Dezastrul fotbalului românesc

Ultimele rezultate din cupele europene – mă refer la întreg parcursul din grupele Europa League – ale primelor două echipe ale României confirmă că fotbalul românesc a depăşit al „12-lea ceas” şi se află în plin dezastru. Practic, reprezentarea internaţională este „oglinda” fotbalului intern. Este impardonabil ca o echipă care se consideră ca fiind „abonată” la titlu în România şi la grupele cupelor europene să nu se califice într-o competiţie cu două echipe aflate la limita dintre fotbalul amator şi cel profesionist (Rio Ave şi Aalbog) şi cu alta (Dinamo Kiev), valoroasă, dar nu o putere la nivel continental şi care a fost mai mult decât amabilă cu gazdele în ultima etapă pe Naţional Arena. Este impardonabil ca a doua echipă a României să se considere norocoasă că a primit doar 5 goluri de la o bună campioană a Austriei. M-am uitat în baza de date: niciodată o echipă din România nu a fost în aşa hal umilită de o echipă din Austria. (Pentru amatorii de statistici, până la „dubla” dintre Red Bull şi Astra, din 28 de meciuri dintre echipe din România şi Austria, ale noastre au câştigat 14 meciuri, autriecii, 6, iar 8 s-au terminat la egalitate. Iar scor au făcut UTA şi Steaua cu ani în urmă). Şi tot baza de date mai arată că Red Bull Salzburg în ultimii 6 ani a dat 5 goluri doar unei echipe din Insuelele Feroe şi uneia din Lituanaia. Frumoasă „companie” ce să zic.

Fotbalul românesc nu a intrat însă „acum” în colaps. De ani buni el este în cădere liberă. Cauzele sunt multiple. O să enumăr câteva dintre ele:

1. Trecerea de la clubul (asociaţia) de „uzină”, „intreprindere”, „departament” guvernamental) la clubul de „patron” a însemnat un prim pas spre prăpastie.

• Clubul (asociaţia) de „uzină” sau „departament” a funcţionat perfect în perioada 1949-1989 pentru că resursa financiară era asigurată indiferent de situaţie, şi existau şi mijloace de constrângere a jucătorilor „rebeli”. Fotbalistul avea statut de amator în acte, dar de facto el era la fel de profesionist ca şi omologii săi din Occident, şi sub ameninţarea „trimiterii în producţie” se asigura disciplina în lot. Preşedintele clubului (de regulă directorul general sau alt director al uzinei, întreprinderii, ministrul de resort, în cazul cluburilor departamentale) avea o putere enormă în raport cu factorii de decizie locali şi judeţeni. Asistenţa era sigurată prin prezenţa masivă în tribune a angajaţilor uzinei, întreprinderii etc plus localnicii ataşaţi de respectivul club.
• Clubul condus de „patron” nu a mai beneficiat de niciunul dintre avantajele clubului de dinainte de 1989. În primul rând pentru că patronii „pionieri” din perioada postdecembristă nu au semănat patronii din Occident. Şi nici cei din zilele noastre. Cei mai mulţi dintre patronii postdecembrişti au fost milionarii de „carton”, care după câţiva ani de prosperitate au devenit faliţi. Şi echipele lor la fel. Cei mai mulţi patroni de echipe nu se pricepeau la fotbal, dar se amestecau în problemele echipei; mulţi dintre patroni au cumpărat sau au creat echipe doar pentru a-şi face lor şi afacerilor lor, reclamă. Când nu mai era necesară această reclamă, dispărea şi interesul pentru echipa de fotbal. Unii patroni au văzut în fotbal un mijloc de îmbogăţire. Odată obiectivul atins, echipa nu mai conta. Evident, şi în cazul ratării obiectivului, finalitatea era similară în ceea ce priveşte echipe. Nu în ultimul rând – şi aici mă refer la patronii care realmente au vrut sau vor să promoveze performanţa – puterea financiară a posesorilor de echipe nu le permite să-şi creeze echipe de top. Pentru că o echipă de top, costă enorm. Avem exemplul lui Ioan Niculea, cel mai bogat român. A băgat bani în Astra, a creat condiţii cum multe echipe nu au, a dus-o până pe podium, dar în Europa nu contează, deşi nu a dat până acum faţă de Barca, Real, Bayern, PSG, Chelsea sau alt nume uriaş. Sintetizând, patronul de echipă, chiar şi când este animat de bune intenţii nu are resursa financiară să ţină o echipă şi doar banii din televizări mai contribuie la supravieţuire.

2. Moartea clinică a sectorului de copii şi juniori

• Înainte de decembrie 1989, sectorul „juvenil” era ceva sfânt. Resursa financiară venea din mai multe direcţii: „uzină”, „întreprindere”, „departament”, Ministerul Educaţiei, FRF. Campionatelor de juniori li se acorda atenţie cuvenită (cei care au minim 40 de ani îşi aduc aminte că la meciurile de „judeţ”, „C” sau „B”, obligatoriu în deschidere jucau juniorii. Cei ai clubului sau ai CSS-ului local. În afară de „republicanele” de juniori, mai erau campionatele şcolare, unele dintre ele inclusiv cu faze finale pe ţară. Nu în ultimul rând, competiţiile juvenile erau mediatizate permanent de presa de specialitate, cât şi de media generalistă în mică parte.
• După 1990, patronul de echipă nu mai este interesat de sectorul juvenil. Pentru că sunt costuri mari şi de multe ori nu-şi permite să investească şi în copii şi juniori. În plus nici profit nu iese. Sau iese pe termen lung dar patronul nu poate aşzepta. Doar forţat de regulamente patronul de echipă ţine o echipă sau echipe de juniori, dar în condiţii de subzistenţă, condiţii care nu au vreo tangenţă cu performanţa. Şi în această situaţie, nu au cum să apară jucători de valoare, iar de ani de zile, „refrenul” la modă este: „nu vine nimic din urmă”. Nici la nivel de CSS-uri lucrurile nu stau altfel. Ministerul Educaţiei dă acum foarte puţini bani pentru cluburile specializate şi, în plus, cam toţi factorii de decizie (inclusiv la nivel de ministru) din minister de până acum fie au fost duşmani ai sportului, fie l-au marginalizat din nepricepere. În ceea ce priveşte mediatizarea competiţiilor juvenile, aceasta lipseşte cu desăvârşire. Aflăm despre cei aflaţi în anticamera senioratului când naţionalele de juniori sau tineret pier la scoruri astronomice în calificările competiţiilor interneţionale. Un 0-8 cu Germania, evident scoate mai multe accesări decât cronica campionatului naţional de juniori 1 sau un reportaj cu problemele juniorilor de la Rapid CFR Suceava.

3. Importurile „third hand”

• Un alt motiv pentru care fotbalul românesc a intrat în colaps îl reprezintă aducerea de jucători străini, nu „second hand”, ci „third hand” şi chiar mai jos. Cu jucători care doar în actul de identitate sunt brazilieni sau de alte naţionalităţi care sunt puteri în fotbal echipele româneşti nu pot progresa, ci doar regresa. Turcii au avut o strategie în ceea ce priveşte „importul” de jucători. Într-o primă fază au adus pe bani puţini fotbalişti cunoscuţi aflaţi la final de carieră. Scopul: să înveţe de la ei. Într-o a doza fază, pe ceva bani în plus au adus jucători de valoare medie la nivel internaţional, dar peste nivelul celor autohtoni. Scopul: întărirea cît de cît a cluburilor. În sfârşit, într-o a treia fază, pe bani foarte mulţi au adus şi aduc jucători de top din campionatele puternice. Scopul: performanţă în cupele europene. Şi în Ucraina politica în ceea ce priveşte străinii a fost una sănătoasă: pe bani, nici mulţi, dar nici foarte puţini au adus jucători de valoare medie (din Brazilia în mod special), sau tineri promiţători, dar care erau titulari la echipele lor. Astfel. Shakhtar-ul lui Lucescu a adus un Elano (doar titular la FC Santos şi atât) sau un Willian (16 meciuri la Corinthias într-un campionat), şi-a făcut treaba cu ei, le-a crescut valoarea (au ajuns jucători de naţională) şi i-a vândut în profit, de banii obţinuţi cumpărând alţi brazilieni care ştiau fotbal. Dar şi la turci şi la ucrainiei au existat bani pentru astfel de jucători de valoare medie. Cluburile din România nu au bani pentru astfel de jucători şi se mulţumesc cu ciurucuri, care trag şi mai mult în jos echipele din Liga 1. Există şi soluţii pentru străini ieftini dar care ştiu să joace, dar la nivelul echipelor noastre „scauter-ii” sunt jalnici sau inexistenţi.

4. Interesele personale ale impresarilor

• Un alt factor care a condus fotbalul românesc spre dezastru îl reprezintă impresarii, cap de listă fraţii Becali, dar nu singurii. Interesele personale ale acestora au condus la o circulaţie fără acoperire a jucătorilor promiţători. Concret, jucători talentaţi, cu posibilitate de a progresa şi de a contribui la progresul echipelor unde erau angajaţi au fost vânduţi în străinătate, unde s-au ratat, pentru că fie nu erau necesari grupărilor spre care au fost direcţionaţi, fie nu făceau faţă cerinţelor. Şi astfel, după perioade bune de stat în tribună sau de împrumut la echipe obscure, cei în cauză s-au repatriat, dar cu rare excepţii, toţi cei aflaţi în astfel de situaţii au devenit balast la echipele româneşti la care s-au întors. Tot impresati de tip vechi sau noi în meserie au dizlocat zeci de juniori talentaţi şi i-au direcţionat spre echipe din campionate puternice, unde, după un stagiu de câţiva ani la echipele „primavera” devin jucători de pluton în ligile inferioare. Dacă ar fi fost lăsaţi să se dezvolte la echipele româneşti, respectivii juniori talentaţi ar fi putut să crească în valoare şi abia după ce deveneau competitivi ar fi putut fi transferaţi pe bani frumoşi care să mai cârpească visteriile goale ale echipelor lor de club.

Mai sunt şi alte cauze care au conbtribuit la dezastrul fotbalului românesc. Am avut timp de 24 de ani o conducere a FRF care nu a făcut nimic pentru progresul fotbalului autohton. Din contră. Interese personale, interese de grup au fost cuvântul de ordine. Nici noua conducere a FRF nu este mai brează. În primul rând pentru că la nivel de competenţă, suferinţa este mare. De LPF-ul condus de Dumitru Dragomir, nici nu mai are rost să vorbim. Despre noul şef al LPF, Gino Iorgulescu, faptul că a obţinut funcţia după o întrevbede cu cuplul Ponta-Dragnea, spune totul şi nu mai are rost să insistă. Îndepărtarea publicului de stadion a contribuit şi ea la căderea fotbalului românesc. Şi mai sunt şi alte cauze, care cu siguranţă vor începe să facă obiectul unor analize serioase. Pentru că nu mai este mult şi campionatele noastre vor ajunge la nivelul celor din ţările care odată la 10 ani prind un tur III al preliminarilor cupelor europene.

P.S.: În 2009, Dario Bonetti aflat la prima sa „aventură” în „Ştefan cel mare” a şocat foarte multă lume când a spus că „Dacă Dinamo ar evolua în Serie B, nu ar reuşi să se apropie de promovare”. Mulţi l-au înjurat copios. Omul însă a spus lucrurilor pe nume, a prezentat realitatea. Şi atenţie, Dinamo din 2009 era mult peste Dinamo din 2014. Care acum nu cred că ar putea ieşi din Lega Pro (fosta Serie C1).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.