De ce trebuie să scăpăm de republica semiprezidențială?

Prima Constituţie post-totalitară democratică (după cea din 1923-1937) a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991. La referendum au participat 10.948.468 de alegători, din care 8.464.624 s-au pronunţat în favoarea textului Constituţiei, reprezentând 77,3% din voturile valabil exprimate. În realitate, doar o minoritate de 47,2% din electoratul român a votat în favoarea noii Constituţii.

Proiectul primei Legi fundamentale democratice a României contemporane a fost încredinţat unui grup de jurişti specialişti în drept constituţional, între care cel mai proeminent era Antonie Iorgovan. Comisia de redactare, dincolo de documentarea din alte tradiţii constituţionale, a urmărit să asigure un echilibru între nevoia de a proiecta o Constituţie democratică, potrivită unei imagini ideale despre sistemul în care dorea să intre România, şi protejarea preşedintelui ales la 20 mai 1990 şi contestat într-un mod periculos pentru eventualitatea pierderii scaunului de la Cotroceni. Constituţia încerca să contureze un regim semiprezidenţial, care să împace tendinţa puternică spre parlamentarism, după 53 de ani de absenţă, şi nevoia de a-l proteja pe noul președinte de orice acţiune juridică, aşa cum a dezvăluit înainte să moară chiar juristul Antonie Iorgovan, „părintele Constituţiei“. Colectivul de specialişti care a publicat o carte de comentariu asupra rolului şi sensului Constituţiei revizuite în 2003 va recunoaşte tranşant: „Textele Constituţiei sau, după caz, ale Legii de revizuire a acesteia conţin uneori şi soluţii ce reprezintă rezultatul unui compromis politic”. Așa ceva este interzis de Dreptul public și de Dreptul constituțional în elaborarea oricărei Constituții democratice.

Antonie Iorgovan, „părintele Constituţiei”

O construcţie juridică sterilă

Constituţia din 1991 a fost (și este) un hibrid construit în cerc vicios. Deşi enunţa principiul separaţiei puterilor în stat, noua Lege fundamentală era o construcţie juridică sterilă, în care puterile statului se controlau între ele, blocându-şi activitatea. Legile adoptate de Parlament pot fi respinse de preşedinte şi de Curtea Constituţională, iar Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă cu regim de lege, ocolind funcţia legislativă a Camerei Deputaţilor şi Senatului. Între prerogativele preşedintelui este enunţat şi fenomenul de conflict între stat şi societate – unul dintre cele mai periculoase fenomene politice pe care le-a cunoscut România din 1859 până astăzi –, preşedintele fiind postat ca mediator. Ministerul Public, parte a autorităţii judecătoreşti, este în subordinea Guvernului (ministrului Justiţiei), iar judecătorii sunt numiţi de preşedinte. Guvernul este controlat de Parlament, iar responsabilităţile de politică externă şi apărare ale Guvernului şi Preşedinţiei se suprapun. Preşedintele este ales prin vot universal şi direct, dar nu poate conduce ţara. În practică, preşedintele poate controla Serviciile de informații, care la rândul lor supraveghează neoficial toate instituţiile statului. În timpul crizei politice din 2012, țara a fost condusă prin decizii ale Curții Constituționale; lupta anticorupție se desfășoară aproape exclusiv pe baza înregistrărilor/stenogramelor, considerate probe.

„Luaţi un cerc, mângâiaţi-l şi va deveni vicios“

Principalul defect al Constituţiei – de altfel, foarte grav, şi devenit evident atât în perioada 1997-2000, cât şi în timpul crizelor constituţionale din 2005-2012 – este că nu stabileşte o autoritate a dezvoltării. Aflată practic într-o fază de reconstrucţie statală, politică şi economică, România nu avea în 1991-2000 – şi nu are nici astăzi – acea autoritate bine definită care să mişte statul în procesul de reformă şi al dezvoltării sistemice. Deşi principalele sarcini ale dezvoltării erau atribuite Guvernului, acesta a fost de la început cenzurat constituţional în capacitatea de a acţiona. Preşedintelui nu i se oferea mai mult decât posibilitatea de a fi un exemplu pentru comportamentul democratic. Puterile statului sunt construite în cerc şi, cum era de aşteptat, creează spaţiu pentru marea corupţie, potrivit celebrei replici a lui Eugen Ionescu din „Cântăreaţa cheală“: „Luaţi un cerc, mângâiaţi-l şi va deveni vicios“.

În mandatele sale din 2005-2014, Traian Băsescu va forţa toate prevederile constituţionale referitoare la autoritatea prezidenţială, situaţie pe care Emil Constantinescu a refuzat-o în timpul mandatului său. Autoritatea președinților în raporturile cu Serviciile de informații s-a exercitat în funcție de legitimitatea titularului puterii și legitimitatea conținutului ordinelor sale, primele două mandate ale lui Ion Iliescu fiind o chestiune de instalare a unui nou sistem de putere („regimul Iliescu“) contestat agresiv de presă și partide politice, în timp ce mandatele lui Emil Constantinescu și Traian Băsescu au focalizat conceptul de interes național pe integrarea în NATO și UE, cu orice mijloace, imperfecțiuni și aproximații.

Consum exagerat, dezordine socială şi disoluţie instituţională

Al doilea defect mare al Constituţiei din 1991 a fost idealismul, Legea fundamentală fiind şi de această dată – ca în toată istoria României moderne – o proiecţie estetică despre cum ar trebui să arate statul român într-o societate democratică solidă, de tip occidental. Ea nu ţinea seama de realitatea socială, educaţională, politică şi de nivelul mentalităţilor, ca să nu mai punem în discuţie lipsa tradiţiei comportamentului democratic şi bruscheţea ieşirii din regimul comunist, cu consecinţe în consum exagerat (creștere de 6 ori între decembrie 1989 și martie 1990), dezordine socială şi disoluţie instituţională de fond. Articolele definitorii ale statului național unitar sunt încălcate sistematic, fără reacție instituțională și politică. Fenomenul cultural și politic dominant a fost dezvoltarea curentelor ultranaționalist și antinaționalist, ambele cu conotații infracționale, dar tot nesancționate, care contribuie împreună la diluarea conceptelor de națiune civică, naționalism rațional, teritoriu național („pământul“) și suveranitate.

Fenomenul imediat următor a fost nerespectarea Constituţiei şi ocolirea obligaţiei de respectare a legilor, pentru ca statul să poată fi funcţional. Efectul în economia oficială a acelei perioade a fost dependenţa de funcţionarea economiei negre (40% în anul 2000), fără de care s-ar fi produs disfuncţionalităţi majore. Un fenomen instituțional aparte a fost raportul dezechilibrat între activități legale și activități de dincolo de lege (out of the box), atât din cauza defectelor legislative (absența prevederilor, imprecizia celor existente, crearea posibilității de a ocoli legea), cât și a inconsistenței curente a factorului politic. Ceea ce este vânat astăzi de DNA, DIICOT și SRI este rezultatul „sistemului“ instalat atunci prin Republica semiprezidențială.

Neutralizarea instituțională

A treia mare problemă a Constituției actuale este neutralizarea instituţională. Regimul politic din România a fost declarat ca semiprezidenţial, fiind în realitate vorba despre versiunea cea mai proastă a acestuia. Invocat foarte des ca model francez, regimul semiprezidenţial a fost numit de preşedintele Franţei Georges Pompidou „le régime bâtard“ („regimul bastard“), din cauza aspectului său de corcitură („corniaud“). Studiile occidentale asupra regimurilor postcomuniste din Europa de Est au apărut relativ târziu, la aproape un deceniu şi jumătate de la anul prăbuşirii lagărului comunist european şi, în general, au evitat să dea soluţii, să ofere modele. Chiar şi căile economice oferite de Vest, în afara principiilor de bază ale capitalismului postmodern, au conţinut proiecte experimentale şi, uneori, extravagante, cum este cazul ofertei de modele sud-americane. În plan politic, la impunerea de criterii democratice ideale s-au adus ulterior amendamente „realiste“, pornind de la situaţia concretă a puterii şi a relaţiei naţiunilor cu aceasta în regimurile dictatoriale abia abandonate. Astfel, a apărut soluţia regimului semiprezidenţial, având la dispoziţie două versiuni: 1. Noile instituţii să urmeze o anumită continuitate funcţională cu structuri anterioare, cu scopul de a aplana conflictele politice şi sociale. 2. Instituţiile noi să permită existenţa unei autorităţi decizionale în context democratic, cu scop evident de motor al dezvoltării politice şi economice. Ceea ce a ales puterea Frontului Salvării Naţionale (FSN) şi preşedintele, la sugestia juristului francez Robert Badinter, a fost prima versiune, cu amendamentele constituţionale parazitare arătate mai sus, generând astfel o consecinţă nefastă pentru evoluţia naţiunii sub tranziţie: neutralizarea instituţională.

Fenomenul a fost observat de politologul francez François Frison-Roche, care arăta că împrumutul modelului semiprezidenţial „a fost preferat modelului parlamentar clasic pentru a satisface interesul politic al principalilor actori ai tranziţiei; interesul era, în realitate, să neutralizeze diferitele puteri pentru ca nicio dominaţie majoră să nu poată fi exercitată de vreuna dintre tabere; această instrumentalizare a dreptului (de sorginte foarte marxistă), odată pusă în acţiune în instituţiile specifice, a indus logici de comportamente instituţionale cu consecinţe deseori ambigue. În momentul în care, pe durata a doi-trei ani (1994-1996), procentele intenţiei de vot s-au schimbat, Opoziţia a înregistrat primele succese la alegerile locale, presa a devenit mult mai substanţială şi influentă, situaţia materială a populaţiei a intrat în criză profundă, iar componenta spirituală a națiunii s-a degradat abrupt, regimul semiprezidenţial devenise deja caduc. „Flexibil când este aplicat într-un stat de drept occidental, regimul semiprezidenţial îşi demonstrează doar fragilitatea într-un context post-totalitar.“

Din pricina aspectului său de corcitură („corniaud”), regimul semiprezidenţial a fost numit de preşedintele Franţei, Georges Pompidou, „regimul bastard” („le regime batard”)

UE, confederație de state suverane, nu federație

Caracterul secret al activității Serviciilor de informații va deveni subiect al ambiguității instituționale și al atacului de presă față de raportul între respectarea drepturilor constituționale și limitarea lor în folosul siguranței și securității naționale. Serviciile de informații vor fi bănuite tot timpul de activități antidemocratice, de scenarii care caută să violeze drepturile și libertățile fundamentale, iar intrarea fenomenului terorist în faza strategică îi convinge pe tot mai mulți că limitarea drepturilor și libertăților fundamentale trebuie extinsă. Adevărul social al acestei situații este realitatea că națiunea nu a avut timpul istoric necesar pentru exercitarea tuturor drepturilor fundamentale înainte să decidă restricționarea lor.

Nu în ultimul rând, percepția publică românească despre Uniunea Europeană se îndreaptă spre ideea unui for tutelar, care oferă un singur avantaj major: deplasarea unei mase active a muncii în Occident, de unde se întorc sume importante pentru supraviețuirea familiilor inactive din România, și dezavantaje supărătoare asupra identității naționale. În România încă nu se înțelege că, deocamdată, Uniunea Europeană este o confederație de state suverane, nu o federație. În România nu a explicat nimeni națiunii în ce constă Art. 4. 2 din „Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană“:

2. Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.

De 40 de ori cuvântul „național“, în Tratatul UE

Prin urmare, membrii UE sunt state cu identitate națională clar definită, generată de istoria și cultura națiunii respective, și ale căror funcții esențiale sunt respectate, în special securitatea națională („starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție“, Legea 51/1991/2014, Art.1).

Tratatul UE folosește de 40 de ori cuvântul „național“. Ideea de bază este constituirea unei entități europene de Drept internațional, compusă din state naționale sau federative, care acceptă, în beneficiul Uniunii, cedarea unor părți ale suveranității naționale pentru constituirea unei comunități politice europene. Potrivit tuturor Constituțiilor României, „suveranitatea aparține poporului român“. Acesta trebuie să scape cât mai repede, prin referendum național asupra formei structuri de stat și a formei de guvernare, de Republica semiprezidențială. Cei 25 de ani trecuți de la oficializarea „regimului Iliescu“ prin instalarea Constituției 1991 au dovedit că nici o reformă morală, politică, economică, socială nu poate fi aplicată în interiorul sistemului Republicii semiprezidențiale.

Compromiterea Monarhiei

Adoptarea Constituţiei prin referendum naţional a anulat „a priori” dreptul românilor de a-şi alege forma de guvernământ (de la stânga la dreapta: Ferdinand, Carol I, Carol al II-lea)

Adoptarea Constituţiei prin referendum naţional pare a fi rezolvat, indirect şi implicit, problema Monarhiei. Compromis prin manifestări ridicole, fals istoric şi diversiune regalistă (înlocuirea integrală a problemei Monarhiei cu subiectul regalist Mihai I și familia lui), dar şi prin propaganda antimonarhică a puterii, dreptul românilor de a-şi alege forma de guvernământ a fost anulat „a priori“ la 8 decembrie 1991. Prin Art. 148.1 se amesteca voit dreptul românilor la alegerea unui regim constituţional cu principiile suveranităţii naţionale, ale democraţiei şi ale statului de drept la care nu poate renunţa nimeni, astfel că românii au fost obligați să voteze și anularea dreptului lor suveran la alegerea formei de guvernământ. Rezultatul este apariția parazită a unui curent regalist care continuă să mediatizeze prin presa scrisă și prin televiziune (inclusiv în emisiuni tematice) un „rege“, o „Casă Regală“ și o „Familie Regală“, ca instituții legale, deși ele nu există ca atare în contextul constituțional actual. Termenul de „rege“ se referă la calitatea avută simbolic de Mihai de România între 1927-1930 și 1940-1947, fără a fi suveran, și se folosește ca formă de politețe, după tradiția franceză, la fel ca termenii de „președinte“ sau „prim-ministru“ pentru foști președinți sau prim-miniștri. Termenii „Casa Regală“ și „Familia Regală“ sunt ficțiuni care înlocuiesc noțiunea corectă de „familie a regelui“, în sensul de „rege“ explicat mai sus. Folosirea constantă și ficționară a termenilor de „rege“, „Casă Regală“, „Familie Regală“, precum și exploatarea propagandistică a datelor istorice despre domniile lui Carol I și Ferdinand I, pentru a induce imaginea unei istorii unitare și benefice a Monarhiei, au contribuit la creșterea popularității Monarhiei, dar din perspectiva eronată juridic a fostei Case Regale de Hohenzollern/de România, prin suprapunere.

Monarhiștii autentici, care sunt în minoritate, pornesc de la situația reală de Drept public că în 1991 națiunea română nu și-a exercitat dreptul de suveranitate, potrivit prevederilor fundamentale din toate Constituțiile României (Art. 31 din Constituțiunea 1866, Art. 33 din Constituția din 1923, Art. 29 din Constituția 1938, Art. 3 din Constituția RPR 1948, Art. 2 din Constituția RSR 1965), printr-un referendum național care să aleagă forma structurii de stat. El poate fi organizat și astăzi. Dacă rezultatul referendumului național este opțiunea pentru Monarhie, singura modalitate legitimă de trecere la ea este reactivarea Constituției democratice din 1923, care la Art. 77 – 79 prevede alegerea unui „rege dintr-o dinastie suverană din Europa occidentală“, ceea ce exclude linia Hohenzollern/de România de la succesiune, iar prin dreptul de decizie al Parlamentului, îl exclude și pe prințul Paul, nepotul lui Carol al II-lea. Monarhiștii autentici consideră, așadar, pe temei de Drept și conform principiului legitimității constituționale, că revenirea la Monarhie se poate face numai prin alegerea unui prinț dintr-o Casă domnitoare din Europa occidentală, după a cărui urcare pe Tron se poate întruni Adunarea Constituțională care să dea o nouă Constituție, a Monarhiei constituționale, potrivit realităților actuale ale națiunii române și ale statului român.

Totodată, un referendum asupra formei structurii de stat, care conține alternativele: 1. Stat național unitar, 2. Stat federativ și alte forme de guvernare: 1. Republică parlamentară, 2. Republică prezidențială, 3. Monarhie constituțională și legitimă (în sensul celor arătate mai sus), dă posibilitatea restructurării după principii clare și funcționale a întregului corp, astăzi ambiguu, al legislației române.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.