De la Cărăbuş la Godot

Unul din locurile pe care ar fi păcat să le ocolim, când frecventăm Bucureştiul cultural, este Godot Teatru Cafe. Se află în centrul istoric, revigorat nu de mult în stilul metropolei interbelice. Cu un anume parfum al vremii. Cât de cât. Pe locul acestui teatru-cafenea, lumea din veacul trecut, între cele două războaie mondiale, mergea la Cărăbuş, să se deconecteze în voie. Acum se înghesuie ca să vină aici, mai ales tinerii, şi descoperă că arta concurează consumismul, aşa că merită să rămână în viaţa noastră unul din meniurile de toate zilele. Teatru, muzică de jazz, formaţii în vogă, improvizaţii şi recitaluri răscolesc, în spectatorii-consumatori, emoţii şi gânduri poate neîncercate. Teatrul care se joacă la Godot le reaminteşte novicilor, dar şi snobilor amatori de underground că omul nu e făcut doar din papile gustative, căşti ale însingurării purtate pe urechi şi celulare pe care buricul degetelor pianotează autist mesaje tot mai abreviate. Jucat pe o scenă miniaturală, cât balconul din Romeo şi Julieta, spectacolul “Fă-mi loc” de Anthony Michineau, în regia maestrului Radu Beligan, aduce, în faţa iubitorilor de teatru şi mesenilor veniţi la Godot, doi mari actori. Pe Medeea Marinescu şi pe Marius Manole. Fiecare din ei, cu un palmares impresionant în teatru şi cinematografie. Sunt totuşi atât de firesc abordabili şi generoşi cu publicul lor, deşi cariera ar putea să-i împăieze în gesticulaţia monştrilor sacri. Firescul dăruirii lor totale pe scenă ar trebui să ne facă să nu uităm o clipă cât de mare e talentul acestor actori, ce arde în faţa noastră. Şi cât de norocoşi putem fi ca să treacă pe lângă noi, cu aripa lui de înger, dar şi de liliac întunecat al teatrului românesc, Marius Manole, în carne şi oase. El cară în acest spectacol, cu un aer conştiincios şi perplex, în rolul lui Manuel, voluminoasele geamantane într-o călătorie a cărei destinaţie iniţială nu mai are nici un sens, de vreme ce cuferele însoţesc, doar ca bagaje inutile, un bărbat părăsit, jumătatea unui cuplu destrămat.

Un spectacol pe care să nu-l rataţi

Manuel, interpretat de Marius Manole, îşi trăieşte şi joacă în fond despărţirea şi abandonul, ca un bagaj inutil, răscolit în trenul vieţii, în căutare de lucruri folositoare unei supravieţuiri şi tabieturilor de fost familist. Sunt acolo în bagajele rânduite cu grijă până şi aşternuturi curate, menite să primenească paturile unei cuşete de tren în care urmau să doarmă doi soţi, dacă nu s-ar fi despărţit. Deşi nu există neprevăzut calculabil şi viitor definitiv nici în iubire şi cu atât mai puţin în căsătorie. E un balans continuu în reacţiile tânărului Manuel între circumspecţie şi politeţe, iritare şi cochetărie/pudoare masculină, nemaivorbind de reflexele de resemnare şi accesele de revoltă, cu treceri bruşte de la apatie la sarcasm şi bosumflările unui copil care-şi descoperă jucăria căsătoriei stricată. Chiar dacă nu-l mai amuza prea mult de ceva vreme. Fără emfază şi patetism, bărbatul care a aflat în Ajunul Crăciunului că a fost părăsit nu pare grăbit să-şi reseteze sentimentele şi nici nu e pregătit pentru o aventură de-o noapte. El joacă poate încă pentru o dată rolul înţepenirii şi contratimpului şi, oricât şi-ar dori, descoperă că viteza lui nu e dezinvoltă, că nu e pregătit de startul unei noi alergări, drept care repetă inerţiile unei călătorii de unul singur, în… doi. În lumea vitezei şi a hotărârilor ce schimbă macazul vieţilor noastre definitiv, doar sufletul omenesc aleargă înţepenit sau se lasă târât pe şine, descumpănit în faţa neprevăzutului ca în faţa mecanismului unui ceas stricat. Imprevizibilul descumpăneşte, iar previzibilul poate decide. În fond viaţa pe care o trăim e într-un fel viaţa pe care ne-o dăruim noi înşine, ceasul cu rotiţe mai mult sau mai puţin perfecte pe care ni-l strică alţii sau noi ori se opreşte de unul singur. Pe şinele de tren pe care aleargă à grande vitesse vieţile celor doi tineri descumpăniţi, dar pregătiţi să-şi joace descumpănirea cu dezinvoltură, călătoreşte fără bilet singurătatea, indiferent de clasă, de direcţie şi anotimp. Ignorată de timpul obişnuit de zi cu zi, singurătatea nu se măsoară pe sine cu atâta lipsă de milă cu care ni se înfăţişează la ceasurile sărbătorii. Singurătăţile ies la lumină sub reflectorul necruţător al sărbătorilor de iarnă, când golul de lângă noi nu mai poate fi umplut cu stereotipii şi tabieturi. Bărbatul scos din jocul căsătoriei acţionează de parcă l-ar juca în continuare de unul singur. E corect, pedant, principial, responsabil, sarcastic şi totuşi prevenitor, i-e frică de necunoscut şi ar prefera oricărei gesticulaţii şi conversaţii să se scufunde în somn. Marius Manole joacă prostraţia şi colapsul în stilul modernilor. Ritualul indiferenţei jucate devine un modus vivendi. A nu trăi e modul cel mai steril de a fi.

Marius Manole, un actor de nota 10, în cabină, înainte de începerea spectacolului

În schimb, Medeea Marinescu îşi trăieşte singurătatea ca pe rezultatul unei neîndemânări de care se învinovăţeşte mereu: Ea joacă rolul unei stângăcii existenţiale incontrolabile, de care e singură vinovată. O teamă atavică de singurătate o aruncă în braţele compromisului unei iubiri fără perspectiva împlinirii ei într-un cuplu stabil. Camilla îşi joacă dezinvoltura şi dezangajarea, condiţia de indispensabilă roată de rezervă trăită ca tânăra şi neinvaziva amantă a unui bărbat însurat, care trebuie să se resemneze cu rolul ei clandestin. Libertatea ei este prizoniera proiectelor celorlalţi. Medeea Marinescu joacă nuanţat şi energic, în stilul ei de adolescentă eternă, rolul femeii ce-şi ofileşte sufletul şi strălucirea trăind în umbra unui bărbat însurat. Povestea e veche, la fel vecinătatea trenului ce poartă în noapte cuşeta ocupată de două singurătăţi şi înstrăinări. Descumpănirea ei este agitată şi se îneacă în cuvinte. Ea sperie, prin amestecul de inocenţă, dezinvoltură şi incontinenţă verbală, prejudecăţile unui bărbat aşezat până mai ieri la casa lui, trimiţându-i consoartei ce l-a părăsit fotografia sânilor făcută cu nelipsitul celular. E multă ironie scăldată de exhibiţionism în acest duel al celularelor care sunt oglinzile proprietarilor lor. Camilla nu ezită să îmbrace acel deshabillée extrem de sexy ce-i fusese destinat nevestei, ca dar de Crăciun, un accesoriu provocator, menit să nască o nouă atracţie şi să seducă instantaneu. Reţeta e veche, fără să fie şi sigură de rezultat. Şi nici un truc sau metodă de vindecare nu mai are efect. Partitura piesei franţuzeşti e spumoasă, menită să aducă în scenă un spectacol uşor, o comedie cu replici având savoarea şi dezinvoltura unei cupe de şampanie, temperament şi umor. Textul ascunde, printre jocurile de artificii şi ploaia de confetti a atâtor cuvinte, tot ce poate să însemne azi singurătate, surogatul iluziilor, triunghi conjugal, conjuncturi şi stereotipii potrivnice împlinirii în doi. Spectacolul are miez şi impresionează prin toate trimiterile lui la viaţa reală, la această existenţă adevărată şi teatral-mimetică, care apelează la tot felul de nimicuri, accesorii indispensabile în comunicarea fără de comunicare dintre noi. Mereu apelăm la gadget la modă ca să parcurgem cu repeziciune spaţiul vast al singurătăţilor noastre, în nemişcarea sau repetarea la infinit a micilor iluzii, inerţii şi temeri. Ne e frică de noi şi căutăm în comunicare o limbă ce nu ne aparţine, un soi de esperanto în care să ne exprimăm cât mai impersonal, cât mai cool, ca şi cum ne-am baza pe o metodă unică şi omologată de a fi fericiţi, singurătatea de unul singur iar nu singurătatea în doi. Aceasta e subtilitatea şi dificultatea acestui spectacol uşor, construit din o mulţime de nuanţe şi gadget-uri, cu un profesionalism impecabil, fără îngroşări sau vulgarităţi.

Diferenţa de clasă!

Medeea Marinescu, o actriţă iubită de public

Merită să aveţi curiozitatea de a compara montarea franceză şi aceea regizată de Radu Beligan. E o diferenţă de clasă! Anthony Michineau este un talentat şi prolific autor de piese de teatru şi adaptări, un actor şi regizor francez din tânăra generaţie, împătimit de teatru. Şi-a pus în scenă el însuşi piesa “Fais-moi une place” împreună cu Jordy Karakassian. Scenografia spectacolului original, montat în Franţa, a fost preluată de Mădălina Marinescu, pentru spectacolul de la cafeneaua-teatru Godot, fără menţiunea „după o idee de …”. A considerat că ideea, cea mai simplă a celor două paturi suprapuse într-o cuşetă de tren, e luată din viaţă şi, ca atare, aparţine oricui şi e de la sine cea mai expresivă. Piesa respectă întru totul legea celor trei unităţi din teatrul clasic, alegând pentru unitatea de loc cuşeta unui tren îm mişcare, tot ce-i posibil un TGV, train à grande vitesse. Spectacolul francez e disponibil de altfel pe YouTube. Merită să-l privim măcar zece minute pentru a vedea diferenţa, strălucirea pe care o capătă un text de comedie romantică şi teatrul „bulevardier” francez, când spectacolul e pus în scenă de un regizor şi mare om de teatru, precum maestrul Radu Beligan iar actorii care-l interpretează sunt aşi ai oricărei distribuţii de oriunde în lume. Radu Beligan a fost şi a rămas un mare promotor al dramaturgiei franceze şi al stilului de joc impus de comedia franceză. El cunoaşte perfect dozajul dintre otravă, diplomaţie şi râs care ne ustură şi destinde în teatrul cocoşului galic. Francezii îşi joacă superficialitatea la fel cum englezii umorul sec şi impenetrabil. Se spune că textele lor dramatice, aparent uşoare, ce merg direct la inima şi frământările spectatorului, sunt şi textele cele mai grele, căci pot să basculeze valoarea regretabil în jos şi să îngroaşe nepermis prestaţia unui actor. În vreme ce piesele grele şi grave pot ascunde multe neajunsuri şi stângăcii în profesie. Sublimul are ştaif şi impune, ne complexează. Comedia se trage de şireturi cu spectatorii ce explodează în hohote de râs. Nu aş fi atât de convinsă că lucrurile stau chiar aşa. Dar în acelaşi timp e limpede că piesa jucată la teatrul “Godot” trezeşte în spectatori ecoul unor experienţe personale, ca o oglindă în care şi-ar privi propriul chip. Mulţi văd în piesa de teatru un reportaj despre ei filmat cu o cameră ascunsă. Îşi recunosc propriul limbaj şi propriile nemulţumiri de sine ori compromisuri şi mistificări. Ar vrea să reţină multe replici pentru a-i lăsa muţi pe ceilalţi în dueluri verbale. Cuvintele sunt jucării, păpuşi sau maşinuţe teleghidate care ar trebui să seducă. Dar şi absenţa lor e o jucărie provocatoare folosită de partenerii cuşetei de tren. Ceea ce-i desparte pe doi iubiţi în cele din urmă sunt chiar jucăriile care-i încântă iniţial şi de care se plictisesc mai devreme sau mai târziu. Totul e perceput ca o jucărie de care ne plictisim şi e înlocuit cu o nouă jucărie. Iubirea, părinţii, călătoriile, confortul sentimental. “Fă-mi loc/ Fais-moi une place” măsoară însăşi distanţa, apropierea şi aglomerarea irespirabilă de lucruri şi experienţe dintre un bărbat şi o femeie, ca pe o jucărie.

Radu Beligan, un model de textură a replicii în teatru şi în viaţă

Medeea Marinescu şi Radu Beligan în Egoistul

După spectacolul de la cafeneaua-teatru “Godot”, am mers să revăd, în aceeaşi seară, “Egoistul” de Jean Anouilh. Cu maestrul Radu Beligan în rolul titular. Au trecut mulţi ani de la premieră, dar spectacolul se joacă tot cu sala plină şi e o întreagă aventură să faci rost de bilete. Radu Beligan joacă sec, excedat de pletora de solicitări şi intervenţii cărora trebuie să le facă faţă, de la problemele cu ţevile de canalizare până la gestionarea obligaţiilor de familie, sociale, de viaţă intimă şi pretenţiile amantei mult mai tinere. Îşi cumpără liniştea cu bani şi e acuzat de egoismul indiferenţei, în vreme ce se consideră prizonierul unei lumi de egoişti. Asaltat din toate părţile, el ignoră asediul, afişând apatia şi ironia salvatoare. În plus nu e patetic şi-şi vede de treburile lui, cu un aer superior. Nombrilismul îl ţine departe de suferinţele victimei. Pasiunea pentru teatru seamănă a egoism pentru cei fără pasiuni. Radu Beligan joacă într-un fel şi viaţa dramaturgului Jean Anouilh, care se cheamă în piesă Leon Saint-Pe. Dar portretul lui Anouilh e completat de cel al prietenului său, un alter ego al scriitorului de pe vremea pantalonilor scurţi. Gaston e şi el autor dar fără succes, având un stil mai sofisticat, ce-i va aduce sufragiile criticii şi Premiul Goncourt… În rest, e un etern îndrăgostit şi recidivist al instituţiei căsătoriei, interpretat cu umor şi aerul prietenului interesat, mereu tenace şi zaharisit, de Damian Crâşmaru. “Egoistul” e un spectacol în care triumfă longevitatea unui actor de mare succes şi în acelaşi timp o lecţie despre teatrul francez care e un model de textură a replicii în teatru şi în viaţă. Ca un covor de preţ care cu cât are mai multe noduri e ţesut din mătase. Desenul contează mai puţin, comparat cu densitatea de „noduri” şi de replici care provoacă valuri continue de aplauze. Elocinţa franceză din teatrul clasic s-a păstrat în dramaturgia contemporană franceză şi filmul francez. E tot acest ping-pong de replici care transformă o comedie intimă în spectacol spumos şi duel verbal. Drama se pierde în strălucirea şi ostentaţia vorbelor de spirit şi autoironie, adulterul nu mai sângerează, mutat într-un colocvial triunghi conjugal. Există o modernitate avant la lettre în spectacolul dezimplicării afişate, o mondenitate ce ascunde drame, o superficialitate care cultivă ironia şi caricatura, ca pe o salvare de singurătate prin integrame. Terapia prin cuvinte şi replici încrucişate e un triumf incontestabil. Caietul program, editat de TNB, m-a făcut să regret din nou absenţa unui caiet-program pe măsura actorilor ce au jucat în “Fă-mi loc” de Anthony Michineau, în regia lui Radu Beligan. Poţi obţine un autograf pe fotografia cu Medeea Marinescu şi Marius Manole pe care am primit-o la intrare, ceea ce nu am făcut, din păcate. Ca un iubitor de teatru de modă veche, cred mai mult în caietul-program decât în autografe. Fiecare cu fetişul lui şi cu locul pe care-l dă culturii şi… semnăturii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.