De la mâncare la hrana pentru suflet, în ritmuri coregrafice

Coregraf şi director al Muzeului Dansului, Boris Charmatz supune dansul unor constrângeri formale care redefinesc câmpul posibilităţilor acestei arte. Cu manger (a mânca), coregraful propune o nouă provocare: cum să începi să mişti corpurile pornind nu de la ochi, de la membre, ci de la gură. Să transformi dansul în punctul în care se întâlnesc hrana, vocea, respiraţia. Gura este locul în care exteriorul şi interiorul, eu-l şi alteritatea se întâlnesc, se “gustă”, inerferează.

Preluând această metaforă ca motor coregrafic, Boris Charmatz creează un spectacol în care mişcarea continuă a ingerării izvorăşte din melodii “mestecate”, din tablouri de carne, din sculpturi ale vocii, din hrană şi din piele, schiţând un orizont colectiv şi senzual. La frontiera dintre instalaţie în mişcare şi obiect sonor nedeterminat, coregrafia lui Charmatz este simbolul digerării lumii.

Coregraful a conceput această nouă creaţie pentru 14 dansatori ca un ecou la enfant, creată cu trei ani în urmă la Festivalul de la Avignon. O creaţie care, ca fiecare piesă semnată de el, propune o modalitate singulară de a gândi dansul.

Hârtia, simbolul digerării informaţiei

De data aceasta, dansul este legat de hrană prin efecte negative, prin refuz. Nu se dansează mâncând. Totul conduce, de fapt, la îndepărtarea dansatorului de mâncare. Pentru coregraf, faptul de a mânca nu este deloc spectacular. Şi totuşi, el îl interesează. De fapt, îl interesează individul care mănâncă, ce şi cum mănâncă, dar privind totul ca pe un corp colectiv. S-a hotărât să facă din actul de a mânca o activitate permanentă, în grup, fără început şi fără sfârşit, care poate duce, eventual, la sufocare, chiar la moarte.

Mâncăm culcaţi, dormim în picioare, digerăm informaţii, dansăm cu gura plină, cântăm mestecând, mâncăm mergând, dansăm gândindu-ne, ne mişcăm pornind de la gură, de la buze, de la degetele pe care ni le lingem, de la picioarele care ating hrana de pe sol.

Piesa devine în acest caz experimentală, aproape de „body art”, cu cei 14 dansatori care aplică pe ei înşişi consecinţele materiale ale experienţei.

Charmatz a conceput un bloc plastic, coregrafic şi sonor în care sunt prinşi interpreţii care mănâncă, înghit, se mişcă, vorbesc, cântă, dansează tot timpul. “Nu poţi să faci nimic bine, nici să vorbeşti cu gura plină, nici să cânţi, nici să dansezi cu gura plină, dar toate aceste activităţi se transformă unele în altele şi produc o puternică senzaţie de realitate pe scenă”.

De altfel, coregraful mărturiseşte într-un interviu acordat jurnalistei Nathalie Yokel: “Spectacolul este destul de complex. Este un fel de sculptură triplă: o sculptură sonoră, pentru că dansatorii cântă în permanenţă, vizuală, făcută din ceea ce se mănâncă, de fapt hârtie, şi coregrafică pentru că interpreţii sunt într-o permanentă mişcare. Sunt trei niveluri de activitate care se combină de la început până la sfârşit, în care a mânca formează numai un aspect.

Mişcare continuă

Spectacolul evocă o mulţime de lucruri, de la bulimie la anorexie, de la angoase la avertizările privind foametea mondială… Hrana seamănă mult cu angoasele, cu dorinţele, şi cu plăcerile.

Actul de a mânca este o metaforă a modului în care digerăm realitatea din jurul nostru. Este mai puţin un spectacol care se adresează hranei, ritualului familial, cât modului nostru de a digera realul”.

În acelaşi timp, în această piesă se întâlnesc culturi diferite. De exemplu, unul dintre dansatori vorbeşte despre copilăria lui în Kenya, despre ce şi cum mânca acolo.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre muzică. Se cântă a capella, cântece renascentiste, dar şi de Morton Feldman, muzică de la rock la Sexy Sushi, The Kills sau Animal Collective, ori un poem de Christophe Tarkos. Se deschid astfel perspective, spaţii mentale foarte diferite, care generează mişcări şi dansuri contrastante.

Nu există decor în această piesă coregrafică, ci elemente care ar trebui înghiţite pentru a elibera locul. Tot ce este pe scenă este mestecat, ingerat, sistematic şi consecvent. O modalitate de interogare asupra tuturor lucrurilor pe care le ingerăm în lume: sunete, imagini, senzaţii şi, eventual, felul în care suportăm indigestia nu numai a stomacului, dar şi a creierului.

Format la Şcoala de Dans a Operei în Paris, apoi la Conservatorul din Lyon, Boris Charmatz a dansat la început în coregrafii semnate de Odile Duboc, Régine Chopinot sau Meg Stuart. El şi-a lansat însă foarte curând propriile experimente coregrafice privind “modul de funcţionare” a dansatorului. A produs opere deschise, stranii, combinate cu video-uri, filosofie, arte plastice, literatură şi uneori expuse pericolului.

O coregrafie fără decor

Când a fost numit la Centrul Coregrafic Naţional din Rennes, în 2008, l-a rebotezat, paradoxal, Muzeul Dansului. Acolo există ateliere, dezbateri, spectacole, rezidenţe, cercetări. Acolo s-au elaborat decalajul, fantasma, fantezia, contradicţia, întotdeauna în ideea de a trasa o manieră ludică de creaţie şi de transmitere, între artă şi arhivă. Dansul este considerat un instrument de investigaţie senzorială şi intelectuală totodată.

Boris Charmatz a fost artist asociat al Festivalului din Avignon în 2011 şi invitat la MoMA în 2013, iar în vara acestui an a participat la Let’s Dance! cu mai multe spectacole.

Creat pentru Ruhrtriennale – International Festival of the Arts 2014, spectacolul va fi prezentat, la Théâtre de la Ville din Paris, la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie.

Interpreţi: Or Avishay, Matthieu Barbin, Nuno Bizarro, Ashley Chen, Olga Dukhovnaya, Alix Eynaudi, Julien Gallée-Ferré, Peggy Grelat-Dupont, Christophe Ives, Maud Le Pladec, Filipe Lourenço, Mark Lorimer, Mani A. Mungai, Marlène Saldana.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.