De la marinarii de ieri, pe corăbii de foc, la asistaţii sociali de astăzi

Transcriu dintr-un poem neterminat al unui poet local: ”Fost-a Hunedoara noaptea cum/ ar fi corabia de foc a lumii/ călătorind pe mări de pulbere şi fum/ sub neclintit de albă raza lunii”. Fost-a şi nu mai e. Corabia de foc a lumii, marele combinat siderurgic, a naufragiat.

Un DNA pentru iederă

Până să ajung la blocul G 9 de pe strada ştrandului, un bloc locuit numai de asistaţi sociali, văd un pâlc de plopi, pe o costişă, lângă Liceul 2. Plopii aceştia sunt o veritabilă metaforă a vieţii oamenilor săraci din Hunedoara. Plopii, altădată prea înălţaţi, au fost tăiaţi de vârfuri. Au ajuns de doar 3-4 metri. Sub cioturile lor au dat ramuri noi. Mănunchiuri verzi, viguroase. Dar au fost înlănţuiţi, unii dintre ei, şi de iederă. O iederă ucigătoare, un fel de lepră, o corupţie în lumea plantelor. Mă ajut, pentru fotografii, de un fotoreporter improvizat, Luca Pripişi, de numai 12 ani, dar mă întreb dacă o fi existând, oare, un DNA şi-n lumea plantelor?!

Grupul pomilor cu iederă Este nevoie urgentă de un DNA pentru plante!

Oala de noapte cu mânerul pe dinăuntru

Blocul G 9 a fost şi este un bloc cu apartamente confort 3. Circula pe vremuri o comparaţie cu privire la confortul apartamentelor şi garsonierelor din vremurile comuniste. Confortul unu era comparat cu o oală de noapte normală, cu mânerul pe dinafară. Confortul doi era o oală de noapte fără mâner. Confortul trei era oala de noapte cu mânerul pe dinăuntru.

Primii locatari de la G 9 au plecat la câţiva ani după decembrie ’89. G 9 ajunsese o ruină, cum mai sunt, de altfel, câteva blocuri în cartierul 7, ba chiar şi în plin centrul oraşului, pe strada Moldova, unde patru sau cinci blocuri sunt nişte uriaşe schelete de beton pe care le macină ploile şi gerurile.

Am noroc că ploile au încetat. E soare, e cald, pământul e jilav, abureşte. Oamenii au ieşit în faţa blocului. Adolescenţi, copii mici, puradei, oameni în vârstă. Unul are un sac plin de iarbă. Îl duce la porci. Are doi porci în cocina de lângă blocul 17, la locul numit Capra. Sunt, aveam să aflu mai târziu, o groază de cocine acolo.

O femeie o anunţă pe o vecină că o caută, prin mobil, fata ei plecată Italia. Mă aşez pe una din băncile din faţa blocului şi fac cunoştinţă cu Bella Lakatos. Zice că e ungur, dar e şi rom, toată ziua. E foarte vorbăreţ. Dintr-o suflare aflu că în bloc nu prea sunt condiţii normale de locuit. Nu-i apă caldă, nu-i încălzire centrală, deşi există o centrală, iarna e mai frig înăuntru decât afară, nu sunt gaze şi pe scară e întuneric, că unii s-au legat cu curentul la reţeaua de scară, au vrut să fure curent, şi lumina de pe scară s-a tăiat. Alexandru Varga soarbe dintr-o ceaşcă de cafea. Tace şi-l ascultă pe Lakatos. Îl ascultă şi dă aprobator din cap. Are 18 ani şi a lucrat, cu contract, la Orăştie, la o firmă străină care face filtre de cafea. Trei săptămâni a lucrat şi l-au dat afară că a întârziat. ”Două ceasuri am pus să sune, să mă scoale, dar, zice Alexandru, niciunul n-a sunat”. Tatăl lui, fost sudor în Combinat, e în pensie. Suferă cu inima. Îl întreb de cantina pentru copiii de asistaţi. Zice că a mâncat şi el de acolo. Se duc părinţii cu sufertaşul şi le aduc copiilor. Mâncarea era bună. Acuma, că i-a trecut vârsta, gata, s-a terminat, că nu mai e copil. N-a suferit de foame nici atunci, nici acum. Despre apartament: două camere mici, una de 3/3 metri pătraţi, una de 2/3; bucătăria e mică, n-are geam şi când se găteşte se deschid toate uşile; baia e mai mult de formă, că nu e apă caldă; opt oameni, atâţia numără familia lui Alexandru, doi din fraţi, cei mai mici, dorm cu părinţii; el doarme cu ceilalţi trei. Alexandru nu are nicio meserie, dar e gata să înveţe una, oricare, şi ar fi gata să muncească orice şi oriunde. Îl întreb ce aşteaptă de la viaţă. ”Ce să aştept?! Există vreun om care să-şi ştie viitorul?!”. În loc de răspuns îl rog să-mi arate apartamentul. Refuză. Refuză categoric. Inventează un fel de scuză, dar bănuiesc că-i este ruşine de sărăcia şi mizeria în care trăiesc toţi ai săi.

Blocul G 9: Blocul G 9 sau cuibul dulcilor suferinţi

O cucoană refuză complimentele

Intră în scenă o cucoană. Împinge un cărucior. În cărucior, un copil. Toţi cei de faţă o complimentează. Vorbe meşteşugite, cum că arată bine, chiar splendid. Ea refuză complimentele. Se miră că un ziarist vrea să scrie despre cei din G 9. ”Şi eu am stat aici. Am evadat, mi-am cumpărat un apartament mare, omenesc, în blocul de vizavi. Am dat pe el aproape un miliard de lei. De lei vechi. Aici, în G 9, te simţi ca în iad, zău aşa. Nici nu-mi vine să cred că am scăpat. Primarilor de până acum nici că le-a păsat. Mariş, Schiau şi Hada n-au făcut nimic. Au urcat în scaun şi şi-au văzut numai de-ale lor. Ceva-ceva a mai făcut Viorel Arion, dar n-a fost reales. A venit unul nou, care o fost viceprimar. Are mult de lucru, că nu s-o făcut mai nimic. Zice lumea că-i om de treabă. Om trăi şi-om vedea”.

De la G 9 trag o fugă până la cantina pentru copiii asistaţilor. Nu-i departe. O fugă de cal până crapă! Ajung aproape de închiderea programului. Mai prind câţiva părinţi cu sufertaşele în mână. Notez că vin zilnic, între 10.30 – 12.30, peste o sută de oameni, că bucătăreasă a fost Viorica Duran şi, dimpreună cu fetele din echipa sa, au gătit supă de pui cu găluşte, iahnie de fasole cu caş de carne (un fel de pârjoale), plus chec, ca desert. Coada cu părinţi s-a terminat. Lidia Pop, şefa care mi-a dat toate informaţiile, îmi sare în ajutor şi o opreşte pentru ”domnul ziarist” pe Ana Cismodiu. Ana a luat două porţii, că are doi copii. Mai are unul dar, deocamdată, în burtă. Zice că de doi ani ia mâncare. ”Mâncarea îi

bună, îi proaspătă, îi caldă. Fără ea nu m-aş fi descurcat”. Mai aflu că stă pe bulevardul Mihai Viteazu, în chirie, aproape de cantină, că a lucrat la Timişoara, la un spital, dar a venit cu soţul aici, la Hunedoara, unde a dat ceasul rău peste familia ei. La fel şi vajnicii săi siderurgişti, peste 20.000, câţi erau la finele anului 1989. Credeam că mai toţi o duc greu, al naibii de greu, pradă sărăciei. Ei bine, nu. Vor mai fi fiind şi unii care au capotat, dar majoritatea s-au descurcat. Cei mai mulţi s-au disponibilizat, au primit nişte salarii compensatorii, în funcţie de vechime în câmpul muncii, sume frumoase, care au devenit bani albi pentru zile negre. Şi zilele negre au venit, cu duiumul. Apoi, rând pe rând, a venit şi vremea pensionării. Pensii mari? Nu, pensii obişnuite, medii, dar, vorba lor, pensiile bune sunt cele lungi. Altfel spus, sănătate să fie şi zile de la Cel de Sus.

Ei nu stau cu mâna întinsă

Că foştii furnalişti, oţelari, cocsari, laminatorişti, electricieni, lăcătuşi-mecanici, strungari, sudori, macaragii, instalatori etc. nu stau cu mâna întinsă la ajutoarele de la stat, adică de la Primărie, este afirmaţia fermă a Lenuţei Gemeniuc, un fel de ”mamă a săracilor”, şefa serviciului social al Primăriei din Hunedoara. „Cei din Combinat, dar şi cei din ICSH, care au construit oraşul nou, inclusiv Combinatul, s-au descurcat. Muncesc în construcţii, repară casele vechi, fac tot felul de munci în gospodăriile altora, au pornit afaceri, mici, dar profitabile. Sunt cum erau şi înainte, oameni de ispravă. Muncesc şi nu stau cu mâna întinsă” – zice doamna Lenuţa Gemeniuc, cea căreia i se spune Ani, nu Lenuţa.

Mi-a fost ca o mamă

Dânsa, mama săracilor, care a venit tocmai din Bacău şi zice că se simte mai mult hunedoreancă decât băcăoancă, recunoaşte că trebuie să existe şi familii care trăiesc într-o sărăcie lucie, dar aceste familii n-au apelat încă la ajutoarele sociale. ”N-au aflat că suntem şi tare bine ar fi, dacă situaţia lor s-ar rezolva prin ei înşişi, să nici să nu ştie că suntem” – continuă doamna Ani Gemeniuc. Acestea fiind zise, s-a aşternut un fel de tăcere, parcă stânjenitoare. Simt, nu ştiu cum, că ar vrea să fie sinceră, sinceră de tot, altfel decât alţi funcţionari, dar nu ştie dacă reportajul meu e de bine sau de rău. Ca să-i câştig încrederea, îi mărturisesc că şi eu sunt hunedorean, unul venit cu seceta cea mare din Moldova anilor ’46-’47, şi că am avut ca dirigintă, la liceu, o profesoară, Elena Gemeniuc. ”A fost soacra mea, Dumnezeu s-o aibă în grija Sa, că nu mi-a fost soacră, ci mamă. Mă strădui să fiu la fel de răbdătoare, de calmă şi bună cu toţi oamenii, aşa cum a fost ea, mama mea de-a doua”. Chestia asta, cu câştigatul încrederii, e un vechi truc reportericesc. N-a fost truc, de data asta. Doamnei Ani Gemeniuc i s-a dezlegat limba. Vorbim ca doi oameni care-şi spun unul altuia cum e treaba cu viaţa de om sărac din Hunedoara noastră.

Sunt două feluri de asistaţi

Vorbim, vorbim, afară plouă ca la balamuc, parcă s-au rupt cerurile, străzile sunt inundate, înnămolite, o vară atât de ploioasă nu s-a mai văzut în tot vestul ţării.

Sunt două feluri de asistaţi social”, începe Ani Gemeniuc. Unii, pentru care ajutorul statului este esenţial, hotărâtor. Alţii…” Nu-şi termină fraza, dar, după ton, îmi dau seama ce ar fi vrut să spună.

Continuă: ”Dar să vedem ce înseamnă acest ajutor. Să luăm, de exemplu, o familie cu doi adulţi şi trei copii. Dar mai întâi trebuia să vă spun că un asistent social, cel care face anchetele sociale şi stabileşte dacă este cazul să acordăm asistenţă, are un salariu de 1500 -1600 de lei. Am mâncat şi eu pâinea asta de asistent social şi trebuie să vă spun că e o treabă foarte grea, uneori periculoasă, că oamenii sunt de toate felurile. Nu-i deloc uşor să intri într-o casă dărăpănată, sau într-un apartament plin de mizerie, cu păduchi, purici şi alte alea. Aşa, mi-am descărcat oful! Să luăm, deci, viaţa de asistat social la bani mărunţi. O familie cu cinci membri, doi adulţi şi trei copii, primeşte un ajutor lunar de 527 de lei. Puţin, nu-i aşa? Să adăugăm, însă, suma totală pe care o suportăm noi pentru masa de la Cantina socială pentru copii, serviciul externalizaţi, care sumă se ridică la 1116 lei pe lună. Cantina asta e pe strada Moldovei, în cantina fostului ICSH, acum un restaurant privat. Să adăugăm şi ajutoarele pentru încălzire, 262 pe lună. Să adăugăm şi ajutoarele de la UE, Pachete cu alimente, o dată pe an. Pachete în greutate totală, pentru 5 persoane, de 96 de kilograme. Lunar, alocaţia de susţinere a familiei, pentru copii, de 246 de lei. Să mai adăugăm şi bursa şcolară, bani pentru cei care sunt la liceu, rechizite, şcolare, şi bani pentru calculatore. Toate astea se fac conform legilor în vigoare. Legea 416/ 2001, pentru venitul minim garantat, Legea 277/ 2010, pentru alocaţia de susţinere a familiei, Legea 208/1997, pentru cantinele sociale, Ordonanţa de Urgenţă 70/ 2011 pentru ajutoarele de încălzire, Legea 17/ 2000, pentru bătrâni. Nu-i aşa că îţi vine să spui mai bine ajutat social decât la muncă? Şi tot eu răspund: în Hunedoara nu prea sunt locuri de muncă. De ce nu te duci la muncă, i-am întrebat pe unii. Unde, au răspuns ei. Unde, la cine şi ce să muncesc? Mi-au închis gura. Dar astea poate că n-ar trebui să le scrieţi”. ”Bine, bine, i-am zis, şi atunci despre ce să scriu?”

Mi se rupe inima de bătrânii noştri

Păi, cum să vă spun, avem şi alte lucruri. Primul ar fi că noul primar, care a fost viceprimar, a răspuns şi de asistenţa socială. Eu zic că-i cunoaşte pe toţi asistaţii, pe nume şi prenume şi toată situaţia lor. Pentru noi e un lucru foarte bun. Dar să trec peste asta, pentru că sună, nu ştiu cum, parcă politic, iar eu nu fac nicio politică. Mai bine vorbesc despre bătrânii părăsiţi din Hunedoara. Părăsiţi de copiii lor, care au plecat în străinătate şi îngrijesc bătrânii altora. Ai lor au fost lăsaţi de izbelişte. Arareori primesc de la copiii lor câte un telefon. Din an în Paşte. Mi se rupe inima de aceşti bătrâni. Unii au fost oameni de seamă în oraşul ăsta. Acum sunt ca nişte umbre. Facem pentru ei tot ce se poate face. Îi ducem la spital, le cumpărăm tot felul de medicamente. Am inaugurat de curând un nou cămin, un azil, pe strada Rotarilor, într-o fostă cazarmă. Patru clădiri mari, doi într-o cameră, asistenţă medicală la faţa locului. Avem pentru ei, bătrânii noştri, şi un serviciu de îngrijire la domiciliu, cu asistentele noastre, un fel de menajere, plătite de Primărie. Mai avem două centre pentru copii, unde vin de la şcoală, mănâncă, îşi fac lecţiile. În fine, avem şi un adăpost pentru oamenii străzii, dezmoşteniţii soartei, le zic eu. Îmi pare şi nu-mi pare rău de ei. Vin, îi deparazităm, fac baie, mănâncă, dorm, se pun pe picioare şi pleacă. Sunt oameni cu care nu prea mai poţi face ceva. Au, cum se zice, două mâini stângi. Nu vor şi nu pot să facă nimic. Boschetari loviţi de soartă.

Ceasul rău, asta o fost, că soţul meu s-o dus la distracţie, să joace fotbal, cu colegii lui, şi-o căzut şi şi-o rupt amândouă mânurile. Acuma trebuie să-i scoată tijele şi şuruburile. Dar pentru asta trebuie bani, că altfel nu se poate, ştiu eu cum îi, că am lucrat la spital”.

Şi cam asta fuse aproape tot ce am aflat despre oamenii săraci ai Hunedoarei. Concluzii? Nu! Un reporter nu trage concluzii. El doar vede, ascultă, notează şi pune suflet. Eu, ca hunedorean, poate că am pus prea mult suflet. Scuze!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Victor Nita 183 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.