De ce durează de atât de multă vreme neînțelegerea din societate?

Profesorul de etică Vasile Morar ne-a acordat un interviu despre posibilitățile și imposibilitățile de reconciliere, ducând mai departe ideile exprimate în cadrul dezbaterii organizată recent de Cotidianul (punctele de vedere exprimate acolo le-am publicat de-a lungul mai multor numere ale ziarului). Am pornit de la ideea că între noi, românii, ar trebui să fie conciliere, mai degrabă decât discordie, dezbinare, învrăjbire. Vă invităm să citiți un interviu dincolo de politică și de zbaterile vremelnice ale acestor zile. Dedicat unei revoluții morale de profunzime a societății românești de care avem atât de multă nevoie, dar despre care conștientizăm prea puțin.

Simona Popescu: De ce nu ne înțelegem unii cu alții?

Vasile Morar: De aici pleacă totul: nu ni se pare deloc confortabilă starea de conflict și am dori ceea ce nu avem, adică pacea, mulțumirea, acordul, iar uneori aspirăm chiar la ceva destul de greu de atins, precum armonia între noi și împăcarea în cuprinsul sufletului nostru. Dacă suntem și mai reflexivi, mergem cu gândul și mai departe: ne întrebăm de ce durează de atât de multă vreme neînțelegerea din societatea românească. De la cotitura-ruptură din ’89, această interogație a devenit, și nici nu putea să fie altfel, aproape o obsesie. Expresia care exprimă o convingere puternic înfiptă în psihismul colectiv sună, de altfel, așa: „la noi ca la nimeni“ – adică toți se înțeleg, numai noi nu. Și aici sunt observații de făcut. Freneziile neînțelegerilor sunt alternate de frenezii de sens opus, în care fraternizări și solidarități, ivite de te miri unde, activează energii și potențează pasiuni, doar la suprafață constructive. Dacă rămânem numai la perspective de tipul „din psihologia poporului român“ (fie în variantă Drăghicescu, fie în cea a lui C. Rădulescu-Motru), putem ajunge să susținem fapte contradictorii: că suntem plini de defecte, deși avem un potențial extraordinar. Dar ce grup uman sau ce oameni ai unei comunități naționale nu corespund acestei caracterizări?

Suntem o „substanță“ neschimbată de „calități eterne“ sau suntem o „plastilină adaptabilă“, una ce pare că este „etern în schimbare“?

Prea marea încredere în psihologie ajunge să întărească când ideea că suntem o „substanță“ neschimbată de „calități eterne“, când ideea că suntem o „plastilină adaptabilă“, una „etern în schimbare“. Oricum, în această ordine de idei, n-ar strica să evocăm anumite viziuni filosofice, chiar din orizont autohton. Cine știe, poate că, în zorii și în așezările postpaşoptiste, filosoful Vasile Conta, când lansa conceptul său de „ondulațiune universală“, se gândea și la această veșnică ondulare, în spațiul nostru public al neînțelegerilor coborâtoare, urmate de înțelegeri urcătoare. Oricum am privi însă acest fenomen, de la înălțimea gândului rarefiat al metafizicianului, sau de la nivelul ochiului comun și al omului obișnuit, ceva se impune cu presant: ar trebui ca între oameni să fie conciliere, mai degrabă decât discordie, dezbinare, învrăjbire. Mai precis: măcar după câteva decenii bune de încrâncenări resentimentare, s-ar cuveni să avem parte de reconcilieri. Dar vorbim de reconcilieri. Chiar fără motiv, concilierile dorite sunt atât de mult dorite încât să le atașăm acest „re“? Concilierea presupune, simplu spus, concilierea din nou.

Mai fiecare a văzut și vede în jur forme ale urii, ele în primul rând, ca ură insațiabilă, una hrănită din devorare, s-a ajuns, evident, din iubire pentru altcineva, să fie urâți din toată inima, alți și alți semeni.

Deci reconciliere sau conciliere și de ce?

Înseamnă că a fost un moment al entuziasmului în fraternizări, înseamnă că acesta s-a spulberat între timp și acum credem că ar fi, din nou, condiții pentru re-înțelegere, pentru re-împăcare, pentru re-unire. Cu certitudine, acel moment al înțelegerii originare, al acordului cvasi-unanim, împotriva a ceva foarte precis (oprimarea) și pentru ceva la fel de exact (libertatea), poartă un nume – Revoluția – și are un loc – România. Reunirea numelui cu locul a dat termenul compus – Revoluția română. Să ne aducem aminte cât i-a unit termenul compus pe cei care, pentru o clipă istorică, trăiau fascinați sentimente – valori universale, de sorginte morală, înainte de toate? Merită să avem memoria bună pentru atari cotituri-rupturi devenite destinale pentru toți oamenii. Or, ce știm sună, esențializat, astfel: scurt timp, cam trei săptămâni – o luna și ceva, sublimul tragic al evenimentelor, amintind de ilustre exemple din istoria universală, consemna o solidaritate ce părea indestructibilă.

Dorita solidaritate indestructibilă s-a clătinat și s-a spart în cioburi ascuțite aruncate haotic. De ce?

Pentru că solidificata anterior solidaritate, bazată pe comunitatea morală a oprimaților, nu s-a mai întâlnit cu înfrățirea într-o comunitate morală nouă, aceea a oamenilor liberi. Acum știm bine că libertatea, în orice timp și loc, nu se instituie singură și în chip durabil decât prin afirmarea și reafirmarea ei în toate sferele vieții. Or, deloc întâmplător, un gânditor precum Habermas, atât de atent la mersul istoriei postbelice, inclusiv al reconstrucției Germaniei post-naziste și post Război Rece, a lansat conceptul de „lume a vieții“, concept relevant pentru sensul moral al prefacerilor contemporane: revoluționare sau reformatoare, deopotrivă, şi unele, şi altele. Înseamnă că asemenea evenimente de importanţă istorică universală trebuie judecate prin toate implicațiile lor destinale asupra tuturor celor afectați de ele. Înseamnă că înțelegerile și neînțelegerile, actele de cooperare și cele de conflict, acordurile din interes și dezacordurile bazate pe interese diferite, acordurile din pasiuni convergente și dezacordurile generate din patimi divergente, toate vor avea un efect asupra a ce anume crede el sau ea că este „lumea vieții lui”. Oricum însă, „Lumea vieții tuturor“ va fi, inevitabil, și altceva decât vrea și crede fiecare. Din acest punct de vedere, aproape toți se simt înșelați de istorie, se simt trădați de revoluție și se așază în postura de victime. Astfel, revoluția, din „salvatoarea tuturor“, s-a preschimbat rapid în ipostaza de „victimă a fiecăruia“. Mai mult, aceeași revoluție, intrată în memorie ca reper de neocolit, a ajuns să fie transformată în plastilina oricui avea interes s-o deformeze după chipul și asemănarea sa. În orice caz, acum putem spune câteva adevăruri ușor de înțeles la suprafața lucrurilor și greu de acceptat în adâncul sufletului: că potențialul de catharsis, de purificare morală al revoluției române, n-a fost un fenomen de durată, că ea n-a devenit un reper ferm în autoaprecierea de sine a românilor. Putea să fie altfel? Poate da, poate nu.

Despre statutul curajului și cel al lașității ce ne puteți spune?

Cert este însă că, în ordine strict morală, nu putem să nu luăm în seamă un fenomen, întotdeauna important în istoria cotiturilor-rupturi din existența istorică: cel al statutului curajului și al lașității în societățile omenești aflate la răscruce. În acest sens, exemplară ni se pare formula, devenită celebă, a lui Augustin Buzura: „Lașii de ieri au devenit (peste noapte, am adăuga noi) curajoșii de astăzi“. Așa se face că, în ultimă instanță, Revoluția română a ajuns să fie depreciată, desconsiderată și, de cele mai multe ori, hulită. Este moralmente greu să accepți că n-ai fost erou, când trebuia și cum anume se impunea, prin sacrificii. Este la fel de greu de suportat să nu mai știi cu certitudine, dintr-o dată, aproape nimic din ceea ce constituie rezervorul de intuiții morale ale simțului comun: cine a fost și este corect și cine a fost și este înșelător; cine a fost apărător al libertăţii și cine s-a manifestat opresiv; cine a fost fidel și loial în limitele bunului-simț și cine a trădat încrederea și buna-credință; cine s-a supus autorității represive și cine a fost, cu adevărat, subversiv și disident? Nu este de nicio mirare atunci că neînțelegerile cognitive dintre oameni s-au prelungit în distorsiuni în aprecierile morale asupra tuturor situațiilor de viață. Nu este de mirare atunci că prin limbaj Revoluția română s-a transformat într-un tablou incoerent, plin de necunoscute, deloc compatibil cu o cerință fundamentală a oricărei morale: un grad incontestabil de sacralitate. Or, în haosul psihologiei publice, nu sfințenia morală s-a afirmat în tot acest răstimp despre Revoluția română, ci contrariul: degradarea.

Care sunt condițiile propice pentru concilieri și reconcilieri de profunzime?

Dacă ne gândim la condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru concilieri și reconcilieri, după 27 de ani de la acel moment, atunci ar trebui și să răspundem la această întrebare: deprecierea până la hulire a Revoluției române reprezintă un fenomen cu totul neașteptat și lipsit de orice precedent? Răspunsul și de primă instanță și de ultimă analiză este acesta: nici vorbă, din contră. Căci știm foarte bine acum că atât marile pasiuni politice și marile iubiri omenești nasc reacții ambivalente, atingând în intensitatea trăirii și în profunzimea acesteia, nu arareori, abisuri psihopatologice. În această ordine de idei, nu putem să nu ne gândim la câtă dreptate avea „șlefuitorul de lentile“ reale, Benedict Spinoza – dreptate, cu mult înainte de Freud, de Marcuse sau de Fromm –, când scria un adevăr atât de important despre condiția umană: „Dacă cineva își imaginează că un semen al său urăște ființa pe care el o iubește, atunci (acel cineva) îl va urî pe semenul său“.

Cu această observație sapiențială, intrăm în intimitatea celor mai semnificative înțelegeri-neînțelegeri dintre oameni. Mai ales în vremurile neașezate, în care oamenii sunt obligați să recurgă la „codurile țării“, cele primare și cele ancestrale ale adaptării la existență, iubirile și urile pot atinge forme paroxistice. Maniheismul permanent reînnoit în tot țesutul social nu este decât exemplul cel mai evident al acestui fenomen. Iar cum, în structura dinamică a psihismului colectiv, mai fiecare a văzut și vede în jur forme ale urii, ele în primul rând, ca ură insațiabilă, una hrănită din devorare, s-a ajuns, evident, din iubire pentru altcineva, să fie urâți din toată inima alți și alți semeni. Este acesta un semn de anormalitate și avem dreptul să fim judecători îndrituiți să folosim un limbaj specific psihiatriei sociale sau colective? Uneori, da, însă, de cele mai multe ori, nu. Căci așa funcționează ființele omenești, iar politica și religia, pe de altă parte, sunt expresii adecvate ale „locuirii“ în uniri care dezbină și în divizări încrâncenate care pregătesc terenul pentru alte reuniri pline de patosul iubirii. Prin urmare, teritoriul luptei este existența umană în întregul său, în cuprinsul căreia valorile care unesc morala, în primul rând, sunt mai fragile decât cele care despart, de pildă, economia și consumul, politica și puterea. În fond, lupta pentru a avea, cât mai mult și cât mai multe, ca și năzuința de a avea putere asupra relațiilor, asupra instituțiilor și asupra oamenilor, produce, până la urmă, satisfacții personale, dar nu împlinire umană cu valoare universală. Pe scurt, a avea cât mai mult și a putea cât mai multe generează, ca tendință generală, simțământul succesului (în detrimentul altora), dar nu și al bucuriei (împreună cu ceilalți). Tocmai de aceea, credem că ieșirea din blocaj și deschiderea căilor reconcilierii nu pot începe cu îndemnuri din sferă economică sau financiară: fiți, vă rugăm, înțelegători și renunțați benevol la avantaje!, sau: fiți buni și acceptați-i pe adversarii voștri politici pentru motive „mai înalte“, chiar dacă pierdeți!

În ordine strict morală, nu putem să nu luăm în seamă un fenomen, întotdeauna important în istoria cotiturilor-rupturi din existența istorică: cel al statutului curajului și al lașității în societățile omenești aflate la răscruce.

Cum trebuie să fie teritoriul comun al înțelegerii actuale?

Teritoriul comun al înțelegerii actuale trebuie să fie de aceeași natură cu cel care i-a unit pe oameni – dincolo de politică, dincolo de avere și de putere, dincolo de orice – în momentul originar: cel în care oamenii s-au afirmat spontan sub specia comunității morale. Or, comunitatea morală, când este și câtă este, implică conștiință acută a faptului că există valori universale, că ele sunt obligatorii, că ele sunt constrângeri, dar din categoria celor care însă te fac liber; în fine, că ele sunt îndemnuri pe care urmându-le, nu se generează nici prejudicii și nici vătămări celorlalți. Mai simplu zis, dacă se acceptă principiul moral, ca indicator primar al începutului procesului de reconciliere, atunci, câteva adevăruri trebuie spuse clar, în acest context. Întâi de toate, acela că, de la monoteismul etic iudaic și de la universalismul eticii socratice încoace, morala este, printre invențiile omenești, teritoriul împăcării pacifice între ființele omenești. În al doilea rând, morala, cea concepută încă în Exod 20, prin intermediul Decalogului, pleacă de la această idee fundamentală: a fi liber și a fi moral înseamnă unul și același lucru. Înseamnă, nici mai mult, dar și nimic mai puțin, că înțelegerea adevărată se ivește numai dacă oamenii se poartă că ființe libere. L-am pomeni, în acest context, pe același Spinoza, cel care afirmă înțelept că „numai oamenii liberi sunt cu adevărat recunoscători“. În acest caz anume, această idee poate fi astfel înțeleasă: să fii în stare să recunoști ce ai primit, cât ai primit, de multe ori, fără să fi meritat neapărat, de la viață, de la semenii trecuți și cei prezenți, de la Revoluția română și alte asemenea. Recunoștința, gratitudinea, reprezintă o virtute morală și ea nu poate fi și nu trebuie circumscrisă doar criteriilor politicii, ideologiei. În al treilea rând, punctul de vedere moral lămurește, din start, o problemă importantă, anume: cum trebuie să trăim? Or, numai dintr-o atare perspectivă putem spune: nu este acceptabilă o viață plină de hybris, în care orgoliul, vanitatea și nemăsura să nu fie prin nimic limitat sancționate. Limitează valorile economice prin el însuși, hybrisul? N-ar avea cum, pentru acest orizont domnesc, categoriile posibil-imposibil, nu categoria datoriei, „trebuie…“, „se cuvine…“ Poate lăcomia, fie numai din considerente economice, omite toate implicațiile morale? Nicidecum. Cum putem să ne reconciliem altcumva cu lacomul, cu egoistul feroce, cu hoțul prins dovedit, vorbind de o societate? Altfel decât prin apel la moralitate!

Care să fie punctul moral de plecare, care să ne scoată până la urmă din blocaj?

Punctul de plecare moral, menit să ne scoată din blocaj și să ne orienteze spre reconciliere, conține în sine și acest avantaj: nu neglijează dimensiunea etică a oricărui conținut al memoriei publice. Morala, și cea deontologică, și cea a virtuții, și cea a grijii, trebuie să fie preocupată de tot ceea ce se petrece în societate și printre oameni. Dacă faptele rele nu sunt evaluate ca atare și dacă faptele bune sunt uitate, atunci, desigur că reconcilierea are mai mult decât o bază șubredă: ea se poate prăbuși înaintea doritei reamenajări sau reconstrucții. Fiindcă, știm bine, de la Aristotel încoace, că din fals rezultă orice. Mai mult: memoria care falsifică nu este niciodată inocență. Prin urmare, ea, această memorie, nu numai că ascunde adevărul, dar ea și întrunește condițiile elementare ale minciunii. Pentru că include și intenția de a înșela. Putem să ne reconciliem știind că spațiul memoriei publice este îmbâcsit de minciuni, de minciuni care cer după ele alte minciuni? Nu, desigur, dar putem face ceva extrem de simplu: să ne luptăm cu minciunile active, nu neapărat în mod direct și în chip acuzativ, ci în mod indirect și afirmativ. Cum ar fi posibil acest lucru? Prin trimiterea, pur și simplu, la un anumit fel de persoane. Poate nega cineva faptul că există, în spațiul nostru public, multe persoane cu adevărat excepționale, total neluate în seamă, condamnate la uitare înainte de a avea o minimă șansă de recunoaștere? Ca să nu vorbim deloc de recunoștința pe care le-o datorăm față de valoarea lor intrinsecă. De unde a apărut acest blocaj în țesătura vieții, astfel încât strategiile de promovare să privilegieze în spațiul public democratic un număr foarte mic de persoane, mereu aceleași, mereu readuse în prim-plan, în pofida unor infirmări notorii? Nu știm de unde, poate și pentru că în adâncurile ei, viața psihologiei publice privilegiază autopromovarea venită cam de peste tot. Oricum însă, asistăm la acest paradox autohton. Unul suplimentar față de cele cunoscute și rediscutate. Constatăm astfel că transparența, în acest caz, înseamnă comunicare, dar una care este cu spiritul de castă. Ce blochează în fond cunoașterea, ce obturează, ce face aproape imposibilă aducerea în planul din faţă a persoanelorexemplare? Aproape că nu mai are importanță să știm aceste detalii, cât timp mecanismul funcționează şi se autoreproduce, deocamdată, cu acest rezultat.

Este o impresie generală că există oameni care au reală valoare, dar despre ei se tace. De ce?

Mai semnificativ și, poate, mai util ar fi să ne ocupăm de această categorie: a celor care, sigur, au valoare, dar despre care se tace. Se tace de mult timp. De prea multă vreme. Se tace, oricum, cu mare greutate. Una strivitoare. Ce putem face? Să ne lamentăm că lucrurile au luat-o razna? Și oamenii, asemenea lucrurilor? N-ar ajuta deloc, ar întări confuziile și ar spori deznădejdea și neîncrederea în însănătoșirea prin reconciliere a vieții publice. Prin urmare, totuși, dincolo de ceea ce se petrece, să nu ne mai plângem cu precădere numai de faptele rele (nu că ele n-ar exista), ci să reușim, măcar din când în când, să vedem că există oameni buni și că aceștia au un nume care se cuvine să impună majuscula admirației noastre.

CARTE DE VIZITĂ

Născut: 19 noiembrie 1946, Darlos, judeţul Sibiu

Cetăţenie: Română

Studii: 1967-1962 – Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti
1983 – Doctor în filosofie, cu teza „Sensul normativității în teoria etică“ (conducător științific Prof. Niculae Bellu)

Activitate profesională:
1972-1980 – Asistent universitar
1990-1991 – Lector universitar
1991-1995 – Conferenţiar universitar
Din 1995 este profesor universitar, având specialitatea „etică“

Domenii de specializare:
Etică, estetică, filosofie morală, etica afacerilor, etica şi antropologia violenţei, istoria filosofiei

Publicaţii:
10 monografii şi 124 de studii şi articole, coautor a 9 publicaţii şi 6 volume colective

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.