Istoria a surprins pe scala evolutivă a naturii umane, ierarhii ale durerilor, neputinţelor, reuşitelor, eşecurilor, aşteptărilor, împlinirilor, dorinţelor.
Dezamăgirea aproapelui în istorie este însă trăită de la forme groteşti şi agresive (vezi Idele lui Marte şi asasinarea lui Cezar etc.) la forme abia disimulate, căci unii au fost ucişi afectiv şi spiritual, de aceia foarte apropiaţi lor, şi neştiind de trădare au continuat să-i iubească, să le fie loiali.
Aş începe cu forma cea mai subtilă, aceea prin care aproapele te trădează atât de rafinat încât trădarea lui poate lua forma unui compliment. Un fel de „omorându-l pe el a ales pentru mine” cum a spus bietul poet Scipio, din vremea lui Nero, atunci când a aflat de uciderea tatălui său de către împărat.
Urmează o formă mai grosolană a dezamăgirii, şi anume trădarea aproapelui prin amânare, dar oferindu-ţi laude constante. Asta se întâmplă atunci când şeful tău, de pildă, îţi spune cât îi eşti de indispensabil şi că într-o bună zi te-ar vedea în locul lui, iar în realitate îţi blochează toate proiectele şi te denigrează printre colegi, în lipsa ta.
În sfârşit, cea mai nedorită dezamăgire este trădarea mârlanului, abia voalată, făcută prin interpuşi. Prietenul invidios probabil pe cariera ta, te va lovi prin ricoşeu, cu spijinul unor terţi pe care nu-i cunoşti. Şi femeile se mai folosesc de asemenea tertipuri pentru a stârni gelozii gratuite sau să-şi alimenteze naivitatea iraţională că sunt mereu pe val.
Dezamăgirea aproapelui în istorie se poate trăi la masculin şi feminin deopotrivă şi este cuantificată de nivele de educaţie, cultură, profunzimi şi fineţuri sau poate fi trăită pe o varietate de paliere comportamentale tributare trăsăturilor de caracter: ironie, cinism, prostie, ignoranţă, indiferenţă etc. Mă refer aici la specificul românesc al problemei definit de Ury Benador în nuvela Final grotesc.
Dezamăgirea aproapelui pare să aibă un singur antidot: sinceritatea, adevărul crud spus deschis, pe silabe, cu atenţie la detaliu. Argumentez aici două tipuri comportamentale feminine privind tipologia dezamăgirilor trăite de bărbaţii care le-au iubit. Iar diferenţa de limbaj, comportament, fineţe şi subtilitate afectivă stă tocmai în finalitatea relaţiei.
Este vorba de Alexandru Obregia şi Alexandru Odobescu. Aproape aceeaşi generaţie. Amândoi trecuţi de 40 de ani s-au îndrăgostit de două adolescente de 18-19 ani. Dacă ar fi fost încadrate în actualul cod civil ar fi fost majore însă la 1900 erau minore! Majoratul se împlinea atunci la 21 de ani. Alexandru Obregia s-a îndrăgostit de o evreică care i-a spus deschis să renunţe la tot bagajul afectiv de până atunci pentru a i-l dărui ei, iar doctorul a renunţat la familie şi copii. Teribil dar totuşi a avut posibilitatea să ştie, să aleagă.
Alexandru Odobescu s-a îndrăgostit de o româncuţă, cu mofturile specifice spiritului valah, oscilant şi despiritualizat. Una se spune alta se întâmplă. Rezultatul a fost dramatic pentru destinul său: s-a sinucis.
Sinceritatea tranşată de sentimentele care te încearcă faţă de cineva anume ar trebui abordată cu suficient curaj pentru a spune ce simţi, ce-ţi place şi ce nu, să avertizezi asupra dorinţelor, limitelor şi toleranţei suportabile şi probabile.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.