Despre echilibru, responsabilitate şi panici artificial induse

Legea dării în plată cu efect liberatoriu a imobilului ipotecat a fost adoptată de Camera Deputaţilor. Practic, a fost unanimitate: un singur vot împotrivă (acesta aparţine “independentului” Remus Cernea) şi o singură abţinere (aceasta aparţine “liberalului” Dan Cristian Popescu, aspirant la fotoliul de primar al sectorului 2, Bucureşti).

Urmează promulgarea de către preşedinte. Dacă dl Iohannis nu se întârzie cu acest ultim act, legea ar putea intra în vigoare până la finalul anului. În caz afirmativ, atunci ea va fi efectivă imediat, întrucât nu are nevoie de norme metodologice.

Cei 950 de mii de rumâni (folosesc termenul în sensul său arhaic, care desemna în trecut persoanele legate de glie) captivi în menghina creditului la bancă vor putea redeveni cetăţeni români cu drepturi. Pe scurt, legea permite ca o persoană care, cu toate eforturile, nu mai reuşeşte să îşi achite datoriile să lase imobilul ipotecat (de cele mai multe ori, o casă de locuit) în mâinile băncii, pentru a obţine liberarea de datorii. Legea se aplică şi celor care sunt în executare silită, inclusiv celor care deja au fost alungaţi din case de executori. Ca să înţelegeţi libertatea pe care o poate redobândi beneficiarul acestei legi (dar şi motivele pentru care mediul bancar îi este atât de ostil), vă invit să faceţi o comparaţie. Un poliţist care are un salariu lunar de 1500 de lei îşi consumă tot acest salariu, plus două-trei sute de lei în plus pe lună pentru rata la credit (o rată care, iniţial, era de 1000 de lei, dar care s-a “umflat” fie pentru că valuta creditului şi-a dublat valoarea, fie pentru că banca a utilizat la greu clauze abuzive). Orice ar face acel poliţist, nu va ajunge niciodată să achite creditul, mai ales că orice întârziere în plată amplifică datoria prin penalităţi. Cei 1700-1800 de lei pe care îi achită băncii lunar sunt bani sterili, care nu produc nimic, întrucât banca îi utilizează pentru a-şi acoperi pierderile din propriul management incompetent sau fraudulos. Dacă acel poliţist va lăsa casa în mâinile băncii, el va rămâne cu cei 1500 din salariu, cu care îşi va putea achita o chirie şi, în plus, îşi va putea acoperi cheltuielile necesare unui trai decent. Din punct de vedere fiscal, el va alimenta bugetul cu TVA, pentru că de aceşti bani va cumpăra bunuri şi servicii. Din punct de vedere psihologic, omul va avea conştiinţa faptulului că are de ce să muncească şi să îşi facă datoria. Şi ca el vor putea fi alte sute de mii de personae, inclusiv cei plecaţi în străinătate şi care, anul trecut, au avut sentimentul că şi-au luat ţara înapoi. Cu această lege în vigoare, ei vor putea să îşi ia ţara înapoi la propriu – nu vor mai fi nevoiţi să lucreze în pribegie pentru a-şi achita ratele la bancă pentru greşeala făcută în 2007 de a visa la o casă a lor. O greşeală determinată, de altfel, de promovarea agresivă a creditului la acea vreme (şi care se întâmplă să se reia zilele acestea, principalul promotor fiind chiar dl Isărescu, cel care, în urmă cu câteva zile, îi îndemna pe români să ia credite acum, cât sunt ieftine…).

Băncile care s-au obişnuit să fie apărate de toţi avocaţii şi pseudo-avocaţii din lume vor învăţa să ne respecte.

Cred că nu exagerez dacă spun că aceasta este o victorie a noastră.

Nu este o victorie împotriva băncilor, ci o victorie împotriva companiei profiturilor private şi a pierderilor socializate, condusă de Isărescu et co., „echipa” celor care au cultivat şi apoi au apărat iresponsabilitatea băncilor delincvente şi câştigurile lor ilegitime obţinute prin asuprirea şi capturarea vieţii acestor sute de mii de rumâni.

Lobby-ul bancar, puternic susţinut de şefimea BNR, a ieşit, ca de obicei, la atac.

Dacă pe lobby-işti nu prea îi poţi acuza că vor şi ei o pâine (că asta fac ei), mai puţin acceptabilă este poziţia BNR, instituţie a Statului român care, ca un bun şi nelipsit avocat din oficiu, se ocupă, pe banii noştri, şi de data asta, cu apărarea băncilor delincvente şi ireponsabile care se tem de această lege.

Argumentele celor care se opun legii (şi care speră ca preşedintele României să refuze promulgarea sau să atace legea la Curtea Constituţională) sunt pur emoţionale. S-a spus că legea asta a dării în plată ar fi rea pentru tineri, inclusiv pentru student, pentru că creditele se vor scumpi iar condiţiile de creditare se vor înăspri (ca şi când studenţii numai la asta se gândesc – cum să se înrobească la bănci pe următorii 30 de ani şi ca şi când creditul ar fi o necesitate, un bun de consum curent, şi nu un risc). S-a spus, de asemenea, ca băncile vor declara scadenţa anticipată a unor credite şi vor trece la executări silite şi că, în plus costurile generate de această lege se vor regăsi în comisioane (ca şi când noi nu am înţelege că acesta este un şantaj emoţional şi nimic mai mult). Şi s-a mai spus că băncile, sireacele, vor deveni agenţii imobiliare (ca şi când nu fac asta deja de vreo 6 ani – adună cu nemiluita imobile executate silit sau luate în plată, pe care nu le repun pe piaţă pentru a determina reducerea preţurilor la case şi, deci, reducerea costurilor creditării).
Dar cel mai “tare” argument emoţional este cel al fricii de faliment bancar.

Ca de obicei, cel care apasă butonul de panică este dl Cinteză, şeful supravegherii băncilor. Conform declaraţiilor publice ale acestuia, legea dării în plată cu efect liberatoriu a imobilului ipotecat ar putea genera în sistemul bancar pierderi estimate de 2-4 mld lei, cu consecinţa falimentului a cel puţin uneia dintre băncile care activează în România. Vă reamintiţi, desigur, că acelaşi domn Cinteză declara în Parlament, în februarie 2015, în urmarea evenimentului din 15 ianuarie, care a determinat explozia cursului francului elveţian, că, fie în cazul în care Justiţia va dispune îngheţarea cursului, fie în cazul în care legiuitorul va emite o lege de îngheţare a cursului leu-franc sau de plafonare a acestuia, vor fi pierderi de cca 5 mld lei în sistemul bancar, cu consecinţa falimentului a cel puţin 4 bănci care activează în Romania. Evident, şi acum, ca şi atunci, “ştirea” a beneficiat de o mediatizare explozivă. Cine trebuia să ia aminte a luat aminte – toate procesele colective judecate până acum au fost trântite de justiţie exclusiv pe argumentul emoţional al fricii de faliment bancar. Iar proiectul legii plafonării cursului la creditele în valuta zace bine-mersi în Parlament, fără şanse de a mai fi luat în discuţie în această legislatură.

Dl Cinteză afirmă textual că, dacă o bancă intră în rezoluție bancară (n.n. – o altă denumire pentru faliment, una pompoasă şi rostită în limbajul de lemn bruxelez), mai intră în rezoluţie bancară şi alte 3 bănci, prin contagiune şi, în aceste condiții, fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar nu are bani suficienți pentru a plăti toate depozitele. Așa că va trebui ca aceste depozite să fie plătite de Statul român. Adică de noi.

Prima întrebare care se ridică este: câte banci se află în faliment virtual, după luminile şi înţelepciunea dlui Cinteză, 4 sau doar una? Şi care sunt acele bănci, ca să ştim şi noi să ne retragem depozitele de acolo, pentru a nu fi în pericol de bail-in (adică, să nu rămânem fără bani pentru că ni-i confiscă BNR pentru a salva banca falimentară, în sacrificiul drepturilor noastre)?

Dacă o întrepindere obişnuită intră în faliment şi creditorii săi pierd bani din acest risc devenit realitate, nimeni nu are a se plânge, pentru că asta e regula jocului în capitalism. Dar dacă falimentul este cunoscut de iniţiaţi şi ascuns de auditori, supraveghetori şi controlori, atunci asta se cheamă bancrută frauduloasă. Nu se mai cheamă capitalism, ci banditism.

Pe de altă parte, afirmaţiile panicarde ale dlui Cinteză nu rezistă analizei logice, pe cifre.

În 2014, pierderile totale ale sistemului bancar au fost de 4,5 mld lei. Aceste pierderi sunt înregistrate fiscal. Ele, sunt, deci reale şi nu estimate. A fost vreo bancă trimisă în faliment după ce aceste pierderi au fost înregistrate fiscal? De ce ar fi mai mare riscul de faliment în cazul unei estimări de pierdere de 2-4 mld lei, pierdere care nu s-ar întâmpla într-un singur an, că nu ar avea cum?

Profitul operaţional cumulat pe întregul sistem bancar de anul acesta este de 2,2 mld lei. Acest profit este suspect până şi pentru dl Cinteză, în condiţiile în care anul acesta nu au mai fost operate cesiuni de credite neperformante (unele dintre ele erau anunţate cu surle şi trâmbiţe în prima jumătate a anului; aşa a fost, spre exemplu, operaţiunea “Neptun” planificată de BCR, operaţiune abandonată în mod ciudat la jumătatea anului). În plus, în acest profit operaţional cumulat trebuie inclus profitul pe hârtie de 1,5 mld lei rezultat din fuziunea Volksbank cu Banca Transilvania, fuziune care a fost un pariu personal al dlui Cinteză, aşa cum este un pariu personal al aceluiaşi funcţionar al BNR preluarea Carpatica şi Pireaus de către fondul de hedging J C Flowers.

Creditele neperformante în intregul sistem bancar sunt în prezent de 16%, conform criteriilor impuse de Autoritatea Bancară Europeană (şi de doar 12%, conform criteriilor impuse de BNR; e foarte interesantă această dublă măsură; mă întreb cine pe cine păcăleşte aici). Faţă de Italia, unde rata neperformanţei este de 35%, acest procent românesc pare decent. De precizat că Italia tocmai a decis să salveze 4 bănci cu 6,5 mld euro din bani publici. Dar trebuie arătat că în România s-a ajuns la acest procent relativ redus doar pentru că s-au vândut anul trecut foarte multe credite neperformante. La începutul anului 2014, totalul creditelor neperformante era de peste 28%, unele bănci având în zona de retail pierderi din credite neperfomante de peste 34%. Nicio bancă din România nu a intrat nici pentru acest motiv în faliment, deşi vorbim de pierderi de zeci de mld de lei rezultate din această neperfomanţă.

Pe de altă parte, rata relativ redusă de neperformanţă este una “pe hârtie”. Pentru a rezulta o astfel de rată de neperformanţă aparent redusă, precum şi o solvabilitate bunicică, s-au efectuat “restructurări” ale creditelor, suspecte chiar şi pentru dl Cinteză. Omul remarca săptămâna trecută că a descoperit la bănci cazuri multiple în care contractele de credit au fost amendate (modificate prin acte adiţionale) de peste 20 de ori în ultimii ani, fără ca macar dobânzile să fie achitate. Şi acestea nu sunt chestiuni punctuale, acestea reprezintă un adevărat fenomen, din moment ce dl Cinteză se simte nevoit să le faca publice. Deci, creditele neperformante sunt, de fapt, mult mai multe. Cele raportate de bănci pentru a da bine la solvabilitate nu iau în calcul aceste rostogoliri ale unor credite care, aparent, pot fi plătite, dar în realitate sunt “moarte” de mult. Iar cifra acestor restructurări, vehiculata de acelaşi domn Cinteză, este de-a dreptul ameţitoare: e vorba de “restructurări” de 28 de mld lei! Suma este de 7 ori mai mare decât estimarea de “pierdere” din aplicarea legii dării în plată! Dl. Cinteză, în plus, spune că aceste “restructurări” sunt de faţadă. Nu există, conform dlui Cinteză, niciun eveniment important, niciun fapt care să justifice restructurarea. Ea se face “pur şi simplu [pentru] că vrea banca să-l scoată din categora celor neperformante şi să nu mai formeze provizioane” – declaraţie dl Cinteză, în presa de specialitate, din data de 23 nov.

În altă ordine de idei, reamintesc şefimii BNR că există o multitudine de executări silite finalizate cu luarea imobilului în contul creanţei sau cu parcarea acestuia într-un SPV (=societate – vehicul cu scop special) care este, de fapt, tot banca, întrucât acest SPV este deţinut în proporţie de 100% de bancă, el “partajând”, de regulă, aceiaşi manageri pe care îi are şi banca propriu-zisă. Preţul adjudecării acestui imobil executat silit nici măcar nu este avansat de SPV, ci tot de către bancă, prin credite acordate de bancă – societate-mamă filialei sale. Este o operaţiune de “curăţare” a situaţiilor financiare a băncilor care seamănă cu ceea ce face baba atunci când bagă gunoiul sub preş, fiind convinsă că face curăţenie în casă. Este, de altfel, o operaţiune juridică şi financiară ilegală, atât din perspectiva Basel II, cât şi din perspectiva obligaţiilor fiscale ale băncii care, marcând în acest fel pierderile, nu mai plăteşte nici TVA, nici impozit pe profiturile pe care le externalizează. Acest comportament ilegal este fie tolerat de ani de zile de către BNR, fie ignorat (deşi treaba este un secret al lui Polichinelles), în ambele cazuri BNR fiind în culpă gravă.

În locul şefimii BNR, eu nu aş lua partea acestor delincvenţi care pun în dificultate o autoritate publică a României. Eu le-aş retrage autorizaţia de funcţionare pentru ceea ce fac.

Şi, în fine, cel mai dureros aspect al realităţii ultimilor ani impuse de şefimea BNR este cel pe care legea dării în plată cu efect liberatoriu încearcă să îl elimine. După executarea silită a casei de locuit, cu transformarea debitorului şi a familiei sale în homeless-i, onorabila bancă îşi vinde debitorul unor colectori de creanţă cu sume absolut ridicole, care ajung uneori să fie chiar şi 2% din valoarea nominală a creanţei. O casă cumpărată pe credit acum 7 ani cu 50 de mii de euro, pentru care debitorul a plătit ca avans 12.500 de euro (25% din pret) şi încă 20.000 de euro cu titlu de dobânzi, comisioane şi (un pic de) rate, este executată silit pentru 10 mii de euro, rămânând un rest de achitat de 40.000 de euro, ca şi cind debitorul nu ar fi plătit nimic pe acea casă. E simplu de înţeles de ce se ajunge la asta – după ce debitorul are primul incident de plată (una sau mai multe rate care nu se pot plăti integral), încep să curgă penalităţi, la infinit, aşa că oricât ar plăti debitorul, tot nu ajunge să fie la zi cu plăţile pentru a nu mai curge penalităţi, şi se întâmplă asta ca într-un coşmar în care alergi cu sufletul la gură dupa autobuz şi nu ajungi să te urci în el înainte de a fi plecat din staţie. Unii o iau de la capăt, încercând să prindă din mers autobuzul. Alţii clachează, punându-şi capăt zilelor. Cu un imens şi incredibil cinism, restul de creanţă de 40 de mii e euro, care produce în continuare penalităţi, este vândut unui colector de creanţe cu 800 de euro. Pentru colectorul de creanţe, chiar şi o recuperare de 30% din această creanţă pe care banca i-o face cadou este un profit imens: de la 800 de euro (la care s-ar putea adăuga costuri legale proprii de 5-6 euro), la 12.000 de euro, rata profitului este de 1500%. Iată pentru cine îşi pune în joc credibilitatea şefimea BNR.

Oare nu ar fi mai eficient pentru întregul sistem ca acea bancă delincventă să accepte să primească de la debitor, fie pe loc, fie în următorii 25 de ani, între 30-50% din valoarea creanţei (care, şi asa, este umflată cu clauze abuzive şi cu penalităţi excesive)?

În final, am două veşti pentru dl Cinteză:

(i) nimeni nu se va grăbi să îşi lase casa în mâinile unei bănci după ce a platit 60% din valoarea ei iniţială şi după ce şi-a organizat întreaga viaţă materială şi emoţională în jurul acestei case. O va face doar dacă nu va mai avea nicio altă şansă de ieşire din captivitate. Banca, în schimb, va deveni mai atentă cu banii săi şi mai responsabilă – ştiind că oricând debitorul îi poate lăsa casa în contul creanţei, banca va avea o altă atitudine privind restructurarea şi împărţirea poverii cu debitorul;

(ii) mai multe case deţinute de bănci, direct sau prin SPV-urile proprii, înseamnă o presiune în jos pentru preţurile caselor; o ieftinire a caselor înseamnă o mai mare apetenţă a potenţialilor consumatori pentru credite bancare şi o lărgire a “plajei” celor care îşi pot permite, fără riscuri de neperformanţă în executarea contractului, să ia un credit.

Legea dării în plată este pentru a determina această responsabilizare a băncilor şi nu pentru a determina pierderi sistemului bancar.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Gheorghe Piperea 413 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.