Ambasadorul Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe, a vorbit, la ediţia MEDIAFAX Live din această săptămână, despre deznodământul crizei din Catalonia, dialogul cu Federaţia Rusă, păstrarea parteneriatului româno-american şi despre răspunsurile diplomaţiei române la provocările externe.
Prezentăm transcrierea integrală a ediţiei MEDIAFAX Live:
„Moderator: Domnule ambasador, la începutul săptămânii eram cu ochii pe Barcelona, pe Catalonia. Criză. De ieri şi până azi, s-a produs o criza a la Catalonia şi în PSD, partidul de guvernământ. Cum vedeţi deznodământul crizei originale, cea din Spania şi deznodământul crizei din PSD ?
Cristian Diaconescu: Da interesantă analogia, pentru că există poate un punct de inflexiune şi anume: cei care au generat criza sunt mult mai interesaţi de dezvoltările din interior decât de consecinţele în exterior.E ceea ce se întâmplă în cele două categorii de crize.
În legătură cu Catalonia, simplificând, este acest sindrom nu atât naţionalist, cât teritorialist al unei comunităţi care consideră, cel puţin din punct de vedere economic, că dă mai mult la centru decât primeşte de la centru. 7,5 milioane de oameni conisderă că au dreptul economic politic cultural, social, istoric, de a intra în această logică de secesiune.
Nu a fost cu adevărat un referendum privind independenţa din Catalonia. Spun acest lucru deoarece la data de 6 septembrie în Parlamentul catalan, în absenţa oricăror partide de opoziţie, mai puţin, evident, cele independiste, a fost adoptat un pachet de legi. În primul rând în ceea ce priveşte referendumul, în al doilea rând în ceea ce priveşte perioada de tranziţie spre independenţă.
Deci, înainte de data referendumului, ei se pregăteau deja pentru un singur rezultat acceptabil, un plebicist deci.
Imediat după momentul referendumului, a venit pe deoparte semnalul aşteptat şi prefigurat de toate capitalele europene: Uniunea Europeană a spus: secesionism, segregare înseamnă ieşirea din Uniunea Europeană, fără possibilitatea de întoarcere, decât în calitate de candidat.
Din punct de vedere al Madridului, guvernul Rajoy a considerat acest gest drept o încâlcare a Constituţiei. De fapt, sunt şi nişte decizii luate în 2006, 2010 de Curtea Constituţională de la Madrid în care se face clar această precizare, o încălcare a legii implicit.
Dar, interesant, şi regele Spaniei, care transmite mesaje numai de Crăciun în mod obişnuit, a venit în faţa naţiunii şi şi-a exprimat foarte clar punctul de vedere.
Prim-ministrul Cataloniei, după cum ştiţi, a făcut o declaraţie stranie, care a nemulţumit pe toată lumea: şi zona secesionistă şi cea care e foarte atentă la integritatea Spaniei. A suspendat declaraţia de independenţă, aşteptând evoluţii.
Acele evoluţii, cel puţin pe palierul anunţat de el, nu vor apărea, pentru că, sub nicio formă, având agenda de independenţă pe masă, Madridul nu va negocia cu Barcelona, iar ceea ce dânsul spunea, adică mediere internaţională, aceasta este un mijloc de rezolvare paşnică a conflictelor care presupune un terţ extern şi în orice caz un statut de egalitate, fiind vorba de o intermediere între state.
Toate aceste calităţi sigur nu le vor dobândi, perioadă însă în care băncile, societăţile, inclusiv marile companii de presă, afacerile se delocalizează cu o viteză extraordinară din Catalonia spre Madrid, spre zona europeană, toţi încercând ca nu cumva să piardă momentul de a rămâne cu afacerile în zona pieţii unice europene, unde sunt avantajele pe care le cunoaştem.
Deci, din acest punct de vedere, senzaţia mea este că cei din Catalonia pierd pe zi ce trece, rămânând cu o atitudine mai mult emoţională, care a apărut de altfel şi în alte zone din Europa, ca şi o consecinţă oarecum interesantă a oboselii cetăţenilot europeni în ceea ce priveşte repetata afirmare a solidarităţii şi coeziunii europene, care însă nu s-a regăsit, mai ales după criza economică din 2008-2009.
În legătură cu partidul de guvernământ din România, într-adevăr pare incapabil să-şi gestioneze interesele înăuntrul partidului şi în acelaşi timp să conducă ţara .
Deci, din această perspectivă situaţia este destul de complicată, pentru că această suscesiune de crize prin care trece un partid aflat la guvernare, într-o formă sau alta , evident se răsfrânge şi asupra capacităţii de a gestiona interesele României.
Deci, crizele din Partidul Social Democrat, din coaliţie sunt într-un mod cât se poate de complicat reflectate în întârzierile, în problemele, în neîmplinirle pe care le acuză cetăţenii României, nu numai cei care , aşa cum îşi închipuie unii lideri PSD le vor răul sau au aşa, o fixaţie în ceea ce îi priveşte.
Este o problem complicată, pentru că oportunităţile trec pe lângă noi. Pentru că în acest moment, dincolo de gestionarea intereselor României de zi cu zi, există proiecte în dreulare, există dezvoltări, strategii la nivel European şi nu numai, există riscuri şi ameninţări în egală măsură la care trebuie să fi deosebit de atenţi şi la care trebuie să avem o poziţie atât naţională, cât şi în cadrul comunităţii parteneriale din care facem parte.
În condiţiile în care un partid este blocat la cel mai inalt nivel, în crize interne care oricum sunt minore pe lângă mizele cu care ar fi confruntat acelaşi partid în exerciţiul actului de guvernare, sigur că avem naţional o problemă.
M: Credeţi că, în general, turbulenţele din politica internă ne-ar putea impinge spre postura de copil-problemă al Europei?
CD: Dacă ar fi să vedem experienţa Poloniei sau a Ungariei , din această perspectivă, cu toate atuurile pe care le au aceste state în dialogul european şi euro- atlantic -dacă discutăm de Polonia – răspunsul este «da».
Dincolo de poziţia strategică, de relevanţa în flancul central-estic al Alianţei Nord-Atlantice, Polonia se află la limită în a i se aplica «arma nucleară» din tratatele constitutive al Uniunii Europene, articolul 7, adică suspendarea dreptului de vot, datorită unor probleme de legiferare internă privind statul de drept, corupţia, justiţia, funcţionarea sistemului judiciar. Deci, iată că există un precedent din care politicienii înţelepţi ar trebui să înveţe.
În egală măsură, politicile ei liberale şi ambigue ale Ungariei, între partenerii din Est şi cei occidentali, ridică foarte multe semen de întrebare şi în orice caz nu pare că în plan extern Ungaria are de câştigat. Pe de altă parte, Ungaria are atuul unui partener economic foarte efficient şi doreşte să fie un hub de energie în zonă, deci are o serie de raţionalităţi care fac diferenţa în ceea ce priveşte comparaţia cu România.
Or în acest moment nu ştiu care sunt atuurile pe care mizează guvernarea de la Bucureşti în legătură cu relaţionarea la exterior, cu raportarea la parteneri şi la proiectele în devenire.
Să vă dau un exemplu concret. Astăzi, România, Bulgaria şi Croaţia sunt în plin proces aspriraţional deocamdată, de integrare în zona euro. Din acest punct de vedere, Croaţia şi-a anunţat anul 2020 ca şi reper privind integrarea în zona euro, iar Bulgaria deja din vara acestui an lucrează serios pentru a fi primită în antecamera zonei euro şi anume în mecanismul ratelor de schimb.
Ori, azi nu cunosc vreun deziderat pe care autorităţile de la Bucureşti şi guvernul mai ales, pentru că acestuia îi revine responsabilitatea executivă a implementării unor astfel de programe, ar fi interesat sau ar pune în discuţia publică.
Ce se întâmplă? Pur şi simplu, proiectul european, care la summitul de la sfârşitul acestui an va fi prezentat de Merkel, Macron în liniile generale, este posibil să treacă pe lângă noi, este posibil să nu ne cuprindă.
Sigur, există loc şi în ceea ce priveşte vecinătatea în Balcanii de Vest, dar nu ştiu dacă aceasta este opţiunea pe care şi-ar dori-o naţiunea română.
M: Credeţi că am putea să facem o piruetă spre grupul de la Vişegrad?
CD: Am văzut o serie de semnale în legătură cu apropierea de grupul de la Vişegrad, pornind de la o propunere a premierului Viktor Orban.
În primul rând, o astfel de decizie în politica externă se analizează cu foarte mare atenţie. Ideea de a te repezi să accepţi o astfel de asociere mi se pare stranie pentru un sistem diplomatic, de politică externă, într-un stat membru NATO şi al Uniunii Europene, despre care se presupune că este sofisticat şi cât se poate de aplicat.
În al doilea rând, nu ştiu despre ce grup de la Vişegrad discutăm. Pentru că această structură de cooperare nu are o poziţie distinctă, constitutivă în cadrul sistemului decisional al Uniunii Europene, ca să nu mai vorbesc al Alianţei Nord Atlantice.
Diviziunile în cadrul grupului de la Vişegrad sunt cât se poate de semnificative. Câteva exemple: oscilaţiile în legătură cu criza refugiaţilor şi acceptarea deciziilor Uniunii Europene. Chiar dacă aceste decizii au fost respinse la un moment dat de grupul de la Vişegrad, în momentul în care s-a oficializat părerea Uniunii Europene, Polonia a părăsit în 24 de ore grupul şi a plecat alături de nucleul dur al Uniunii Europene.
În egală măsură, când s-a pus în discuţie eventual sancţionare a Varşoviei pentru aspectele pe care le-am menţionat, Cehia şi Slovacia au anunţat că ar dori să rămână alături de Uniunea Europeană, numai Ungaria fiind un sprijinitor consecvent, total al Poloniei în a respinge ideile Bruxelles-ului.
În legătură cu sancţiunile privind Federaţia Rusă, în ceea ce priveşte chiar desfăşurările militare, într-un anume moment Cehia şi Slovacia au afirmat că pe teritoriul lor nu se vor amplasa forţe militare străine.
Poziţionările pe probleme economice, pe coridoarele energetic sunt foarte diferite.
Deci, despre ce grup de la Vişegrad vorbim şi care este mai ales interesul României din acest punct de vedere?
Înainte ca aceste aspecte să fie clare, şi nu numai pentru două instituţii, ci pentru întreaga naţiune, nu cred că un astfel de gest ar fi de dorit.
Mai mult decât atât –dacă ar fi numai să citez din Financial Times – vreau să vă spun căt se poate de clar că ideea conform căreia România s-ar asocial grupului de băieţi răi ai Uniunii Europene este larg împărtăşită în cancelarii, nu numai din punctul de vedere al zonelor de presă.
În acest moment este cel mai complicat pentru a da un astfel de semnal, pentru că reconfigurarea Europei, impulsionată într-un mod oarecum straniu, dar obligatoriu de ce s-a întâmplat în Catalonia, va reprezenta principalul subiect de discuţie în următorul an în Uniunea Europeană.
Ca să nu mai vorbim de faptul că peste doi ani este posibil ca Marea Britanie să iasă din Uniunea Europeană, deci şi acest subiect va fi cirumscris configurării Europei în perioada următoare.
M: După dumneavoastră care sunt cele mai îngrijorătoare conflicte latente din vecinătatea României?
CD: Aşa cum au confirmat toate reuniunile cu rezultate publice, ale Alianţei Nord Atlantice mai ales, anexarea Crimeei şi războliul din estul Ucrainei reprezintă tema cea mai preocupantă în privinţa situaţiei de securitate mai ales în regiunea ţării noastre, dar evident şi în spaţiul euro-atlantic.
O anume atenţie trebuie acordată bazinului Mării Negre, semnalele transmise după reuniunea Adunării Parlamentare a NATO, care s-a ţinut la Bucueşti sunt cât se poate de clare în această direcţie.
Sigur că nici regiunea Balcanilor nu este în acest moment o zonă stabilă şi acolo mocnesc o serie de conflicte.
Dar, regiunea Mării Negre, nu doar din punctul de vedere al securităţii militare, dar şi al instrumentalizării componentei energetice în ceea ce priveşte Europa, reprezintă o zonă de foarte mare preocupare.
Se cunoaşte, Alianţa Nord Atlantică a trecut din faza de contingentare în faza de descurajare- deci de desfăşurare pe teren a unor forţe militare semnificative, batalion multinaţional în Polonia, în România, activităţi militare, exerciţii, training, stat-leadership România în lupta cibernetică, în ceea ce priveşte Ucraina- tocmai pentru a sublinia ridicarea serioasă a gradului de risc în această zonă, iar pe de altă parte necesitatea de răspuns a Alianţei Nord Atlantice cu un caracter preventiv.
Pe aceste baze, se are în vederea continuarea sau deschiderea unor canale de dialog cu Federaţia Rusă. În mod categoric, acest tip de atitudine este cel normal. O relaţie cu o mare putere cum este Federaţia Rusă evident că nu se poate baza numai pe elemente de descurajare.
Dar, deocamdată aici situaţia este cât se poate de critică.
Sunt şi probleme în legătură cu poziţionarea Turciei în Alianţa Nord Atlantică, un partener strategic al României extrem de serios şi cu care România în orice fel de circumstanţe, după parerea mea, trebuie să găsească mijloacele de păstrare a unor relaţii parteneriale corespunzătoare.
M: Ati făcut vorbire despre Federaţia Rusă. Este pentru noi o sperietoare reală? Încearcă să se impună aici , să zicem, neconvenţional?
CD: Este problemă care trebuie privită din mai multe perspective. După părerea mea, ceea ce este important este de a convinge Federaţia Rusă de faptul că, în contextul actual, pe subiectele care astăzi ne statu în faţă, este cazul să se stabilească o anume categorie de agendă, care să reprezinte într-un fel sau altul necesitatea de dialog de ambele părţi. Evident, că această agendă trebuie să cuprindă exact temele şi subiectele pe care România le poate susţine în condiţiile aplicării sancţiunilor politice, diplomatice şi economice în legătură cu Federaţia Rusă. Deci, pe un mandat limitat, dar care poate fi angajat într-un dialog cu Moscova.
Încă o dată, dialogul nu trebuie să lipsească.
Ceea ce lipseşte, este stabilirea unor puncte de interes pentru ambele părţi. Aici, sigur, şi Federaţia Rusă consideră că statele din Alianţă, mai ales statele din această zonă nu au politică externă suverană, pentru că sunt într-o formă sau alta subiect al sprijinului total al Statelor Unite în ceea ce priveşte securitatea. Deci, de aici ar fi puţine argumente pentru care Moscova ar angaja un dialog bilateral, deoarece discuţia între marile puteri ar trebuie să fie cea care să prevaleze.
Nu cred că este o abordare corectă şi sincer să vă spun, tocmai pentru că există crize , o stare de insecuritate acuzată de ambele părţi – pentru că şi Moscova consideră că este încercuită de Alianţa Nord Atlantică, că este un proces de limitare din punct de vedere al securităţii, orientat direct spre Federaţia Rusă – deci şi Moscova cred că este interesată, după părerea mea, ca cel puţin în zona Mării Negre, în ceea ce priveşte vecinătatea estică, respectiv vestică a Federaţiei Ruse , estică a Alianţei Nord Atlantice, dialogul să existe.
Atâta vreme cât există dialog, cât există raporturi diplomatice, chiar minimale şansa de a se recurge la violenţă est tot mai redusă.
M: În acest moment este ceva ce poate afecta bunul mers al parteneriatului strategic româno-american? În condiţiile existenţei şi a unei noi Administraţii la Washington, acest parteneriat ar trebui regândit, redimensionat?
CD: Nu cred ca este momentul ca România să propună aşa ceva. Parteneriatul strategic între cele două ţări s-a dovedit funcţional nu numai în plan declarativ,ci şi în cooperarea de zi cu zi, mai ales în zona instituţiilor de forţă sau a zonei militare.
Or, din acest punct de vedere parteneriatul strategic între România şi Statele Unite şi-a găsit acele proceduri şi modalităţi de funcţionare în aşa fel încât să asigure o cooperare profundă, fundamentală, interinstituţională, evident foarte mult în folosul României.
După părerea mea, nu este momentul să se intervină politic în ceea ce priveşte acest parteneriat, dar evident sunt o serie de domenii care ar merita mult mai mare atenţie de ambele părţi, mai ales cel economic. Înţeleg că investiţional o delegaţie de oameni de afaceri vine în România la sfârşitul lunii octombrie, să vedem care vor fi rezultatele.
Ceea ce poate afecta acest parteneriat este vulnerabilizarea politicilor publice în România fără niciun fel de rost.
Şi este vorba nu numai de parteneriatul cu Statele Unite. Putem discuta şi despre relaţiile strategice pe care le avem cu Germania, pe care le avem cu Franţa, pe care le avem cu Marea Britanie, care sunt în egală măsură parteneri în domeniul politico-militar sau economic foarte semnificativi pentru România, extrem de importanţi .Să vă dau un exemplu.
Se iau foarte multe decizii politice astăzi în ceea ce priveşte răspunsul militar la riscuri şi ameninţări. La decizie, evident pot participa multe state. La implementare cum se spune, la proiecţia forţei la distanţă sunt numai vreo patru-cinci state capabile să facă acest lucru militar, logistic. Marea Britanie este unul dintre ele, Statele Unite, Franţa, poate Germania dacă iese dintr-o logică în ceea ce priveşte desfăşurările militare în afara frontierelor şi Turcia. Cam atât.
Din punct de vedere al politicii externe, vreau să vă spun că în ceea ce priveşte un anume tip de dialog către Est, către Federaţia Rusă în speţă, ideile, temele, subiectele părţii române sunt susţinute sau pot fi considerate ca fiind în acceaşi logică cu dimensiunea de politică externă a Marii Britanii sau a Statelor Unite.
Restul statelor, mai ales cele europene, mai mult sau mai puţin se apropie de preocupările şi intenţiile României , raportându-ne la politica către Est.
România este un stat care avea , cel puţin, o capacitate de influenţă şi de penetrare în zona Orientului Mijlociu foarte serioasă. În ce măsură mai poate fi folosită astăzi este de discutat.
România are o relaţie tradiţional excelentă cu China. Cred că puţine state europene se pot mândri cu o astfel de relaţie.
Deci, iată că sunt subiecte care pot fi folosite în relaţiile cu partenerii noştri cu o singură condiţie: să nu îţi diminuezi capacitatea de negociere şi dialog printr-o atitudine în politica internă care ar face România, la un moment dat nefrecventabilă.
De ce acest lucru? Este foarte simplu. Mai ales în sistemele democratice cu care dorim şi suntem într-o relaţie foarte apropiată, cheltuielile privind desfăşurarea militară, trimiterea de soldaţi, se aprobă în congrese, parlamente, în Bundestag, în Adunarea Naţională franceză.
Ei bine, acolo sunt politicieni şi politicienii întreabă: care sunt raţiunile pe baza cărora facem sau nu un proiect faţă de care cheltuim miliarde, până la urmă. Scutu anti-rachetă din România, cel de la Deveselu a însemnat o investiţie americană de 800 de milioane de dolari.
La aceste întrebări trebuie să existe răspunsuri pozitive, pentru că, altfel, politicianul spune – în condiţiile în care interesele de securitate pentru România ar trebui să le apărăm numai noi, iar ei nu sunt atenţi, nu doresc, nu sunt capabili să –şi îndeplinească astfel de obiective – există o problemă politică.
Şi atunci avem această decizie. Suntem suficient de responsabili acasă încât să înţelegem că trăim într-o lume foarte complicată, în care, aşa cum spunea Juncker, cei care pot să ţină viteza de croazieră cu celelalte state merg înpreună cu noi, ceilalţi, la un moment dat, când o să se poată să se alăture, vor fi bineveniţi?
Este o formă de a trasmite o categorie de mesaj extreme de serioasă, care trebuie avută în vedere cu foarte mare atenţie.
M: Ducându-ne aşa, mai departe, cum credeţi că se va termina jocul dintre Kim şi Trump în Coreea de Nord?
CD: Nu cred că se termină…
M: Este un joc cu jucării nucleare, printre altele…
CD: Este un joc imprevizibil, implicit periculos.
Ceea ce a atras atenţia, dincolo de retorica destul de contondentă la un moment dat, a fost faptul că această ameninţare, venită mai ales din impredictibilitatea liderului nord-coreean, a fost recepţionată corespunzător de toţi jucătorii regionali.
Avem în acest moment două decizii ale Consiliului de Securitate adoptate unanim, consensual, votate inclusive de Federaţia Rusă şi China, mai ales, privind sancţiuni economice, prin care toate aceste state au subliniat faptul că în acest moment comportamentul Phenianului este necorespunzător.
Ameninţările de a folosi arma nuclear sunt inadmisibile pentru întreaga zonă şi la nivelul comunităţii internaţionale.
Sigur că există diferenţe de abordare. Pe de o parte, îngheţarea prezenţei militare americane în Coreea de Sud nu este un proiect care să fie acceptat, fie de Washington, fie de Seul, cum, pare-se, nici Coreea de Nord nu pare că vrea să-şi întrerupă programul de testare nucleară.
Acest stand off însă a funcţionat o lungă perioadă de timp. Îmi amintesc de doctrina Obama care numea, ceea ce astăzi este considerată de noua Administraţie de la Washington, o formă de pasivitate inadmisibilă, răbdare strategică.
Ideea râzboiului nuclear este eliminată.
Dacă această variantă nu există, nu putem discuta decât despre variant diplomatică şi a dialogului.
Pentru China, ca şi pentru Federaţia Rusă, o peninsulă coreeană, cu o prezenţă americană de la sud la nord , nu reprezintă o alternativă strategic interesantă.
Un angajament militar ar atrage în conflict şi marii jucători din zonă aproape automat.
Prima victimă ar fi Coreea de Sud, între Seul şi frontier nefiind decât vreo 60 de kilometri. Am fost cu grupul, din care fac parte, de descurajare nucleară al ONU, şi am mers cu un autocar, am făcut trei sferturi de oră din Seul în zona de la Panmunjom.
Ei bine, în această situaţie se poate trage şi concluzia că presiunea va continua să fie asupra liderului nord- coreean. Probabil că el consider că, abandonând arma nucleară, s-ar putea să aibă destinul lui Gaddafi sau al lui Saddam Hussein.
Sigur că, un regim ca acela din Coreea de Nord nu pune bază pe pierderile umane, la un moment dat, deosebit, să spunem, de partea occidental.
S-a dovedit faptul că cei din Coreea de Nord pot atinge teritorii asupra cărora există suveranitatea americană, dar şi în condiţiile angajării unui război deschis, inclusive Coreea de Nord ar trebui să fie convinsă de faptul că ar rezista cam 96 de ore după care ar deveni istorie.
Mizele de aici sunt atât de importante, dramatice aş putea spune pentru întreaga comunitate internaţională încât dialogul şi diplomaţia devin mai relevante decât oriunde în lume, în acest moment.
Azi nu mai vorbim cu emoţie despre Siria. Şi acolo situaţia este cât se poate de complicată. Şi acolo se dovedeşte că într-o component militară şi atât nu se poate rezolva o problemă, cel mult se complică.
Aceeaşi experienţă este şi în Coreea de Nord.
M: Este Marea Chinei de Sud un nou Balcani?
CD: Politica Administraţiei Obama a fost aceea de a retrage forţele militare din Europa.şi de a le deplasa în acea zonă, considerând că principalele dezvoltări de insecuritate vor apărea din acea direcţie, dar nu a fost aşa.
Şi, după 2014, cu un forţaj militar şi financiar ieşit din comun, triplând aproape valoarea bugetului militar alocat pentru Europa, Statele Unite, şi europenii în mod evident au constatat că este necesar să se revină la prezenţa militară în această zonă.
Marea Chinei de Sud este o situaţie pe termen lung, este o zonă în care strategic China încearcă să creeze un anume tip de echilibru.
Este un argument în legătură cu faptul că, indiferent cum îşi doreşte noua Administraţie de la Washington ca Statele Unite să îşi restrângă, să-şi naţionalizeze puţin politicile, restrângându-şi zonele în care este obligată să joace, o astfel de evoluţie, de dezvoltare, arată că, într-o formă sau alta –politică, diplomatic, poate mai puţin militară – prezenţa americană este în continuare necesară în mai multe zone.
Dar acolo, indiferent de situaţia care poate deveni la un moment dat potenţial periculoasă, cred că dezvoltările sunt ţinute sub control mult mai bine decât se vede în realitate. În orice caz, mult mai bine decât în Coreea de Nord sau în zona limitrofă a Mării Negre.
M: Revenind de pe mare, dar rămânând în această lume foarte frământată, răspunde diplomaţia noastră adecvat, inspirit, eficient la provocările acestea externe cărora trebuie să le facem faţă şi care ne influenţează şi nouă viaţa?
CD: Aici sunt două domenii. Diplomaţia ca şi exerciţiu instituţional, după părerea mea, îşi face datoria şi este una din instituţiile cele mai performante pe care le are România. Vă spun cu toată seriozitatea şi îndrăznesc să spun pornind de la o experienţă personală din această perspectivă.
Dacă discutăm în schimb despre operaţionalizarea politicii externe, despre direcţiile politicii externe, pe care diplomaţia trebuie să le execute, evident că Ministerulde Externe, instituţia diplomatică propune variante, dar decidentul politic este ce care hotărăşte. Din această perspectivă, cred eu, s-ar putea să avem încă o serie de aşteptări.
Se pare că după Coreea de Nord şi Orientul Mijlociu, în zona României potenţialul de risc şi ameninţare este unul din cele mai ridicate. Motiv pentru care, dincolo de o politică externă, ca să spun aşa, tradiţională, adică folosirea intensă a relaţiilor de parteneriat în cadrul Alianţei Nord Atlantice şi a Uniunii Europene – deci concentrarea strictă şi respectarea deciziilor acestor două organizaţii- este nevoie şi de un anume profil naţional.
Spun acest lucru, pentru că, de exemplu, în condiţii de criz,ă sigur că statele din regiunea în care se află România se adresează direct partenerilor, spun aici este o problem, vă rugăm sprijiniţi-ne pentru echilibrarea situaţiei de securitate.
De multe ori am primit răspunsuri de la parteneri de tipul: care este totuşi organizarea regională? În ce măsură între voi puteţi pune un proiect regional, pentru că riscurile sunt aceleaşi, capabilităţile de răspuns ale statelor din zonă, mai mult sau mai puţin, dat totuşi sunt asemănătoare, care este proiectul regional între două, trei, patru capitale?
Pentru că este mult mai uşor, din punctul de vedere al Alianţei Nord Atlantice, de exemplu sau a marilor jucători pe relaţia transatlantic mai ales să intervină în aceste proiecte, să le sprijine şi nu neapărat să proiecteze o prezenţă militară doar pe relaţie bilaterală, părând mai mult o intervenţie, decât o cooperare.
Din acest punct de vedere, pe diverse paliere, statele din regiunea ţării noastre au arătat că au mai mult rivalităţi decât puncte care să coincidă.
Pot să vă spun că am o aşteptare moderat pozitivă în legătură cu proiectul Intermario, în legătură cu ideea în care nu am discuta de o formă de instituţionalizare în care, săs spunem, Polonia ar prevala, ci de o cooperare regional în domeniul securităţii, în domeniul energiei, în domeniul infrastructurii de transport, într-o serie de zone specifice, care ar fi benefice şi pentru statele participante, şi pentru regiune.
Am crezut la un moment dat şi astăzi sunt convins că premisele nu ar fi unele complicate în a stabili un raport de parteneriat strategic trilateral între Polonia, România şi Turcia. Priviţi pe hartă cât de semnificativ ar fi un astfel de cordon de securitate, economic, care ar lega într-o formă, de data aceasta regională, Marea Baltică cu Marea Neagră.
Deci, ar exista idei, dar fie statele din regiune nu reuşesc să convină, nici măcat bilateral pe astfel de categorii de cooperare, fie rivalităţile şi încercarea de a-şi asigura un rol de lider regional prevalează în dauna intereselor strategice din zonă.
Modul în care România, şi este interesul României propune, susţine proiecte de politică externă regionale ar reprezenta un atu pe care nu l-am jucat sau pe care, din păcate mi-e teamă că nu ştim să-l jucăm.
Ideea în lumea de astăzi de a sta ascuns şi de a aştepta ca o eventuală criză să fie anticipată şi implicit contracarată de un partener sau altul este depăşită.
Menţionaţi la început situaţia din Catalonia. Părerea europeană s-a rezumat la o declaraţie a purtătorului de cuvânt al Comisiei, spunând că secesiunea înseamnă ieşirea din zona europeană şi un semnal de la preşedintele Donald Tusk, care a vorbit la telefon şi cu Madridul, şi cu Barcelona încercând să le spună, corect de altfel, nu introduceţi elemente ireversibile în întregul proces. Şi atât.
În rest, toată lumea aşteaptă şi aşteaptă cu sufletul la gură ca între Madrid şi Barcelona să apară o variant care să aplaneze această situaţie.
Deci, nimeni nu poate intervene în procesul secesionist lansat de la Catalonia de o manieră decisivă, în aşa fel încât să rezolve această probleă poate fără sprijinul guvernului de la Madrid. Nu este posibil.
Deci, e o criză de rupere a unuia din cele mai semnificative state din Uniunea Europeană şi din Alianţa Nord Atlantică.
Este o lecţie de învăţat în sensul că: îţi creezi vulnerabilităţi interne, nu te aştepta ca neprietenii să nu le folosească.
Pe de altă parte, în condiţiile în care acţionezi neprofesionist, neatent la consecinţele pe care le poate genera o criză politică internă, nu te aştepta după aceea să vină cineva să reuşească să strângă gunoiul după tine.”.
A reaparut si duplicitarul asta!!!