Descoperirea acoperiţilor

În această discuţie faraonică despre ofiţerul acoperit din serviciile de informaţii – în care au intervenit atâtea voci stridente, false şi pe lângă „cestiune” – trebuie pornit de la cel care l-a declanşat cu atâta poftă, ştiind că el va provoca un delir de proporţii, mai toţi uitând de unde s-a plecat şi la ce serveşte în fond. Nu voi intra în amănunte şi nici nu voi face un curs de specialitate, dat fiind că nu sunt din branşă – aşa că voi recurge la domeniul meu, ziaristica, începând cu o ştire din ziarul parizian „Liberation.fr.” din 24 octombrie, care relata că „poliţia britanică va trebui să plătească 425.000 lire sterline (539.000 de euro) drept compensaţii unei femei ce are un copil cu un tip despre care nu ştia că, în realitate, era un agent infiltrat”. Potrivit cotidianului londonez „The Guardian”, femeia, care se cheamă Jacqui, a povestit că „el spunea că se numeşte Bob Robinson. Avea păr lung, se prezenta ca un tip radical de stânga. În realitate era un agent al unei secţii speciale a poliţiei care se ocupa de manifestanţi. A avut o misiune care a durat cinci ani şi trebuia să se infiltreze în grupurile de apărare a mediului înconjurător şi a drepturilor animalelor”.

Jacqui l-a întâlnit pe Bob Robinson în 1984, când avea 22 de ani, îndrăgostindu-se imediat de el. A rămas însărcinată cu acest bărbat „şarmant şi carismatic”, dar care a dispărut total după doi ani, pretinzând că este urmărit de poliţie. De fapt, îşi terminase misiunea de agent sub acoperire, regăsindu-şi adevărata identitate, întorcându-se la propria familie, la copiii lui, şi fiind avansat în grad. Jacqui nu a mai ştiut nimic despre el până când, în 2012, a descoperit adevărul într-un ziar, după ce membrii Greenpeace l-au acuzat oficial că se infiltrase în organizaţia lor în anii ’80, în perioada campaniilor antinucleare. Finalul? Poliţia a recunoscut faptele şi a prezentat „cele mai alese scuze pentru suferinţele pe care această relaţie i le-a provocat”. În context, Scotland Yard a precizat că instrucţiunile date poliţiştilor şi ofiţerilor sub acoperire nu prevăd „relaţii sexuale”. În fine, brigada pentru care lucrau agenţii sub acoperire, creată în 1968, anul debutului marilor demonstraţii antinucleare din toată Europa de Vest şi al vârfului manifestaţiilor studenţeşti din Franţa şi din alte mari state occidentale, a fost desfiinţată în 2008.

Ajunşi aici ar trebui spus că, dacă în cazul unor atare grupuri, se acţiona într-o atare manieră, să ne imaginăm cum erau privite grupurile politice şi cei bănuiţi de apartenenţă la mişcări de stânga! De altfel, o explicaţie de ordin general găsim în faptul că, despre MI-5, serviciul britanic de securitate internă şi contraspionaj, creat în 1909, s-a ştiut extrem de puţin de către extrem de puţine oficialităţi de la Londra, iar numele directorului a fost un secret absolut până pe la începutul anilor ’90. Existenţa sa a rămas secretă multă vreme, MI-5 funcţionând pe baza unei directive din 1952 ce-i definea rolul directorului său general, care era stabilit de ministrul de Interne. Abia în 1989, Security Act „oficializează” MI-5 şi creează un tribunal care să judece ilegalităţile comise de el. Numirea publică, în 1992, a directoarei generale Stella Rimington a constituit şi ea recunoaşterea oficială a existenţei acestui serviciu. MI-5 s-a confruntat cu probleme deosebite, de pildă, în iulie 1993, a fost acuzat că a interceptat telefoanele familiei regale şi, ca urmare a acestui scandal extraordinar, directoarea generală, Stella Rimington, a apărut pentru prima oară în faţa camerelor de luat vederi şi a presei. Opinia publică a văzut atunci o englezoaică senină, hotărâtă şi politicoasă în dulce stil englezesc. Nu a fost, totuşi, un şoc într-o ţară al cărei suveran este o femeie, iar prim-ministru fusese ani la rând tot o femeie – Margaret Thatcher. Tot ce s-a putut afla public despre ea, în afara datelor oficiale prezentate cu mare parcimonie, a fost că este şi autoare de romane poliţiste, precum celebra sa înaintaşă Agatha Christie. Despre directoarea de la MI-5 s-a aflat – iar întâmplarea nu este apocrifă – că, atunci când parlamentarii din Comisia Camerei Comunelor ce se ocupă de serviciile de informaţii au dorit o întâlnire cu ea, spre a discuta problemele din MI-5, doamna Rimington le-a dat întâlnire într-un celebru club londonez, unde, la ora 5 după-amiază, au băut ceaiul în liniştea mormântală a acestuia, după care ea s-a ridicat şi le-a mulţumit politicos pentru întrevedere şi şi-a luat la revedere de la ei. Nimeni nu a protestat, invocând legendara democraţie britanică, şi nici nu a dorit să afle secrete de stat!

Ce vreau să spun prezentând cele de mai înainte? Dincolo de aspectul insolit al unora dintre fapte, se reţine secretul absolut ce înconjoară atare instituţii fundamentale pentru securitatea internă şi externă a unui stat, ele nu sunt supuse hachiţelor sau curiozităţii perverse sau bolnăvicioase a cuiva. La fel în ce priveşte salariaţii acestora sau ofiţerii acoperiţi. Chiar dacă, printr-un document anume, cineva ar avea dreptul să parcurgă secretele cele mai mari ale unor atare servicii – eventual lista unor ofiţeri acoperiţi, care, fie vorba între noi, nu prea se fac din motive lesne de înţeles! -, nimeni nu a făcut uz de acest drept! Motivul este simplu: nimeni nu se joacă cu aşa ceva, fără să-şi asume riscuri uriaşe, capitale.

Cât priveşte fabricarea unor ofiţeri acoperiţi, oricine poate consulta azi cărţi apărute şi în româneşte despre FBI (autor Robert Kessler), CIA, KGB (ambele scrise de Eric Frattini), Mossad ori chiar Securitatea din România, pentru a vedea cât de laborioasă, complexă, kafkiană şi riguroasă este ea, cât de stratificate sunt etapele şi, mai ales, ce presupune o carieră de ofiţer acoperit al unui serviciu de informaţii externe. Cazul cu care am început este unul elocvent pe plan intern, iar dacă citim atent şi printre rânduri volumul „Mossad”, de Claire Hoy şi Victor Ostrovsky, apărut în 1990, la Toronto, şi aflăm că, în SUA, s-a ajuns până la Curtea Supremă pentru ca el să poată fi găsit în librării, vom înţelege pentru ce se doreşte să fie ţinute la secret până şi metodele de recrutare şi fabricare a ofiţerilor acoperiţi. Apropo, dacă tot am adus vorba despre Mossad, să precizăm că secretul care-l înconjoară încă de la înfiinţare, 1949, s-a răsfrânt şi asupra directorului, numit mereu Mister K, al cărui nume nimeni nu l-a dezvăluit public, chiar dacă din întâmplare l-ar fi aflat, caz valabil şi în ce priveşte presa. Ca şi în cazul MI-5, tabuul s-a păstrat până la începutul anilor ’90!

Pe scurt, şi cuprinzător, cazul ofiţerilor acoperiţi nu face parte din ciclul „Poveşti de adormit Miţura”, iar la el este interzis accesul celor bolnavi de lingoare sau paranoia.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Dumitru Constantin 677 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.