De la spectacole de stradă la Dorian Gray

Underground

O mulţime de spectacole underground au dat Festivalului de la Sibiu acea tentă de experiment şi tinereţe ce nu caută confortul şi nici albiile uscate ale unor piese de teatru ce pot fi socotite doar râuri cândva învolburate. Vlad Masici a regizat „Adevăratul Vest” după o piesă de Sam Shepard, în care ne întâlnim cu actorii teatrului „Radu Stanca”, Nicu Mihoc, Marius Turdeanu, Costin Gavaza şi Monica Ristea, în rolul mamei. E povestea a doi fraţi care îşi inversează rolurile şi succesul în viaţă, hoţul şi alcoolicul luând locul scenaristului de succes. Tot din România, spectacolul „Capete înfierbântate”, pe un text de Mihaela Mihailov şi în regia lui David Schwartz, se vrea o performanţă actoricească de vreme ce un singur actor, Alexandru Potocean, interpretează şapte personaje şi scenariul mineriadelor din arhive, folosind în decriptarea lui dramaturgia vizuală şi sonoră, în contrapunct cu chestionarea adevărurilor. Teatrul „Luni de la Green Hours” a fost prezent la FITS cu „Faceţi loc” de Mihaela Mihailov, în regia lui David Schwartz, având în distribuţie pe Constantin Cojocaru, Florina Gleznea, Rodica Mandache, Alice Monica Marinescu, Virgil Mardare, Irina Mazanitis, Andrei Şerban. Text, imagine, scenografie, proiecţie video, coloană sonoră pun în scenă dinamic şi acut problema lui a avea şi a fi, şi prin asta, problema proprietăţii, retrocedărilor, a crizei unei justiţii şi chiar înţelegeri umane, marcate de inerţie, prejudecăţi şi veşnicul adagio al lui « să-i moară capra vecinului ». Breaking up e tot un spectacol de la „Teatrul de Luni Green Hours”, pe un text de Michael Cristofor, cu Alexandra Ioniţă şi Cătălin Babliuc, în rolul iubiţilor ce-şi caută iubirea perfectă, pierzând-o printre degete, conform replicii autoironice, parte dintr-un silogism al amărăciunii cuprins în text : „când sexul e minunat, pasiunea e intensă şi iubirea puternică, e timpul pentru… despărţire”.

Le Dame foto Sebastian Marcovici

Tot de la „Teatrul de luni”, spectacolul „G.O.D.” cu text mixat din „The Orphans” de Eric Bogosian şi „Richard III” de Shakespeare, interpretat de un actor de vârf al generaţiei tinere, Toma Dănilă, care este şi traducătorul textului, şi tot de la „Green Hours”, „Nil ‘s Fucked Up Day”, o piesă de Peca Ştefan regizată de el, socotită licenţioasă, chiar cea mai obscenă piesă din teatrul românesc, cu video de Cinty Ionescu şi o distribuţie din care fac parte Radu Iacoban, Cătălin Babliuc, Mădălina Ghiţescu, Ilinca Manolache, Tudor Aaron Istodor şi VJ Cinty. Spectacolul existenţialist, sarcastic, cinic, dar şi obsedat de fericire a fost selecţionat la cel mai mare festival fringe din America de Nord. Tot din România, dar de data aceasta de la Universitatea « Lucian Blaga » din Sibiu, „Teatrul 74” din Târgu-Mureş şi Universitatea « Babes-Bolyai » de la Cluj, a fost prezentat proiectul „Hamlet”, în regia Suzanei Buliga, după o adaptare de Mihai Pintilei, cu Veronica Arizancu, Adrian Grigoraş, Mihaela Grigorie, Alexandru Malaicu, Iustina Tărăboanţă. La secţiunea underground au venit din Marea Britanie „Eticheta durerii”, un spectacol scris şi regizat de Ellie Harrison, de asemenea, „Soznak” care este o trupă ce cântă muzică stradală din zona Newcastle, un mix de sonuri spaniole, din America Latină, Angola, Congo, Kwa-Zulu-Natal, Camerun, Iran, Irak, Irlanda, în regia lui Paul Miskin şi tot din Anglia a venit la Sibiu, la această secţiune, „Caruselul vieţii”, un one man-show într-o coproducţie cu Taiwan, în interpretarea lui Song Chang. Trei muzicieni din Franţa, Australia şi Marea Britanie, Robert Falkinder, Hellen Williams şi Sebastien Guerreau, au adus la FITS „Oumtcha”, în care cântă swing, interacţionează cu publicul şi dau frâu liber umorului şi ironiei într-o luminoasă întâlnire cu toate generaţiile şi stările de spirit. Compania „The Match Box Big Band” a creat un spectacol unic, remarcabil prin amestecul între emoţii, afecţiune, surpriză şi umorul spumos, scăldând calitatea muzicii din Croaţia, Austria şi Australia, interpretată la instrumente cu o scală subdimensionată.

Culoare si inventivitate Foto Sebastian Marcovici

Cele mai frumoase costume defileaza pe starzile Sibiului Foto Sebastian Marcovici

De la spectacolul Pavilionului cu bujori din dinastia Song la spectacole de stradă

Stăm pe scaunele din jurul meselor în Piaţa Mică, în Piaţa Mare, lângă Podul Minciunilor aproape lipiţi de casa vopsită în culoarea de fondant roz, cu dantelă decorativă albă, care e Casa Luxembugului. Stăm la o masă cu Preledintele Emil Constantinescu şi soția lui, sibiancă şi doi prieteni sibieni Călin Negoţiu, director la CEC Bank şi soţia lui, Loredana Piloff, doctor. Aflăm că decizia ca Sibiul să devină capitală a culturii europene a depins de Luxemburg. Ascult întreaga poveste dimpreună cu povestea lui Călin care a lucrat douăzeci de ani la Bruckenthal care ne aminteşte cum a fost identificat faptul că tabloul „Ecce Homo” e o pictură de Tiţian, după o altă pictură de secol XVII, care înfăţişa peretele unui colecţionar pe care apărea şi acest tablou de imensă valoare. Trece pe stradă marele teatrolog George Banu, însoţit de soţia lui, Monique Borie, autoarea unor lucrări de referinţă despre Peter Brook, Jerzy Grotowski, teatrul „Living”, Eugenio Barba, Becket, Genet şi responsabil al grupului de cercetare asupra teatrului şi relaţiilor acestuia cu ştiinţele umane. A fost tradusă la „Polirom”, unde i s-au publicat volumele „Estetica teatrală”, „Fantoma sau îndoiala teatrulului”, „Antonin Artaud”. Doamna Monique Borie este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle. Am văzut-o în sală privind atent spectacolul „Pavilionul cu bujori”, prezentat de „Northern Kunqu Opera Theater” din China, în regia lui Hao Mingchao, o poveste de pe vremea dinastiei Song, interpretată admirabil, în stil tradiţional. La o masă îl văd pe Sorin Alexandrescu parcă mai rezervat cu unii sau alţii. De când sunt la Sibiu, mă bucur să casc gura şi să privesc adeseori cu emoţie mareea de spectatori şi culori ce porneşte odată cu alaiurile de dansuri şi muzică din Caraibe, cu parada intergalactică a celor doi extratereştri şi a animalelor ce-i însoţesc, de-a dreptul gigantice.

Foc de artificii la Festivalul de Teatru

Mare vâlvă au produs cei din grupul „Sbandieratori di Arezzo”, stegari ce sunt parte dintr-un grup folcloric sau „Tukkersconnexion” din Olanda, cu spectacolul lor intitulat „Cu mânecile suflecate”, în care asistăm la o o angajare în muncă şi producţie, dublată de o echilibristică riscantă pe roţi, cabluri, scripeţi şi macarale, pe care evoluează Godelieve Hujis, Sander Zijlstra şi Roy Tukkers în regia lui…Roy Tukkers. Tot din Olanda, în regia aceluiaşi Roy Tukkers şi interpretarea lui Godlieve Huijs, privim „Însoţitoarea de zbor”, spectacol care a câştigat, în 2009, „Campionatul mondial al statuilor vii”. Un spectacol surrealist cu o insectă gigantă de 24 metri lungime şi 9 metri înălţime a electrizat privirile celor ce l-au văzut şi auzit, povestind pe muzică electronică ivirea şi construcţia sistemului solar. La origine, spectacolul „Helios II” s-a chemat „Helios, saga celor o mie de sori” şi a produs furori, vreme de o oră şi mai bine, aşa cum a fost prezentat de compania « Malabar » din Franţa, în regia, scenariul, coregrafia şi scenografia lui Sylvestre Jamet, ce s-a încheiat cu un recital pirotehnic.

Formatia de balet a lui Susan Delal

Aceeaşi companie franceză « Malabar » a adus la Sibiu şi spectacolul de stradă „Creaturi bestiale şi strălucitoare”. Creaturi stranii, halucinante, înaintând pe străzi pe picioroange supraînălţate, joacă farse şi se pretează la deghizări, evadând din mitologie în viaţa cotidiană. Dintr-o colaborare Italia-Chile s-a născut spectacolul „Sofia, dragoste adevărată”, în care e pusă la încercare iubirea şi ura dintre Francesco şi marioneta lui cu gura imensă. Nu mai îţi poţi propune să ajungi unde îţi stabiliseşi periplul dacă ţi se întâmplă să te întâlneşti cu spectacolul viu cromatic, pictat în toate culorile curcubeului, în care Tahiti, Bora Bora, Nuku Hiva, Rurutu dansează sub sigla „Aloha Tahiti Ballet” dansuri din insulele Oceanului Pacific, numite „Tamure”, „Dansul focului”, „Dansul Păsărilor”, „Haka”. Pene, şiraguri exotice, unduiri ce îi scot din minţi pe spectatori, pene, zulufi boa, exotice coroane pe creştet, înalte adeseori mai mult decât jumătatea trupurilor ce dansează. Folclorul polinezian, adus de grupul tahitian şi francez, creează emoţii fizice, îţi vine să dansezi cu aceste odalisce din Oceanul Pacific.

Imagine din spectacolul Burgtheater din Viena foto Mihaela Marin

Iubita iesita din funul de tamaie foto Mihaela Marin

Pe altă stradă, cu cât mai îngustă, cu atât mai mare efectul, dai nas în nas cu „Gangsterul şi Moll”, el cu costum vărgat şi clop de nomad, ea în straie diafane, cu sclipici şi panglică prinsă cu o floare uriaşă ţinându-i părul şi fruntea înaltă, liberă ca să o umple acelaşi surâs miraculos. Cei doi vin din Anglia şi nu au emoţii să meargă pe pietrele din pavaj, unde te poţi împiedica şi fără picioroange. Marian Râlea, excepţional în rolul de copil iar acum de „Făt Frumos din lacrimă”, a realizat, tot pentru stradă, un spectacol interactiv de „Poveşti teatrale”. Din Olanda, de la „Teatro Pavana”, ne-am întâlnit tot pe strada ce duce aproape de teatrul „Radu Stanca” cu trei doamne alintate şi elegante, pe numele lor Judith Melief, Vera van der Kruit şi Marlene Grzeda, care ne impuneau să le facem reverenţe, să le admirăm toaletele opulente, corsajul seducător, ba chiar îşi lăsau mâinile înmănuşate să fie sărutate de domnii galanţi şi curtezani, gesturi urmate de mici explozii de gelozie din partea consoartelor. Aceeaşi echipă pe picioroange am întâlnit-o, travestită în girafe prietenoase şi totuşi imprevizibile, în regia unui al doilea spectacol de stradă ingenios de Judith Melief. Oferta spectacolelor de stradă la Sibiu a fost impresionantă, nelipsind prestidigitaţia cu sticle şi pahare, dusă pe culmile improvizaţiei, echilibrului şi interacţiunii cu publicul, de celebrul Lee Hayes, venit din Olanda cu spectacolul „Un pahar în plus”. Furori, curiozitate şi suspense tehnologic a trezit „Voala Project” dintr-un grup argentiniano-spaniol, condus de Roberto Strada şi Gaston Lungman. Spectacolul lor vizual şi muzical e susţinut de 13 dansatori care evoluează la 30 m înălţime, acompaniaţi în dansul lor de o formaţie rock. Sunt într-un soi de mobil suspendat, ca un pâlc de farfurii zburătoare la înălţime. Aplauze şi emoţie au produs şi „The Oskar & Strudel Show”, realizat de Tom Greder şi Trent Arkleysmith, din Elveţia şi Austria. Benedict Popescu din România, virtuoz la fierăstrăul muzical, şi-a încântat auditoriul cu piese româneşti şi şlagăre din repertoriul internaţional. Artă, muzică, circ, ciudăţenii, mimă, condiţie fizică, spectacol monumental sau miniatural. Pe Arca lui Noe a teatrului de la Sibiu au urcat practic aproape toate formele de teatru.

Mitul actorilor

N-am văzut din păcate „Lulu” după Franz Wedekind, în regia lui Silviu Purcărete, cu Ofelia Popii, Constantin Chiriac, Mihai Coman, Diana Fufezan, Dan Glasu, Raluca Iani, Adrian Matioc , Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Mariana Mihu, Cristina Ragos, Cristian Stanca, Cristina Stoleriu, Codruţa Vasiu, Pali Vecsei, Ema Veţean, Gelu Potzolli, evoluând precum personajele din tablourile expresionismului german ori visele povestite de Freud sau de Jung, cu oarecare atmosferă de cabaret şi provocări reci, à la Marlène Dietrich, pe care mignona Ofelia Popii le trece în linii tăioase de laser şi rânjete de linx. A fost prezentat în amfiteatrul special construit de Helmut Stürmer. Dar mi s-a vorbit mult despre el şi multiplele lui provocări la introspecţie, dublate de explorarea patologiilor, feminităţii şi luxurianţei senzual-mentale. Ofelia Popii este unul din miturile în actoria românească, mit consolidat şi de rolul din „Lulu” şi de excepţionalele oferte primite în spectacolele lui Silviu Purcărete. Am remarcat însă un oarecare manierism în jocul ei, care tinde să devină monedă cu acoperire sigură, consacrată la bursa actului teatral.

Am văzut în schimb un spectacol care ar fi putut să fie montat într-un registru vecin. Cu Markus Meyer de la Burgtheater din Austria. E vorba despre „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde, într-o adaptare de Bastian Kraft, care a creat o regie concisă, memorabilă pentru un text asumat, prolix îndeobşte, când e montat de alţi directori de scenă. Un decor minim, de expresionism abstract, cu o geometrie controlată de numărul de aur, semnează Peter Bauer. Costumul auster, de ţinută de seară, dar şi costumele, filmate pe video pentru personajele alter-ego ale lui Dorian Gray, sunt impecabile şi sugestive sută la sută. Markus Meyer are faţa pictată cu bronz-aur, ca o statuie vie din metropole europene şi nord- sau sud-americane sau sugerând un Apollo modern. E un actor desăvârşit, prin expresia sublimată, dicţie şi statură, mişcare corporală, forţă şi graţie. Ideea de a crea un spectacol cu un singur actor, în vreme ce Bazil, prietenul artist al lui Dorian Gray şi lordul Henry şi ceilalţi sunt proiectaţi pe video, intensifică obsesia tinereţii, cultul narcisiac al frumuseţii, avatarurile unor idealuri, prin care ne îndepărtăm de cosmos, pentru împliniri cosmetice. Suişul şi alunecarea în şerpuire, în casetele unui soi de spaţiu împărţit de sertare, fragmentează şi lichefiază un dor devorator de frumuseţe eternă, depusă ca un tezaur într-un safe atotpăzitor. Lumina controlată impecabil de Michael Hofer, decupează silueta preafrumosului Dorian Gray. E desenată ca într-o paradă de modă contemporană ce apelează la dezinvoltura unui manechin. Acest light design amestecă imagini încremenite, ca de umbre chinezeşti, cu cele de reclamă sau defileuri de modă. Cadrele orizontale, asemeni unor paralelipipede-oglindă sau ferestre în volum, ţin în centru, ca într-o uşă sau oglindă monumentală, volumul oblic al trupului lui Dorin Gray. Se sprijină de cadru precum un dandy, dar ai o clipă senzaţia clivajului, a dezinvolturii ce îşi începe nebănuita prăbuşire. Spectacolul este un model de teatru şi filosofie a spectacolului, care îşi caută expresivitatea în sublimarea şi bogăţia de sensuri, în geometria scenografiei şi economia mişcării. Ascultându-l cum îşi rostea replicile, cu o dicţie impecabilă şi o expresivitate covârşitoare, nu puteam să nu mă întreb câţi actori pot ţine publicul de unii singuri pe scenă, escaladând şi coborând propriul suflet şi propriile obsesii, şi la modul fizic, adevăraţi atleţi şi alpinişti, şi în acelaşi timp, stăpâni pe limbă, pe respiraţie, pe inflexiuni şi nuanţe, pe ritmul gândirii şi răscolitoarea suferinţă a trecerii din fiecare dintre noi. Care rămâne mitul actorului în mitologia regiei şi acest cross media contemporan? Tot ce vezi la FITS șşi auzi se transformă din cornul abundenţei ce-şi revarsă teatrul şi măştile lui de-a valma într-o scrutare de sine şi un evantai de opinii despre teatralitate şi umanitate, despre tinereţea fără de sfârşit a teatrului şi bătrâneţea lui, să sperăm fără de moarte. Nu poţi să nu le mulţumeşti în gând tuturor celor ce au făcut posibilă o asemenea călătorie în lumea teatrului. Creatori, asociaţii şi reţelele de sprijin, ministere, fundaţii, sponsori, manageri entuziaşti, profesionişti, clarvăzători.

Scena din Metamorfozele lui Purcarete foto Mihaela Marin

Un spectacol jucat cu multa bucurie de catre actori, Metamorfozele foto Mihaela Marin

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.