rateze o şansă istorică de a deveni prin eterna invitaţie la dialog împreună cu vecinii săi un nucleu de forţă regională după propriile reguli de joc. Ca urmare, România are de ales între o nouă definiţie a statului după reţetă elveţiană care i-ar aparţine în exclusivitate şi importul unei definiţii politice a minorităţilor.
Conform unui recensământ din SUA din 2006, 1.563.081 de americani sunt de origine maghiară. Acest număr considerabil de maghiari peste Atlantic depăşeşte ca număr minoritatea maghiară din Romania şi nu este subiect de discuţii pe tema autonomiei în cadrul Statelor Unite ale Americii. Mă întreb de ce există asemenea intenţii doar în România? Indiferent care au fost în istorie graniţele care au străpuns România, sunt sceptic în ceea ce priveşte argumentul istoric al maghiarilor, deoarece o analogie cu un alt caz precedent nu i-ar avantaja: precedentul unui popor care s-a reîntors pe meleagurile istorice în Asia Mică, stăpânite dinaintea erei noastre, ar însemna pentru maghiari, care au ajuns în Europa în secolul al nouălea, întoarcere în stepa euro-asiatică.
Conflictul inutil pe tema reînmormântării unui originar din România rătăcit nu poate fi în favoarea bunelor relaţii româno-maghiare. Având în vedere că nici până în zilele noastre Germania nu s-a distanţat de Dictatul de la Viena prin care Hitler dornic de pace în Europa ne-a obligat 1940 să renunţăm la o parte din Ardeal în favoarea Ungariei, trebuie să înţelegem că politica actuală în privinţa minorităţilor implică cel mai mare pericol la adresa statului.
În concluzie, putem observa că nu este indicat să fim politic mereu sub cineva, deoarece nu ne apără de sacrificii teritoriale sau angajamente devastatoare. Alături de vecini ar putea fi mai favorabil decât sub tutela unei mari puteri. Precum Germania a realizat că doar împreună cu Franţa în ciuda tuturor conflictelor istorice poate să-şi atingă scopul în Europa, ar trebui şi noi să iniţiem un nou dialog cu Budapesta. Spiritul de Robin Hood la nivel de Europa al premierului maghiar Dr. Viktor Orban, care a înţeles mai bine decât oricare alt şef de stat din fostul bloc comunist că UE se transformă treptat într-o nouă Uniune Sovietică, are nevoie de solidaritate şi sprijin din partea noastră. Ce ne împiedică să fim solidari cu premierul Orban, care a avut curajul să introducă impozite pe cifra de afaceri a retalierilor străini şi a concernelor energetice străine? De ce nu ne inspiră efectul favorabil al fixării cursului de schimb a forintului cu francul elveţian, pentru protecţia oamenilor cu datorii în monedă străină? Fiind solidari în vecinătatea noastră, ar da dovada de un europenism mai valoros decât definiţiile sterile şi teoretice de la Bruxelles.
Europa este în criză, iar o cooperare regională ar fi mai mult decât bine-venită, fiind ancorată într-un mediu real de interes comun româno-ungar. După acest înţeles al tovărăşiei şi compasiunii pentru o cauză comună în această parte a lumii chiar nu ar mai conta dacă ar fi o horă mare sau un csardas. Rămâne datoria noastră de a-l explica şi reîngropa pe Nyiro ca pe un adevărat cetăţean al acestor meleaguri. Deocamdată în Ardealul profund, urmărind cu nedumerire tot tărăboiul politic româno-ungar, un bătrân din Hodiş se întreabă: „No, da’ de ce l-or deshumat pă bietul om”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.