Declinul calificărilor

În “The Age of Turbulence” (2006), Alan Greenspan semnala declinul educaţiei în Europa. Emblematicul profesionalism încărcat de gravitate, generat de-a lungul secolelor pe continentul nostru, nu mai continuă. În “European Scholarship Today” (studiu apărut în „Daedalus”, Boston, 1997), am avut ocazia să examinez o discontinuitate la nivelul formării academice europene: personalitatea ce reuneşte cunoştinţe, abilităţi şi viziune şi este capabilă să ia decizii într-o lume complexă devine tot mai rară printre absolvenţi.

Este o observaţie larg împărtăşită aceea că nici meseriaşul, nici maistrul, nici inginerul, nici profesorul, nici profesorul universitar, nici directorul, nici oricare alt profesionist, cu excepţiile de rigoare, nu par să mai aibă calibrul profesional (pregătirea, viziunea, angajamentul) de odinioară. Nu este locul aici pentru o argumentaţie amplă, bazată pe analize ale capacităţilor şi rutelorprofesionale ale absolvenţilor recenţi, comparativ cu cei de odinioară. De aceea, voi lua observaţia de mai sus drept punct de plecare. Mă interesează să circumscriu cauzele, mai ales pe cele structurale, ale declinului calificărilor în România, unde, de obicei, crizeleiau o formă mai acută, chiar şi atunci când ele nu ocolesc nici alte regiuni.

Teza mea este aceea că, în ţara noastră, în ultima decadă, formarea pentru profesii a intrat pe panta declinului din multiple cauze, care s-au întrepătruns în timp, la fel ca şi efectele lor, iardiscuţia pe această temă se poartă într-o direcţie sau alta, fără o concluzie limpede.

Destrămarea industriei autohtone a atras cu sine desconsiderarea meseriilor, încât orice măsură s-ar fi luat (s-a aplicat, de pildă, programul VET european, la sfârşitul anilor ’90) nu se putea contracara slăbirea meseriaşilor. Apoi, la nivelul anilor 1998-2001, România a dispus de unul dintre cele mai bine elaborate curriculum-uri şcolare, dar l-a părăsit, în vreme ce, în alte ţări, s-a înaintat tocmai pe direcţii din care se inspira acel curriculum naţional. Mai departe, cântăresc tot mai greu efectele erorilor de aplicare a Declaraţiei de la Bologna (1999). Aceasta, în loc să fie luată ca bază de reorganizarecompetitivă a universităţilor, a devenit „legitimarea” unui cadru birocratizat de strivire a iniţiativelor. În continuare, legea educaţiei, adoptată fără dezbatere publică şi parlamentară, în 2011, se dovedeşte funestă în efecte (organizări artificiale, criterii eronate, mecanism retrograd de stabilire a conducerilor, eliminare a specialiştilor etc.). În sfârşit, la toate acestea se adaugă politici generale practicate copios după 2009 – descurajarea profesiei de dascăl, antagonizarea generaţiilor, mediocrizarea decidenţilor, distrugerea construcţiei proprii în favoarea adaptării mărunte. Să examinăm pe scurt aceste cauze.

Slăbirea formării meseriaşilor s-a pus în seama unui decident sau altuia, fără vreo analiză serioasă. Fapt este că orice ar face sistemul în domeniul învăţământului vocaţional, rămâne din capul locului insuficient. Nu dă rezultate formarea de meseriaşi, câtă vreme industria autohtonă se prăbuşeşte, căci, înainte de orice, motivaţia pentru o carieră de meseriaş este de la început absentă. S-a ajuns, la noi, la situaţia în care tinerii sunt încredinţaţi că doar o carieră în birocraţie, privată sau publică, ar da sens vieţii. Or, fără motivaţie raţională suficientă nu este performanţă.

În 1998, România punea în aplicare Noul Curriculum Naţional al învăţământului preuniversitar – una dintre piesele de efectivă inovaţie intelectuală ale perioadei postdecembriste, potrivit evaluării institutelor internaţionale specializate. Atunci, la sfârşitul anilor nouăzeci, ţara noastră se angaja să-şi dea o soluţie proprie, cultivată, la o chestiune de profundă importanţă culturală. Succesul a fost remarcat de cei care se pricep: s-a reuşit o îmbinare a parcurgerii de către elev a diverselor materii cu concentrarea lui pe ceea ce îl pasionează,a însuşirii de noţiuni cu formarea de dexterităţi practice, a culturii generale cu formarea pentru o specialitate, a competenţelor cu formarea de abilităţi şi cu educaţia pentru valori – îmbinare care nu s-a mai repetat. Ceea ce a urmat a fost deteriorarea curriculum-ului naţional de atunci prin tot felul de cârpeli socotite „inspirate” sau „adecvate”. În absenţa unei viziuni, s-a recurs la improvizaţii, care vin până în zilele noastre. Formarea pentru profesii nu a mai fost gândită sistematic şi practicată metodic, ci trecută în seama expedientelor. O interogare profundă şi pricepută asupra stării educaţiei nu s-a mai produs.

În învăţământul superior, aplicarea Declaraţiei de la Bologna (1999) este acum linia directoare în ţările europene. Cunoscuta declaraţie are, se ştie, două ţinte majore: mărirea competitivităţii calificărilor europene şi compatibilizarea sistemelor de învăţământ superior. Declaraţia aducea, textual, o soluţie: reorganizarea studiilor în tripticul bachelor, master, doctorat. Declaraţia de la Bologna nu modifica viziunea asupra educaţiei şi societăţii, dar avea să fie aplicată, mai ales în România, în mod greşit, într-o viziune sumară, în care se exaltă, fără a fi înţelese (printr-o involuntară contiguitate cu vederi de la începutul anilor ’30), „competenţe” („capacităţi”), cuantificări ale prestaţiilor etc. Este motivul pentru care s-a ajuns în impasul cultural de astăzi. Declaraţia a fost aplicată eronat în România, iar malformările – simplificarea primului ciclu, neînţelegerea masteratului, formalizarea doctoratului şi altele – îşi vădesc, pe o scară tot mai mare, efectele, pe care le-am semnalat în Implementing the Bologna Declaration, 1999. The need for a change of direction, 2011 (o intervenţie la o dezbaterea de la Viena). Cu cât se prelungeşte această aplicare distorsionată, cu atât vor fi efecte nefaste.

Nicio ţară nu şi-a dat, în condiţii de pace, o lege a educaţiei fără dezbatere publică şi parlamentară, precum a făcut România în 2011. Mulţi au obiectat pe loc, dar şi mai mulţi, în obişnuita manieră de a lăsa lucrurile să se consume, chiar dacă se anticipează neajunsurile, au aşteptat. Astăzi, este limpede că acea lege deteriorează în plus sistemul de învăţământ, în loc să-l pună în mişcare. Este destul să observi concentrarea din învăţământ pe rezultatul formal (notele la examene, de exemplu) şi prea puţin pe conţinut. Este destul să sesizezi stearpa birocratizare a administraţiei şi încă şi mai caducele criterii cantitative, privilegiate de decidenţi. Este suficient să iei în seamă stabilirea conducerii universităţilor, printr-un mecanism care a adus în faţăsenate nefuncţionale (care sunt mai curând adunări generale decât ceea ce înseamnă, în tradiţia europeană, senatele), rectori care nu au fost aleşi niciodată pentru vreo poziţie, prorectori fără acoperire profesională, decani deveniţi simpli funcţionari etc. Este îndeajuns să ne oprim asupra celei mai vaste eliminări de specialişti din societatea românească, operate în ultimii ani. Toate acestea cu un corolar: slăbirea atractivităţii universităţilor româneşti pentru studenţi indigeni şi străini, autoizolarea României universitare, pierderea de către ţara noastră a unor instituţii universitare europene (de pildă, CEPES-UNESCO, care a fost, până în 2011, singura instituţie internaţională amplasată în ţara noastră). Prin legea educaţiei din 2011, România a ajuns la un sistem de învăţământ lipsit de coerenţă, mimetic şi încărcat de probleme nerezolvate, cu o firavă capacitate de autoanaliză şi autocorecţie, care nu oferă decât insular alternative competitive.

Aplicarea legii educaţiei 2011 duce ea însăşi la slăbirea formării pentru profesii. Efectele ei funeste au fost suplimentate de politica generală înăuntrul căreia a avut loc aplicarea. Bunăoară, profesia de dascăl nu numai că nu mai are prestigiu, dar a fost descurajată prin politici anacronice, ce au combinat disciplinarea cu mituirea, informarea cu manipularea, organizarea cu subminarea. Din demnitatea şi autonomia distinctivă a dascălului au mai rămas doar vorbele goale. Apoi, în România s-a practicat, din impulsuri politice, o antagonizare a generaţiilor, care a făcut ca mult preţuita comunitate a specialiştilor, ce dă soliditate unei universităţi sau unui sistem de învăţământ superior, să fie pe cale de dispariţie. Celor mai tineri li s-au promis funcţii, indiferent de calibrul profesional, cu preţul eliminării minţilor independente, devenite incomode, iar mulţi dintre cei eliminaţi au început să emigreze. Toate ţările îşi adună energiile şi atuurile, în vreme ce România şi le risipeşte prin revenirea la politici ale anilor treizeci (Nae Ionescu este reper).

În sfârşit, în România de după 2009-2012, la toate acestea s-a adăugat mediocrizarea decidenţilor. Altădată, cei aflaţi în funcţii erau distinşi intelectuali. În perioada menţionată, scena au ocupat-o, în mare parte, oameni neformaţi. De la Stendhal, la Thomas Mann, s-a atras atenţia asupra efectelor funeste ale implicării în decizii a celor mai nepregătiţi. România trăieşte din plin, în educaţie şi nu numai aici, efectele aducerii în roluri de decizie, la un moment dat, a persoanelor (grupurilor) slab pregătite. Iar ca un corolar al tuturor acestor politici, la noi, a avut loc distrugerea construcţiei proprii în învăţământ, în favoarea adaptărilor mărunte la conjuncturi, fără viziune şi cu redusă răspundere pentru consecinţe. Efectele, care nu pot fi decât pe măsură, se amalgamează în fluviul declinului, a cărui albie continuă să se lărgească în absenţa contramăsurilor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.