„Când Adam Smith avea 22 de ani, a scris că ‘în afară de pace, taxe reduse şi o administrare tolerabilă a justiţiei nu sunt necesare prea multe lucruri pentru a aduce un stat de la cel mai de jos barbarism la cel mai înalt grad de opulenţă: restul vine prin cursul firesc al lucrurilor.’ Astăzi, după 262 de ani, ştim că nimic nu este mai departe de adevăr”, scrie pentru Project Syindicate Ricardo Hausmann, fost ministru al Planificării în Venezuela şi profesor la Harvard.
„Dispariţia zborului Malaysia Airline 370 arată cât de mult a greşit Smith, pentru că acest eveniment relevă relaţia complexă dintre modelul modern de producţie şi stat. Pentru a face ca un zbor să fie sigur, statele se asigură că piloţii ştiu să piloteze şi că avionul a trecut teste riguroase. Statele construiesc aeroporturi şi folosesc radare şi sateliţi pentru a urmări avioanele, controlori de trafic pentru a evita coliziunile şi servicii de securitate pentru a-i ţine pe terorişti la sol. Şi când ceva nu merge bine, nu pacea, taxele reduse şi justiţia sunt chemate în ajutor, ci agenţiile profesioniste şi bine plătite ale statului.
Toate economiile dezvoltate de azi par să aibă nevoie mult mai multe decât tânărul Smith presupunea. Şi guvernele nu sunt doar mari şi complexe, cu mii de agenţii care administrează milioane de pagini de reguli şi regulamente; ele sunt de asemenea democratice – şi nu doar pentru că se organizează alegeri atât de des. De ce?
În momentul în care a publicat “Avuţia naţiunilor”, la 43 de ani, Smith a devenit primul teoretician al economiei complexe. A înţeles că economia este un sistem complex care necesită munca coordonată a mii de oameni chiar şi pentru a produce lucruri simple ca un aliment sau un costum.
Dar Smith a înţeles că, în timp ce economia era prea complexă pentru a fi organizată de cineva, are capacitatea de a se organiza ea însăşi. Ea are o “mână invizibilă” care acţionează prin preţuri şi foloseşte un sistem de informatii care poate fi folosit pentru a calcula dacă utilizarea resurselor pentru un anumit scop merită, adică este profitabilă.
Profitul este un stimulent care face ca firmele şi indivizii să răspundă la informaţiile oferite de preţuri. Şi pieţele de capital sunt sisteme care mobilizează resursele şi oferă bani acelor companii şi proiecte de la care se aşteaptă să fie profitabile, adica acelea care dau un răspuns adecvat preţurilor de pe piaţă.
Însă producţia de tip modern sunt însă necesare multe inputuri pe care pieţele nu le pot oferi. Şi, ca şi în cazul companiilor aeriene, aceste inputuri – reguli, standarde, certificări, infrastructură, şcoli şi centre de pregătire, laboratoare ştiinţifice, servicii de securitate – sunt profund complementare celor care pot fi oferite de pieţe. Ele interacţionează în cele mai complexe moduri cu activităţile organizate de pieţe.
Şi iată problema: Cine controlează inputurile oferite public? Primul ministru? Parlamentul? Care dintre judecători a citit milioanele de pagini de legislaţie sau a stat să se gândească care sunt complementare sau care se contrazic. Chiar şi un funcţionar prezidenţial nu poate fi total conştient de lucrurile care se fac sau nu se fac de către miile de agenţii guvernamentale sau cum afectează ele societatea.
Este o problema complexă şi, precum provocarea coordonării sociale pe care o reglează piaţa, ea nu permite un control centralizat. Lucrul de care este nevoie este ceva de genul mâinii invizibile a pieţei: un mecanism pentru auto-organizare. Alegerile, în mod clar, nu sunt de ajuns, pentru că ele se întâmplă de regulă la doi-patru ani şi adună prea puţine informaţii de la fiecare alegător.
În schimb, sistemele politice de succes au trebuit să creeze o mână invizibilă alternativă – un sistem care descentralizează capacitatea de a identifica problemele, de a propune soluţii şi de a monitoriza performanţa, astfel încât deciziile să fie luate pe baza a cât mai multă informaţie.
Pentru a oferi un exemplu, guvernul federal al SUA are doar 537 de funţii oferite prin vot din totalul de 500.000. În mod limpede, multe merg în altă parte.
Congresul SUA are 100 de senatori cu 40 de asistenţi fiecare şi 435 de reprezentanţi cu câte 25 de asistenţi fiecare. Sunt organizaţi în 42 de comisii şi 182 de subcomisii, ceea ce înseamnă că sunt 224 de conversaţii simultane. Iar acest grup de 15.000 de oameni nu este singurul. Mai există şi 22.000 de lobby-işti înregistraţi, a căror misiune (printre altele) este de a discuta cu congresmanii despre proiectele legislative.
Acestea, alături de o presă liberă, sunt parte a structurii care citeşte milioanele de pagini de legislaţie şi monitorizează ceea ce fac şi ce nu fac agenţiile guvernamentale. Astfel se generează informaţia şi stimulentele necesare pentru a răspunde la aceste informaţii. Astfel se ajunge la alocarea resurselor bugetare. Este un sistem deschis în care fiecare poate face o ştire sau poate găsi un lobby-ist care să susţină o poziţie, fie că vorbim despre a salva balenele sau a le mânca, spre exemplu.
Fără un asemenea mecanism, sistemul politic nu poate oferi acel mediu de care au nevoie economiile moderne. De aceea toate ţările bogate sunt democraţii şi acesta este modul în care unele ţări, precum a mea (Venezuela), devin mai sărace. Deşi unele dintre aceste ţări organizează alegeri, ele tind să se poticnească chiar şi la cele mai mărunte probleme de coordonare. A te alinia la coadă la secţia de votare nu garantează că nu te vei alinia la coadă şi la hârtie igienică.”
Ricardo Hausmann a fost ministru al Planificării în Venezuela şi a fost economist şef la banca Inter-Americană pentru Dezvoltare. Este profesor de economie la Harvard University, unde este şi director al Centrului pentru Dezvoltare Internaţională. A făcut parte din cabinetul preşedintelui venezuelean Carlos Andres Rodriguez (1989-1993), cel care a acceptat „Consensul de la Washington” impus de FMI. Preşedintele liberal a fost ameninţat de două tentative de lovitură de stat şi a fost primul preşedinte al Venezuelei forţat să demisioneze de Curtea Supremă, în urma unor acuzaţii privind deturnarea a 250 de milioane de bolivari.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.