De ce marile victorii palestiniene sunt mai rele decât înfrângerile

Imediat ce a încetat focul în Gaza, pe 26 august, liderii Hamas au ieşit din ascunzători pentru a declara că au obţinut o mare victorie în războiul cu Israelul – războiul din Gaza din 2014, care a fost precedat de războaiele din Gaza din 2008 şi 2012, pe care le-au declarat de asemenea drept mari victorii. În fiecare confruntare, războinicii Hamas cu ale lor priviri înfricoşătoare, înveşmântaţi în negru şi căutând martirajul au fost depăşiţi în lupta corp la corp de către recruţii israelieni bine antrenaţi, în timp ce rachetele Hamas au fost lipsite de eficienţă, spre deosebire de artileria şi aviaţia israeliene. Dar Hamas a atras simpatia lumii întregi prin încurajarea fotografierii cadavrelor desfigurate din spitalul al-Shifa, pe care organizaţia l-a folosit drept sală de conferinţe de presă şi post de comandă – şi foarte puţini au fost aceia care au acuzat Hamas pentru că a început totul sau chiar şi pentru numărul considerabil de copiii şi adulţi ucişi de rachetele lor ineficiente. În timp ce oficialii din SUA şi Europa au acuzat Hamas pentru asta, ei au deplâns şi răspunsul israelian ”disproporţionat”, având în vedere că în conflict au murit mai mulţi palestinieni.

Cât despre consecinţele războiului din Gaza din 2014, numai viitorul ne va spune care vor fi fost acestea. Între timp putem învăţa multe din consecinţele victoriilor de până acum ale palestinienilor, care chiar au presupus multe succese – cu excepţia rezultatelor finale.

Una dintre cele mai mari victorii ale palestinienilor a fost invitaţia trimisă lui Yasser Arafat de a se adresa Adunării Generale ONU pe 13 noiembrie 1974, un act care a implicat recunoaşterea liderului palestinienilor, împuternicit să îi reprezinte în faţa lumii şi apoi să-i conducă, după ce-şi vor fi obţinut propriul stat. Şi astfel Arafat a arătat limpede că Palestina va include Israelul – deoarece Arafat şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei nu doreau să întoarcă doar rezultatele războiului recent din 1967, ci şi pe cele ale războiului din 1948-49. Într-un discurs care a fost deseori întrerupt de aplauze frenetice, Arafat a definit în mod repetat Israelul şi sionismul drept imperialiste, colonialiste şi rasiste, nu înainte de a mulţumi celor care s-au străduit să îi obţină invitaţia pentru a vorbi, inclusiv algerienii şi Kurt Waldheim, secretarul-general al Naţiunilor Unite.

Amândoi se puteau considera foarte norocoşi că au ajuns acolo. Waldheim a luptat în Balcani în timpul celui de Al Doilea Război Mondial în stafful generalului Alexander Lohr, executat mai târziu pentru crime de război, şi ar fi putut avea aceeaşi soartă în loc să ajungă la conducerea ONU, prin intermediul unei cariere în diplomaţia austriacă (nu ştia nimic despre uciderea partizanilor şi a evreilor, bineînţeles, nu până la mult timp după război).

Cât îl priveşte pe Arafat, până în urmă cu şase ani nu era decât un simplu luptător de gherilă, iar apoi a fost catapultat spre faimă şi glorie de victoria obţinută în faţa armatei israeliene la Karameh, pe 21 martie 1968. Cu un an înainte, armata israeliană a înfrânt armatele Egiptului, Siriei şi Iordaniei în Războiul de Şase Zile, în iunie 1967, astfel încât victoria de la Karameh a fost prezentată în presă ca distrugând ”mitul invincibilităţii israeliene” – aşa cum a făcut-o şi BBC.

Au început să sosească bani şi voluntari pentru a se alătura mişcării Fath sau Fatah (”cucerire”) a lui Arafat, în timp ce statele arabe şi-au oferit sprijinul diplomatic, lansându-l pe Arafat pe o traiectorie de succes, care până la urmă a dus la apogeul de la New York.

Părea să nu conteze la acel moment că oamenii lui Arafat au fost de fapt înfrânţi la Karameh şi că cei 28 de soldaţi israelieni ucişi, care au fost trecuţi în dreptul victoriei lui Arafat, au căzut în faţa tancurilor iordaniene, care au deschis în mod neaşteptat focul. Israelienii au reacţionat capturând 150 de oameni de-ai lui Arafat şi ucigând mulţi alţii, alături de 80 de iordanieni ghinionişti, care de altfel luptaseră foarte bine, nu ca oamenii lui Arafat, care erau neantrenaţi şi nu aveau disciplina şi coeziunea necesare. Cât îl priveşte pe Arafat însuşi, el nu avea în mod clar talent militar. Iordanienii au repetat acest lucru când a trebuit pentru colegii lor arabi, dar în 1968 era o mândrie atât de mare legat de această victorie arabă încât mitul a fost preferat în faţa tristei realităţi.

Acestea nu au avut nicio consecinţă pe 13 noiembrie 1974, când ridicarea lui Arafat până la nivelul ONU nu a fost decât preludiul unui succes şi mai mare. Un an mai târziu, pe 10 noiembrie 1975, Adunarea Generală ONU a adoptat Rezoluţia 3379, cu 72 de voturi pentru, 35 împotriva şi 32 de abţineri, pentru a-l sprijini pe Arafat, susţinând că ”sionismul este o formă de rasism şi discriminare rasială”. În afară de ”nealiniaţi”, care trebuiau mereu să fie împotriva taberei susţinute de SUA, statele musulmane membre ONU şi 10 membri ai blocului sovietic, în cele 72 de voturi se număra Brazilia, care întotdeauna trebuie să lovească Israelul (în august 2014 şi-a retras ambasadorul) din cauza revendicării zadarnice a unui loc de membru permanent în Consiliul de Securitate.

Arafat obţinuse o victorie chiar şi mai mare: rezoluţia 3237 a Adunării Generale ONU, care oferea statut de ”observator” Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, pe care o controla Yasser Arafat, în mod evident un preludiu pentru ridicarea sa la statutul de guvern al noului stat membru ONU numit Palestina.

Atunci, Israelul îşi revenea de pe urma consecinţelor traumatizante ale războiului din octombrie 1973, cu mii de victime şi 2,7 milioane de evrei împovăraţi de cheltuielile militare, astfel încât triumful lui Arafat la ONU era şi mai puternic şi părea că va avea şi mai multe consecinţe.

Ne puteam imagina multe lucruri pe 13 noiembrie 1974, când Arafat vorbea cu un toc de pistol la brâu şi oferea garanţii pentru pace într-o democraţie palestiniană perfectă, care ar fi inclus întreg Israelul – o perspectivă care a fost aplaudată cu căldură de majoritatea statelor membre ONU, inclusiv cele mai mari: China, India şi Uniunea Sovietică.

Ne puteam imagina multe lucruri în noiembrie 1974 – dar poate nu şi că, 40 de ani mai târziu, victoriile lui Arafat vor fi doar nişte note de subsol pe jumătate uitate, în timp ce împovăratul Israel din 1974 va deveni infinit mai puternic, cu o populaţie evreiască care s-a dublat şi cu o economie mult mai avansată.

Cei 40 de ani au fost marcaţi de o mulţime de schimbări – pentru palestinieni au fost ani mai mult pierduţi, iar pentru Israel au fost bine folosiţi. Însă există o minimă consolare pentru cei cu gândire istorică în cauzele decăderii lui Arafat: el a fost victima mitului său de la Karameh, făcând greşeala deloc rară de a crede în propriile minciuni. În loc să meargă pe calea diplomaţiei, pe care a avut atât de mult succes, şi să se abţină de la orice luptă pentru care el şi oamenii lui nu avea aptitudini şi capacitate, Arafat s-a lansat în constituirea unei armate a OEP în sudul Libanului, pe care războiul civil libanez l-a lăsat la dispoziţia sa – în parte era o armată convenţională susţinută de Uniunea Sovietică cu tancuri, artilerie şi mari cantităţi de mine şi arme uşoare.

Aşa s-a ajuns ca, la opt ani de la triumful său de la ONU, în iunie 1982, Arafat să se ascundă în subsolurile din Beirutul de Vest, asaltat de armata israeliană. Încrezător în talentul său militar şi în abilităţile oamenilor săi, Arafat a crezut că, deşi armata sa nu putea ajunge la Haifa, putea cel puţin să organizeze o rezistenţă puternică care să-i asigure sprijinul lumii arabe şi nu numai. Pentru aceasta, mulţi oameni din OEP au fost trimişi în Uniunea Sovietică pentru a se antrena în lupta de tancuri, artilerie şi în comunicaţii, iar alţii au mers la şcoli militare (unde instructorii i-au catalogat deseori că nu au stofă de ofiţeri). Dar când forţele israeliene au intrat în Liban, pe 6 iunie 1982, armata lui Arafat s-a prăbuşit atât de repede încât el abia a ajuns la Beirut, oraş pe care israelienii l-au asediat în curând, iar Arafat a comparat lupta cu bătălia de la Stalingrad.

Cum oamenii săi doreau mai degrabă să se predea decât să lupte, Arafat a fost salvat cu acordul Israelului, însă doar pentru a fi trimis în exil în Tunisia. A trecut un deceniu până când Arafat să obţină din nou un rol important ca lider al Autorităţii Palestiniene, creată în 1993, prin acordurile de la Oslo, iar apoi a pierdut din nou totul când a recurs la violenţă, în loc să se conformeze condiţiilor ce i-au fost oferite la Camp David, în iulie 2000. Din nou pradă propriului său mit, potrivit căruia era singurul general neînfrânt din Orientul Mijlociu, el a crezut că răscoala sa (intifadah) va putea să-i facă pe israelieni să ”tremure” – dar nu a adus decât şi mai multă suferinţă pentru palestinieni.

Ceea ce face şi mai remarcabil acest rezultat este că Arafat chiar a avut o şansă mare de a reuşi în 1974. Atunci se purtau încă negocieri de pace după războiul din octombrie 1973, atât între Egipt şi Irael, cât şi între Iordania şi Israel. Egiptul nu dorea înapoi Gaza şi regele Hussein al Iordaniei era gata să renunţe la Cisiordania. Trecuseră doar şapte ani de la războiul din 1967 şi singurele colonii care contau pentru Israel în Cisiordania erau patru sate din Gush Etzion. Împreună cu intrândul Latrun de pe drumul redeschis către Ierusalim, ele reprezentau doar o mică parte din Cisiordania.

Aşadar, Arafat avea o cale deschisă. Lăsând deoparte ranchiunele faţă de regele Hussein şi Anwar Sadat, el ar fi putut să obţină cât de mult sprijin posibil pentru eforturile lor pentru pace, atât din partea statelor arabe, cât şi a facţiunilor palestiniene, având în vedere că nimeni nu avea o variantă mai bună şi cu siguranţă nu aveau nicio opţiune militară. Războiul din octombrie 1973 a fost cea mai bună dovadă: atât Egiptul, cât şi Siria au atacat, pe 6 octombrie, pe baza unor planuri bine puse la punct şi cu forţă maximă şi i-au luat pe israelieni prin surprindere, începând războiul într-o situaţie optimă. Însă, după doar 20 de zile, forţele israeliene erau la doar o sută de kilometri de Cairo şi la 40 de kilometri de Damasc, şi nu existau forţe egiptene sau iordaniene care să apere capitalele. Concluzia lui Anwar Sadat a fost că Egiptul nu poate reuşi decât pe cale diplomatică, iar regimul Assad din Siria a decis să nu mai atace vreodată Israelul, cu excepţia războiului prin interpuşii palestinieni şi apoi prin cei din Hezbollahul libanez.

Şi Arafat ar fi trebuit să înţeleagă imperativul de a evita orice formă de conflict cu Israelul şi de a-şi folosi triumful din 1974 de la ONU pentru a ajuta în mod loial Egiptul şi Iordania şi să le împuternicească să negocieze pentru Gaza şi Cisiordania, pentru un stat palestinian demilitarizat, totul pentru a coopera paşnic cu Israelul.

Dar Arafat în 1974, la fel ca Hamas acum, nu a dorit să accepte ceea ce îi oferea realitatea. El a cerut în continuare tot Israelul pentru Palestina sa, de fapt cerând israelienilor să se predea în faţa forţelor sale firave, după ce Israelul învisese două mari state arabe. Au trecut 14 ani până când Arafat a renunţat la fantezia sa şi a recunoscut Statul Israel în graniţele sale din 1967, în decembrie 1988. Atunci însă Cisiordania era plină de aşezări israeliene şi trecuse prin decenii de ameninţări şi agresiuni, care au înclinat balanţa politicilor israeliene împotriva retragerii. Retragerea totală a Israelului din Gaza, în septembrie 2005, a fost preludiul unui conflict fără sfârşit, şi nu cel al reconstrucţiei statului palestinian şi nu a făcut decât să ducă la dispariţia dorinţei de a face acelaşi experiment şi în Cisiordania.

Astăzi, Hamas se află în aceeaşi situaţie în care se afla Arafat. Ca şi el, poate chema la arme tineri îmbrăcaţi cât să pară războinici formidabili, dar dintre care doar unii pot să facă faţă unei lupte corp la corp cu infanteria bine antrenată a Israelului. Ca şi Arafat în Liban, în 1982, Hamas poate lansa rachete ineficiente către Isrel, dar nu poate contracara atacurile artileriei şi aviaţiei israeliene, care pot distruge orice ţintă identificabilă.

Precum Arafat în anii ‘70, Hamas poate exploata statutul ei inferior pentru a atrage simpatia celor care reflectează mai puţin şi, datorită identităţii sale islamice, poate atrage sprijinul musulmanilor din întreaga lume, de la Detroit la Islamabad, chiar într-un mod mai eficient decât Arafat a reuşit în perioada sa ”seculară şi democratică”, înainte de a fi devenit islamist, în anul 200, al intifadei Al-Aqsa, lansată oficial pentru a apăra moscheea.

Ca şi Arafat în anii ‘70, Hamas are o bază mare de susţinere care este indiferentă la binele şi răul din acest conflict. Pentru Arafat, susţinerea a venit de la Uniunea Sovietică şi sateliţii ei (fără recalcitranta Românie, pentru care menţinerea relaţiilor cu Israelul era o declaraţie de independenţă faţă de blocul sovietic). Orientul Mijlociu era atunci punctul central al strategiei sovietice globale şi conducerea de la Moscova a fost convinsă că poate contracara influenţa SUA susţinându-l pe Arafat şi pe palestinieni, fără a-i critica. De la această bază sovietică, Arafat a obţinut sprijin diplomatic la ONU, dar şi arme, însă doar pentru a-şi da seama că vorbele goale de la ONU sunt doar vorbe goale, iar armele nu-i aduc decât şi mai multe probleme. Marele neajuns al susţinerii sovietice a fost că l-a plasat pe Arafat pe poziţii antagonice cu SUA, singura putere care ar fi putut să fie avocatul lui în relaţia cu Israelul, aşa cum a făcut-o pentru Egipt şi Iordania.

Pentru Hamas, sprijinul extern este şi mai mare, de la Dearborn, Michigan şi până la Islamabad şi mai departe. În susţinerea vehementă a poziţiei Hamas, opinia musulmană nu este antrenată de nici cea mai mică solidaritate religioasă. Mai degrabă puterea superioară a Israelului este o problema personală pentru fiecare musulman religios, iar Hamas pare să ofere un leac. Totul porneşte de la Islam, o credinţă validată de cuceririle majore ale primilor credincioşi. Coranul este plin de promisiuni categorice privind victoria adevăraţilor credincioşi, iar Islamul este încă o religie fundamentată pe aceste promisiuni – aici nu găsim prea multe pentru cei slabi sau cei paşnici. De aici şi seria nesfârşită de înfrângeri ale musulmanilor din ultimul secol, care generează dubii privind adevărul Islamului – dubii care se revarsă acum sub forma multor forme de violenţă în multe zone, din Mindanao şi sudul Thailandei, până în Niger şi Nigeria, nu doar în Asia de Sud şi în Orientul Mijlociu. În majoritatea acestor conflicte, inamicii, percepuţi ca fiind creştinii, budiştii, hinduşii şi evreii, continuă să câştige şi agravează astfel aceste dubii ale musulmanilor şi astfel urmează alte agresiuni.

Înfrângerile provocate de evrei sunt o problemă şi mai acută, pentru că în Coran ei sunt caracterizaţi drept slabi şi uşor de înfrânt – astfel încât a-i transforma în eroi pe cei din Hamas, care se definesc mai degrabă ca islamişti decât palestinieni, este o un soi de leac. Reconstituirile video ale luptelor din august 2014 în care soldaţii patetici ai Israelului izbucnesc în lacrimi înainte de a fi ucişi sau înainte de a se preda nobililor războinici Hamas au fost foarte populare, în timp ce demonstranţii gălăgioşi din Berlin şi Paris din august 2014 strigau ”Amintiţi-vă de Khaibar”, evocând cucerirea de către Mohamed a oazei evreieşti Khaibar, în anul 629, şi amintind de victoriile importante şi costisitoare ale musulmanilor asupra evreilor, de acum 1.385 de ani.

Dar pentru Hamas, acest sprijin global din partea musulmanilor, oricât de bun ar fi, este la fel de dăunător ca şi sprijinul sovietic pentru Arafat în timpul anilor în care el se afla pe culmile norocului său în politică şi ar fi putut obţine un stat în Cisiordania şi Gaza, făcând compromisurile necesare cu Israelul, Iordania şi Egiptul, cu sprijin american.

Ce poate obţine Hamas în lumea de astăzi este să păstreze ceea ce deţine – controlul în Gaza prin forţa armelor, şi nu prin acordul celor de acolo – şi astfel să dezvolte Gaza prin orice modalitate, solicitând ajutoare şi investiţii şi asigurându-şi acces din exterior şi din interior prin lepădarea de orice formă de violenţă împotriva Egiptului şi Iordaniei. Pe fondul unei asemenea prosperităţi, Gaza ar avea destul de repede un port şi un aeroport, în loc de tuneluri subterane şi blocade. Există donatori şi orice altceva este necesar se poate obţine, în special reciprocitatea Israelului şi a Egiptului. Dar, desigur, Hamas ar trebui să renunţe la sprijinul islamist din întreaga lume şi ar trebui să se lupte cu Jihadul Islamic, care serveşte intereselor Iranului şi care nu are deloc interesul de a pacifica.

Faptul că sprijinul islamic global la ONU şi în orice altă parte, de la Suedia şi până la Sydney, nu face şi nu va face nicio diferenţă pentru neajunsurile vieţii de zi cu zi în Gaza ar trebui să fie luat în considerare de liderii responsabili. Dar, aşa cum Arafat a sacrificat palestinienii pentru propria lui idee de Palestina, liderii Hamas îşi vor sacrifica fără milă populaţia din Gaza pentru Islam, nu fără recompense pentru ei înşişi (banii din Golf curg), pentru a-şi mai alina suferinţa. Liniştea din Cisiordania şi loialitatea cetăţenilor israelieni de etnie arabă în timpul celor 50 de zile de luptă arată că ei ştiu foarte bine ce are de oferit Hamas: moarte, distrugere şi eşec.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.