Despre legislaţia lui Spiru Haret

În reflecţia despre învăţământul din România – mai ales când direcţia este greşită, iar proiectele lipsesc –, mulţi concetăţeni privesc în urmă. Sub impresia actualei dezorientări, unii spun că în trecut ceea ce se făcea în şcoli, licee şi universităţi din ţară nu era oarecare. Alţii se întorc pe firul timpului până la reforma lui Spiru Haret, care a imprimat o formă modernă învăţământului în Principate. Cei care se încumetă să meargă mai departe ajung la reforma lui Honterus, care a inspirat o vreme organizările din Transilvania.

Eu cred că privirea nostalgică în urmă nu rezolvă mare lucru. Se obţin şi astăzi, desigur, funcţii cu formule precum “să revenim la ce ne spun înaintaşii!”, în spatele căreia aceştia sunt, însă, trimişi în muzeu sau invocaţi de ochii lumii. Pe de altă parte, nostalgia este de obicei şi indiciu al neputinţei. Un prestigios preşedinte al Universităţii Harvard cerea pe bună dreptate ca înnoirea să prevaleze în raport cu exaltarea trecutului. “Suntem purtătorii unei tradiţii, spunea el, dar ceea ce este mai important pentru noi este ceea ce aducem nou, fiecare”. Afirmaţie demnă de luat aminte, într-un moment în care, la noi cel puţin, persistenţa dificultăţilor ţine sesizabil şi de sărăcia de idei noi.

Fireşte, înaintaşii merită preţuiţi mai mult decât se face, iar din ei trebuie învăţat observându-le abordările şi punându-le la probă în noi condiţii. M-am pronunţat în alte locuri asupra reformei Honterus, care a dat, cronologic, unul dintre primele sisteme şcolare din Europa. Din ea rămâne mereu valabilă soluţia învăţământului ancorat în comunităţi, adică a unui învăţământ descentralizat, chiar dacă supus reglementărilor generale. Mă opresc în articolul de faţă la reforma lui Spiru Haret. Nu fac istoria acestei reforme, care cade în sarcina istoricilor de profesie, dar caut să răspund la întrebarea: ce este astăzi de preluat din legislaţia iniţiată de Spiru Haret?

Desigur, despre acţiunea lui Spiru Haret se poate vorbi îndelung.

Eminentul reformator a abordat învăţământul din România la capătul multor ani de exercitare de răspunderi administrative, care au culminat cu cea de ministru al instrucţiunii publice. El provenea din învăţământ şi a parcurs în mod firesc treptele administrative. Spirul Haret a fost revizor general al şcolilor în 1883, secretar general al ministerului în 1886, înainte de a prelua ministerul. Acest aspect se cuvine scos în relief apăsat, spre deosebire de năravuri recente, când în România s-a atins, din păcate, recordul european cu cineva care a debutat în câmpul muncii în postul de ministru sau când tot felul de neaveniţi sunt numiţi miniştri ba pentru că partidul nu are oameni pricepuţi, ba pentru că o coterie îşi plasează omul, ba pentru că anumite firme sunt interesate de contracte cu dedicaţie. Tot la noi, s-a atins recordul când inşi care nu au fost aleşi sau desemnaţi vreodată şef de catedră, decan, prorector au devenit, prin mecanisme pur locale, rectori de universităţi. Spiru Haret s-a situat la polul opus al unor asemenea nefericite recorduri: a urcat treaptă cu treaptă în învăţământ şi în administrarea acestuia, iar împrejurarea s-a văzut în cuprinzătoarea sa cultură administrativă şi viziunea sa fecundă.

Spiru Haret avea nu doar experienţa învăţământului din România. Fusese, în definitiv, primul doctor dintre tinerii români care studiaseră la Paris. El a conceput lucid, într-o formă competitivă, misiunea unui ministru al învăţământului când spunea că “meritul pe care trebuie să se silească un ministru să-l aibă este ca să cunoască şi să înţeleagă trebuinţele ţării, să descopere sau să formeze instrumentele cu care să lucreze, să îndrepte, să dezvolte sau să determine curentele cele sănătoase, să utilizeze şi să pună în lumină iniţiativele particulare, să închege gândurile şi dispoziţiile generale, să fie centrul unde să se stabilescă şi să fecundeze ideile”. Spiru Haret a acoperit toate aceste cerinţe.

Două însuşiri disting mandatele lui Spiru Haret în fruntea învăţământului. În primul rând, cunoaşterea nevoilor efective ale României ca urmare a nemijlocitului contact cu viaţa satelor – care a fost şi este nivelul cel mai încărcat de dificultăţi din educaţia naţională de până acum. În al doilea rând, conceperea educaţiei dintr-un punct de vedere cultural avansat – cel al formării tânărului în patru dimensiuni: cognitivă, morală, fizică şi estetică. Puţini succesori din fruntea ministerului învăţământului l-au putut egala sub aceste două aspecte.

Spiru Haret a reuşit să-şi vadă adoptată şi apoi aplicată legislaţia pe care a propus-o în cinci mandate succesive (începând cu 1887 şi încheind în 1910), pe durata unei decade. Nu insist asupra exemplarei formulări a textelor de lege, din a căror precizie şi simplitate s-ar putea învăţa şi astăzi, când legile sunt, înainte de orice, pline de confuzii juridice şi de erori logice. De acţiunea lui Spiru Haret se leagă două legi: Legea asupra învăţământului secundar şi superior (1898) şi Legea asupra învăţământului profesional (1899). Recent, aceste legi au fost readuse în atenţie (vezi Adrian Gorun…, Fundamente normative ale modernizării învăţămîntului românesc, 1864-1918, Pro Universitaria, Bucureşti, 2013, pp. 55-171), încât mă opresc doar asupra opţiunilor care au rămas repere sigure pentru o reformă modernă a învăţământului.

Prima lege operează cu distincţia dintre “trunchi comun” al învăţării şi discipline relative la tipul de şcoală. Liceul “clasic” avea anumite astfel de discipline la alegere, cel “real” altele. Această distincţie a lui Spiru Haret merită păstrată. Ea se cere, însă, extinsă în funcţie de diversificarea unităţilor şcolare, chiar dacă evitarea de specificări inutile se justifică mereu. Oferta de discipline ar trebui să lase acestor unităţi o marjă mai mare de alegere, în funcţie de condiţiile (dezvoltare industrială, personal etc.) de la faţa locului şi, fireşte, în funcţie de afinităţile şi talentele elevilor. Desigur, fără ca “adaptările locale de curriculum” să distrugă unitatea învăţământului şi a învăţării! Soluţia Noului Curriculum Naţional (1998), elaborat în coordonarea Dakmarei Georgescu, a reluat cel mai clar ideea şi a dezvoltat-o la nivelul epocii actuale a istoriei.

Funcţiile de conducere din învăţământ – de la directori de învăţământ secundar, la rectori – şi, desigur, profesurile universitare, ca referinţă de construcţie a ierarhiei didactice, legea lui Spiru Haret le pune sub desemnarea prin decret regal. Soluţia a rămas superioară şi în zilele noastre: numai dacă o instanţă înaltă, cea mai înaltă a statului condiţionează desemnările, se pot scoate din banalizare, poate şi din corupţia endemică ce le afectează, aceste funcţii şi se poate restaura seriozitatea în ocuparea lor. România şi-a distrus un astfel de mecanism de desemnare, încât a ieşit un talmeş-balmeş al răspunderilor, în vreme ce multe democraţii din zilele noastre l-au păstrat.

Legea lui Spiru Haret a încredinţat conducerea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ unor consilii şi senate compuse din profesori propriu-zişi. Diriginţii şi direcţiunea în cazul unităţilor, rectoratul şi decanii în cel al instituţiilor! Conducerea, în sistemul european, este astăzi, desigur, mult lărgită şi mai complexă, dar rigoarea legislaţiei haretiene – constând în păstrarea nivelului profesional înalt al organismelor şi a dimensiunii rezonabile a acestora – ar trebui preţuită mai mult. Ignorând-o, de pildă, legislaţia actuală a transformat profesorii de la orice nivel în vasalii şefilor, decanii în servitori ai rectorilor, consiliile în “mitinguri populare” şi senatele universitare în “adunări generale ale oamenilor muncii”, profesorii în agenţi electorali periodici. Ca urmare, conducerea responsabilă, inovaţia continuă şi randamentul competitiv nu mai sunt de fapt posibile, indispensabila autonomie de gândire şi alegere fiind practic destrămată.

Legislaţia lui Spiru Haret a prevăzut, pe bună dreptate, seriozitatea examenelor. Un examen trebuie să vizeze ansamblul materiei studiate, să fie temeinic şi definitiv – această opţiune se dovedeşte corectă şi, indubitabil, modernă. România a parcurs, între timp, experienţa examenelor influenţate, mai nou o parcurge şi pe cea a examenelor vândute şi a examenelor reduse la teste, dar nu ar trebui să se oprească la acestea. Opţiunea lui Spiru Haret pentru examene solide la încheierea liceului (ulterior, ministrul Constantin Angelescu a introdus bacalaureatul) şi sprijinirea admiterii în facultăţi pe aceste examene se dovedeşte a fi, direct şi indirect, cea înţeleaptă. Un examen luat este un examen luat definitiv şi pe el se întemeiază admiterea la nivelul următor (liceu după gimnaziu şi facultate după liceu). Nu dă rezultate multiplicarea examenelor, chiar dacă mai este de lucrat la a face ca nota 8 de la Carei să fie tot 8 la Giurgiu! Invitaţia pe care Spiru Haret o inspiră sună simplu: să facem aceste examene serioase şi în România, în loc să le dublăm inutil, spre a alimenta industria “meditaţiilor”, la care prea puţini au acces, aşa-numitul “învăţământ paralel”, şi corupţia!

În mod interesant, legislaţia lui Spiru Haret a întrevăzut pericolele aflate într-un regim relaxat al ocupării de posturi şi funcţii. Ea a stabilit riguros “incompatibilităţile” şi i-a cerut celui care exercită profesura, la indiferent ce nivel, să i se dedice exclusiv, iar dacă preia roluri în afara instituţiei, inclusiv în viaţa publică, să fie limpede că nu mai este vorba de profesură. În cele mai multe ţări europene de astăzi, această prevedere s-a păstrat: nu poţi fi profesor decât dacă aceasta este prima preocupare cotidiană! România, din nefericire, plăteşte scump efectele nefaste ale combinării profesurii cu funcţii ce ocupă întreaga zi în Parlament, administraţie şi în alte instituţii! În fapt, după 1989, a trebuit luptat din greu pentru ca profesorii să se dedice instituţiilor de bază. România este plină astăzi de zorzoane “academice” ce nu înseamnă practic nimic, de profesuri în spatele cărora se face altceva decât transmiterea pricepută a cunoştinţelor noi şi căutarea dezinteresată a adevărului, pretinse de învăţământul modern.

Legislaţia haretiană şi-a asumat în mod benefic că ocuparea posturilor trebuie să rezulte din concursuri organizate public. Obligaţia concursului era fermă înăuntrul ei. Acesta se organiza din timp, pe baza anunţului public şi a înscrierii candidaţilor, şi intra în sfera de competenţă a unor organisme (senatul în cazul universităţilor).

Înţelegem cât de importantă este această opţiune văzând ce se petrece sub actuala lege: o invazie a rudelor şi cumetriilor în universităţi, dificultăţi insurmontabile pentru cei care vin din afară, extraordinar de slaba mobilitate interuniversitară la nivelul ţării – toate aceste racile fiind acum la dimensiuni fără precedent în istoria ţării. Toate ca urmare a trecerii ocupării posturilor, prin legea din 2011, în seama unor proceduri care evită, de fapt, concursul deschis, înscrierea necondiţionată a candidaţilor şi selecţia sub supraveghere publică. Sub deviza acţiunilor anticorupţie s-a petrecut şi în educaţie cea mai mare corupţie.

Spiru Haret a dat o lege detaliată a reţelei învăţământului profesional din România, care l-a organizat benefic decenii la rând. Această lege întrunea cel puţin trei opţiuni caracteristice ce merită şi astăzi puse în relief.

Învăţământul era în întregime conceput în legătură cu nevoile de modernizare a ţării. Conceperea doar livrescă sau doar subiectivă a învăţământului vocaţional erau evitate din start. Iar pe terenul învăţământului profesional, Spiru Haret a dovedit cât de exemplar cunoaşte acele nevoi.

Învăţământul profesional era pus de Spiru Haret sub controlul educaţional al ministerului instrucţiunii, dar sub aspectele celelalte – iniţiativă de organizare, finanţare, asigurarea cadrului practicii – era în seama întreprinderilor. Spiru Haret nu numai că lega învăţământul de nevoile de modernizare, dar ştia prea bine că există atâta învăţământ profesional câtă iniţiativă au întreprinderile. Nimeni nu poate suplini această iniţiativă.

Spiru Haret nu a agreat nici el plafonarea tânărului care urmează o pregătire vocaţională – idee cu care mai cochetează unii decidenţi de astăzi. Pe de o parte, în pregătirea vocaţională el a inclus punerea tânărului în contact cu cunoştinţe ştiinţifice cât mai actuale. Pe de altă parte, el a conceput pregătirea la nivel superior în inginerie industrială, agronomie, comerţ, ca una ce o continuă benefic pe cea din şcolile vocaţionale. Altfel spus, el era convins – cum s-a şi dovedit cu toată evidenţa în experienţa economică a României şi a celorlalte ţări – că o pregătire efectiv superioară pentru aceste domenii este cea realizată de tineri care au câtuşi de puţin pregătire vocaţională în materie şi, înainte de orice, motivaţie.

În general, Spiru Haret a pledat pentru un învăţământ profesional ce lasă tinerilor ce-l urmează şanse deschise pentru domeniile de pregătire superioară, chiar universitară. Ruptura ce avea să se creeze la sfârşitul perioadei interbelice şi, din nou, în anii şaptezeci-optzeci, care continuă şi astăzi, între absolvirea de studii universitare şi iniţierea vocaţională în profesiuni, i-a rămas străină.

Legislaţia iniţiată de Spiru Haret a dat formă învăţământului din ţară multă vreme. Ea a fost ignorată, cum s-a văzut la adoptarea legii din 2011, care a adâncit criza de astăzi a educaţiei. Ea este şi acum în bună parte trecută sub tăcere, chiar dacă a devenit aproape un reflex invocarea lui Spiru Haret la festivităţi lipsite de urmări. Într-o seamă de opţiuni majore, legislaţia haretiană rămâne însă neîntrecută. Poate nu doar neîntrecută, ci pur şi simplu de neevitat, dacă este ca legislaţia învăţământului să dea nu soluţii de descurcare, ci organizări durabile. Spiru Haret este actual nu fiindcă în jur, astăzi, este sărăcie în materie de idei noi, ci pentru că multe din soluţiile sale, ce ţin de un viguros neoumanism, se dovedesc a fi adevărata ieşire din criză. (Din volumul Andrei Marga, Reforma modernă a educaţiei, în curs de publicare)

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Andrei Marga 582 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.