Despre simulanţi, păcălici şi păgubiţi

Multe dintre „vehiculele” către care băncile delincvente au cesionat credite în anii 2008-2015 sunt fantome a căror existenţă este negată de autorităţile din Olanda, ţară pe teritoriul căreia, aparent, aceste fantome şi-ar avea sediul.

Interesant este că pînă şi onor BNR neagă dreptul lor de a efectua operaţiuni de tip bancar, aşa cum este, spre exemplu, administrarea unui credit şi încasarea dobînzilor şi a sumelor rambursate de debitori cu titlu de rate din credit.

Din documentele anexate rezultă că existenţa acestui vehicul (care, ironic, se numeşte Noua Europa II, şi care este folosit de o bancă delincventă pentru a parca o mare parte din creditele sale ipotecare) este negată. Iar BNR, în stilul cu care ne-a obişnuit, neagă că ar avea vreo treabă cu chestiunea pusă de petent, dar arată totuşi clar că vehiculul nu are şi nu poate avea ca afacere în România activitatea de bancă.

Aceste cesiuni sunt simulaţii ilicite, lovite de nulitate pe motiv de fraudă. Vehiculul utilizat pentru a parca aceste credite este o filială – căsuţa poştală a băncii, fără angajaţi proprii, cu un capital social cifrat la minimul legal stabilit în Olanda (în jur de 60 de mii de euro, adică jumătate din valoarea unui apartament obişnuit în România) şi care, deşi preţul cesiunii este ridicol, cumpără pe credit de la bancă acel portofoliu de credite (ne)perfomante de la bancă.

Pentra ca simulaţia să fie şi mai evidentă, creditele cesionate sunt gestionate în continuare de bancă, în calitate de „mandatar”.

E de spus aici că BNR nu doar că s-a prefăcut că nu vede ceea ce se întîmplă, dar chiar a facilitat operaţiunea, făcînd să se introducă în legea bancară (OUG 99/2006) dispoziţia, bizară pentru mulţi actori ai pieţei, conform căreia o bancă poate face şi „operaţiuni de mandat”.

Ca să fie clar, o bancă, în accepţiunea celor care au redactat principiile prudenţialităţii bancare denumite Regulile de la Basel, se ocupă cu atragerea de lichidităţi în depozite bancare şi cu plasarea lor cu titlu de credite. Precum ne-a învăţat ultima perioadă de 7 ani ulteriori falimentului Lehman Brothers, acesta este un mit din ce în ce mai îndepărtat de realitate, căci băncile fac de toate, inclusiv legi şi politici macro-prudenţiale, inclusiv gestionarea unor credite pe care, în prealabil, le-a „vîndut” unor filiale de hîrtie proprii ori unor colectori de creanţe.

Poate vă întrebaţi de ce băncile delincvente au practicat acest comerţ pe hîrtie şi aceste simulaţii ilicite. Sau de ce şi-au asumat aceste bănci asemenea riscuri. Răspunsul generic este cît se poate de simplu: pentru că au putut şi pot şi pentru că a fost şi este profitabil.

Veniturile încasate din aceste credite cesionate nu sunt impozitate în România, unde se practică un tip foarte „inteligent” de optimizare, denumit sandviciul olandez – într-un prim pas, veniturile unei afaceri se încasează în Olanda, ţară cu un regim fiscal amical cu grupurile de societăţi, după care profitul se re-exportă în paradisuri fiscale, de genul Antilelor Olandeze, unde nu se mai plăteşte impozit deloc. Iar în ţară, banca pune pe pierderi tot „discont-ul” acordat filialei sale care a „cumpărat” creditele.

Acest aşa-zis discount este uneori de 98%, iar această sumă este considerată, toată, pierdere, fiind trecută la cheltuieli deductibile şi ducînd, în acest fel, la reducerea către zero a profitului impozabil în România.

Există şi motive speciale pentru care se fac aceste cesiuni. Dacă creditul este neperformant, cesiunea se face pentru a reduce rata de neperformanţă în cadrul portofoliului creditelor acordate. Dacă cesiunea se face către un terţ, pierderea poate fi considerată reală şi, deci, reducerea ponderii neperformanţelor, impusă de BNR, poate fi considerată un sacrificiu real al băncii. Doar că debitorii vînduţi pe 2% din valoarea nominală a creanţei sunt sacrificaţi la propriu, întrucît ei sunt urmăriţi pînă la moarte de colectorii de creanţe, pentru întreaga suma, şi chiar dacă, între timp, şi-au pierdut deja casa.

Dacă cesiunea se face însă către o filială proprie, creditul fiind administrat, în continuare, în baza unui mandat, chiar de banca-mamă, atunci operaţiunea este o mare păcăleală administrată BNR, de care este conştient şi dl Cinteză (aceasta nu e o laudă, ci o critică; dacă ştie şi nu ia măsuri, înseamnă că este complice, tăinuitor sau favorizator). Neperformantele sunt scoase artificial din bilanţ, doar pentru a arăta BNR că nivelul lor a scăzut.

Sunt unele bănci delincvente care şi-au scăzut, astfel, artificial rata de neperformanţă, de la 30% la 12%, într-un singur an, lucru care a sărit în ochii autorităţilor europene în domeniu, care fac nişte teste de stres. Mai mult ca sigur, acesta este motivul pentru care, la finele anului 2015, unele bănci au re-cumpărat creditele vîndute prin 2008-2009.

Mai grav şi cu consecinţe practice mai importante pentru debitori este faptul că s-au cesionat şi credite performante. BNR, prin vocea dlui Cinteză, confirmă că aceste credite nu pot fi cesionate. Nu e nevoie de probe scrise, l-aţi auzit la tv spunînd asta, chiar de mai multe ori.

Aceste cesiuni devoalează însă nişte practici tipice anilor 2007-2008, ce fac ca nu doar cesiunile, ci şi contractele de credit cesionate să fie lovite de nulitate. În acea perioadă, BNR interzicea oricărei bănci să se expună cu mai mult de 40% pe creditele în valută. Aceasta înseamnă că o bancă, să zicem, cu un volum de credite de un miliard de euro, nu putea avea credite în valută mai mari de 400 de milioane. Dar acest lucru era prohibitiv, neconcurenţial pentru băncile mici şi pentru băncile de nişă. Nu aveau cum să se dezvolte pentru a putea urca în topurile cotelor de piaţă. Le trebuia un canal pe care să se poată strecura pentru a face volum de creditare (şi, desigur, bonusuri manageriale de multe milioane de euro).

Şi de aceea aceste bănci s-au folosit de două debuşee: (i) creditele în franci elveţieni, pe care le prezentau înşelător ca fiind ieftine, stabile şi abordabile şi de către familiile sărace; (ii) externalizarea creditelor către filiale de hîrtie, înregistrate în alte state, unde nu era nevoie de nicio verificare referitoare la gradul maxim de expunere.

Toate aceste credite, neînregistrate nicăieri (pentru BNR ele nu există, cîtă vreme nu apar în bilanţul unei bănci; în Olanda, ele nu există, cîtă vreme un SRL nu poate avea activităţi bancare…), sunt nule absolut, întrucît ele încalcă regulăa prudenţială a interdicţiei expunerii pe credite în valută într-o proporţie mai mare de 40%.

Reamintesc că totuşi aceste contracte sunt credite şi sunt administrate în continuare de bancă, doar că nu ca bancă, ci ca mandatar. În plus, dacă cineva vrea să declanşeze un litigiu contra „creditorului”, trebuie să formuleze şi să gestioneze o acţiune în faţă instanţelor din Olanda…

Nu doar că BNR a fost păcălită (ori s-a lăsat păcălită) de aceste tranzacţii simulate în ideea de a reduce fictiv gradul de expunere pe credite neperformante, dar şi fiscul a fost păcălit (sau s-a lăsat păcălit) – banii din dobînzi nu s-au mai încasat în ţară, de către bănci, ci de filialele lor fantomă din Olanda. În plus, discount-urile acordate s-au transformat în pierderi, care, în postura de chetuieli deductibile, au redus pînă la sau sub zero veniturile impozabile în România, de unde o lipsire de venituri la buget.

Tăcerea fiscului român de pînă acum este nu doar inexplicabilă, ci ultragiantă de-a dreptul, în condiţiile în care macro-prudentul domn Isărescu declara că statul român nu a ajutat niciodată băncile după criza din 2008 (alt mit care este din ce în ce mai mincinos).

Culmea ironiei este că, în toamnă, unele dintre aceste cesiuni s-au transformat în retro-cesiuni: filialele au revîndut înapoi băncii-mamă aceste credite. Or fi fost sau nu respectate regulile preţurilor de transfer? Probabil că nu. Cert este că cineva, probabil la nivel european, a văzut mizeria şi a cerut curăţenie. Mie însă operaţiunea de retro-cesiune îmi oferă proba certă a caracterului simulat şi al minciunii vinovate care a fundat aceste cesiuni.

În plus, aceste cesiuni de credite, performante sau neperformante, înseamnă şi cesiunea ipotecii, adică şi cesiunea dreptului ca acele filiale-fantomă să devină proprietar deplin asupra caselor executate silit sau luate silit în plată. Zeci de mii, poate sute de mii de case, sunt în proprietatea ori în iminenţa trecerii în proprietatea unor fantome. Iar aceste fantome execută silit sau iau silit în plată case din care evacuează oameni.

Cam asta este partea din piaţa bancară ajutată de toţi cei care s-au opus legii dării în plată şi cam astea sunt cele cîteva aspecte urîte care trebuiau ţinute încă o vreme sub preş.

Dacă ăsta e creditul ipotecar care cică este „omorît” de legea dării în plată, păi atunci eu zic că merită să moară. Poate că pe ruinele sale va apărea ceva sănătos, echilibrat şi just.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Gheorghe Piperea 413 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.