Dietrich (Dixie) Krauser: Când am renunţat la alcool, mi-a fost frică să nu păţesc precum Clapton

Dixie Krauser, strănepotul lui Johnny Weissmuller, celebrul Tarzan, şi unul dintre cei mai mari basişti pe care i-a avut vreodată România, vorbeşte cu simplitatea, eleganţa şi detaşarea omului care le-a văzut pe toate, despre detenţie, despre ce înseamnă să fii vedetă rock, dependenţă de alcool şi consum de droguri. Despre o experienţă similară cu cea a lui Eric Clapton şi puterea imensă a muzicii. Spunesitu.ro vă prezintă poveştile neştiute ale unor destine ieşite din comun.

A fugit în Germania în 1985, după ce ajunsese o vedetă rock aici. Şi-a construit acolo un drum care s-a intersectat, nu de puţine ori, cu nume celebre. Prima dată a încercat să fugă din ţară când avea 17 ani. A fost prins şi a petrecut un an şi şase luni construind Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Erlend Krauser a fugit în Germania, ascuns în boxe, odată cu ceilalţi membri ai formaţiei Phoenix. Fratele său Dixie, a încercat să fugă după câteva luni, a fost prins şi a construit un an şi şase luni Canalul Dunăre-Marea Neagră 

Cum e să fi strănepotul lui Tarzan? Te-a marcat în vreun fel?

De unde ştii tu chestia asta? (râde). Nu vorbesc despre ea, pentru că nimeni nu mă crede. Nu m-a marcat în niciun fel, în afară de faptul că ştiu să înot foarte bine. Probabil că asta mi-a fost transmis prin genele pe care le am de la el.

Copiii, la şcoală, nu strigau după tine: nepotul lui Tarzan?

Da’ de unde…. El a plecat în America când era foarte, foarte tânăr. A fost vărul bunicii mele.

Şi tu, şi fratele tău mai mare, Erlend, v-aţi numărat, printre fondatorii grupului Pro Musica, în 1973. Eraţi mici, mici de tot, 13 -14 ani, elevi ai liceului de muzică. Exista o tradiţie muzicală în familie?

Mama cânta la pian, mai cântă şi acum, dar e un hobby. Tata e profesionist. A fost angajat al Filarmonicii Banatul şi a predat la liceul de muzică. Chiar şi acum, la 82 de ani, mai cântă muzică vieneză veche. Are un cvartet, face muzică de cameră şi chiar mai dirijează din când în când. A fost şi actor la Teatrul German din Timişoara. Cam atât.

Fratele tău,  mai mare cu un an, chitarist al formaţiei Phoenix, a fugit din ţară în 1976,  la 18 ani, ascuns în boxe, odată cu ceilalţi membri ai formaţiei. Familia nu a ştiut nimic despre asta. Cum ai reacţionat la aflarea veştii?

După câteva luni am încercat şi eu să fug, numai că pe mine m-au prins. Am făcut un an şi şase luni Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Ai încercat să fugi înot, pe la sârbi?

Pe la sârbi, dar nu înot. Dacă eram mai deştept, înotam. Dar am încercat altfel, printr-o călăuză, eram şase, şi am avut ghinionul că ne-a văzut un cioban, care a dat drumul câinilor. Ne-am ascuns într-o baltă, am stat acolo ore în şir, era noiembrie, dar n-am simţit deloc frigul. Senzaţia de „action” era puternică, exact ca-n filme. Doi dintre noi s-au întors, ceilalţi am continuat, dar ne-am rătăcit. În cele din urmă, ne-au prins. Eram în clasa a unsprezecea şi ţin minte că, atunci când ne-au anchetat la Securitate, după multe interogatorii, de diferite feluri, anchetatorul l-a sunat pe directorul liceului de muzică şi l-a întrebat dacă este dispus să mă reprimească la şcoală. Directorul a răspuns că da, dar nu asta e important ci faptul că, după doi ani, a fugit şi el din România.

În detenţie, Dixie Krauser a făcut o trupă şi cânta pentru ofiţeri. Nici ei nu aveau chef să fie acolo

Povesteşte, te rog, experienţa de detenţie...

Ce să povestesc? Noroi, mizerie…Nu vreau să vorbesc despre asta pentru că, de obicei, după ce o fac, visez urât. Ce vreau să-ţi spun este că, totuşi, a fost mai puţin grav decât m-aş fi aşteptat, pentru că şi acolo am făcut muzică. Am mai făcut o trupă şi cântam pentru ofiţeri. Nici ei nu aveau chef să stea acolo. Erau mutaţi disciplinar.

Unde a fost asta?

La Valea Seacă, de unde-i Andrii Popa (râde). La Valea Seacă, lângă Murfatlar, de unde luam şi vinul. Furam vinul, ca să fie clar. Împreună cu ofiţerii. Când s-a terminat asta, am reintrat în Pro Musica (http://www.youtube.com/watch?v=KS5fe5ek7Dc) şi nu am mai avut timp să mă gândesc la această experienţă. Imediat a început turneul nostru cu Cenaclul Flacăra, şi el a durat doi ani. Doi ani de turnee, mereu pe drumuri. Când mă mai întreba câte cineva, povesteam doar lucruri hazlii, nimic despre experienţa terifiantă de puşcăriaş. Vroiam să uit, pur şi simplu. Abia după ce am ajuns în Germania, am avut, timp de 15 ani, un vis care se repeta o dată la două, trei luni: veneam în România, cu acte germane, şi Securitatea mă trimitea înapoi la Canal. Deci, abia când am schimbat locul, subconştientul a început să lucreze şi să prelucreze acele amintiri. Dar m-am obişnuit şi cu asta.

Când ai plecat din România?

1985.

Câte discuri ai înregistrat cu Pro Musica?

Niciunul. Când ei au avut înregistrări, eu eram ori la Canal, ori în Germania. Dar piesele mele s-au cântat în tot acest timp şi au apărut şi pe discuri, fără ca numele meu să fie trecut acolo, pentru că era un nume interzis. În epocă, exista un top al revistei Săptămâna, unde Pro Musica a apărut de multe ori, cu piese ale lui Ilie Stepan şi piese compuse de mine. Glossa, Şi dacă şi Proteul Pasăre sunt ale lui, Caii nopţii, Poarta de foc, Circe şi păunul, Zările gri şi Happy End sunt ale mele.

Te ascult povestind şi-mi dau seama că tu nu poţi sta prea mult timp departe de România. Iubeşti prea mult ţara asta…

Stai puţin…Eu nu pot sta departe de nişte oameni din ţara asta. Sunt legat sufleteşte de ei şi de-asta mă tot întorc. Dar motivaţia primordială este muzica. Vin aici să fac muzică cu oameni la care ţin. De-aici pleacă totul.

Dixie Krauser a cântat în Germania cu formaţia Phoenix, între 1985 şi 1987, iar primul lui concert în România, după Revoluţie, a fost tot cu formaţia Phoenix

Te-ai reîntors prima dată în 1991, într-un concert al formaţiei Phoenix. Cum s-a întâmplat asta?

Am cântat în Germania cu Phoenix, doi ani, între 1987 şi 1989, într-o formulă din care, astăzi se mai regăseşte doar Dzidek (Marcinkiewicz, n.n). Eram basist şi vocalist. Eu cântam partea vocală a lui Mircea Baniciu, Dzidek pe cea a lui Ioji Kappl.

O experienţă pe care nu vrei să o mai încerci astăzi…Nu-ţi mai place să fii vocalist.

Cum să nu? Fac asta de fiecare dată când vin în România să cânt cu Ilie Stepan (http://www.youtube.com/watch?v=KS5fe5ek7Dc).Vechea Pro Musica s-a  transformat într-o  variantă unplugged, cu Ilie Stepan, Horia Crişovan şi Dixie Krauser. În 2009, când s-au împlinit 20 de ani de la Revoluţie, am cântat două ore şi patruzeci de minute. Vin periodic la Timişoara şi pentru că lucrez, împreună cu Ilie, Horia şi alţi muzicieni foarte buni, la un triplu CD, Lumina, care va apărea sub numele Stepan Project. Este o continuare a albumului lui Ilie, Undeva în Europa, şi reprezintă o fuziune de stiluri, iar acolo cânt şi vocal.

Erlend Krauser, chitarist al formaţiei James Last, s-a întors în România după treizeci de ani, şi a cântat alături de fratele său, Dixie, la Festivalul de jazz de la Timişoara

Ai fugit în Germania, pentru a fi alături de fratele tău şi a cânta împreună cu el. Dar nu s-a întâmplat aşa. Niciunul dintre voi nu se pricepe la chimie şi, în consecinţă, chimismul nu a funcţionat, ai povestit tu, glumind despre asta. El este chitarist al formaţiei James Last (http://www.youtube.com/watch?v=zxoEP9IIVCo), tu ai cântat în tot felul de trupe, cu muzicieni foarte cunoscuţi sau absolut necunoscuţi. V-aţi reunit abia acum trei ani, la Festivalul de jazz de la Timişora. A fost un moment extraordinar. (http://www.youtube.com/watch?v=UXq2IFmcRL0).

A fost un concert bun. Da, m-am mutat în Hamburg cu gândul de a face o trupă împreună cu fratele meu, dar nu s-a potrivit. L-am regăsit schimbat, iar eu nu eram obişnuit cu mentalitatea de-acolo. Nu pot să spun că el a fost de vină, sau că cineva a fost de vină. Am renunţat la idee. După 30 de ani, el s-a întors în România, la o reuniune a liceului, şi-a dorit să-l revadă pe Ilie, ne-am mai întâlnit şi cu alţi prieteni muzicieni, i-a plăcut atmosfera şi s-a hotărât să cântăm împreună, iar Marius Giura ne-a invitat la festival. N-a fost un proiect de trupă, a fost doar un proiect de concert. Nu ştiu dacă vom repeta experienţa. El stă în Hamburg, eu stau acum în Ausburg. Îmi ia la fel de mult timp să ajung la el cât îmi ia să ajung la Timişoara.

Eşti un basist extraordinar, cu un stil inconfundabil, şi un foarte bun compozitor (http://www.youtube.com/watch?v=c7trjV3Dv7A). Dar mi se pare că te risipeşti cântând cu prea multe trupe, în loc să te dedici unui proiect personal.

Ce înseamnă mă risipesc în prea multe trupe? Ţi se pare că mă risipesc cântând cu Mircea Florian (http://www.youtube.com/watch?v=VN36pZO0EoE&feature=related)?

Cu Mircea Florian în niciun caz. Vroiam, însă, să ştiu ce simţi că te reprezintă acum 100%, din punct de vedere muzical.

Trupa pe care o am în Ausburg, unde cânt fusion şi am imprimat patru CD-uri. Asta mă reprezintă. (http://www.youtube.com/watch?v=YvUpEvk2qvQ&feature=related). Dar nu înseamnă că nu îmi place să cânt şi alte genuri de muzică. De-asta particip la tot felul de proiecte şi cânt cu mai multe trupe. Când am ajuns în Hamburg, nu ştia nimeni de mine, aveam nevoie de bani şi cântam în patru trupe deodată. Sigur, puteam să aleg să predau, dar nu aveam chef de aşa ceva pe vremea aia.

Vocalistul uneia dintre trupele pe care le-a avut în Hamburg, Flying Wood,  se credea reîncarnarea lui Freddy Mercury şi a ajuns la ospiciu. L-a deprimat ce s-a întâmplat şi a hotărât să se lase de băut. La început, i-a fost frică că nu va mai atinge starea de care are nevoie ca să poată cânta. Asta a păţit şi Clapton. Repetându-i experienţa, a înţeles că muzica e un drog mai puternic

Cum ţi-ai descrie stilul de viaţă?

Nu ştiu dacă am visat, e un  citat sau îmi aparţine: „fiecare zi are cântecul ei, trebuie doar să-l simţim”. Ăsta e stilul meu de viaţă. Fac muzică de la 8 ani, de când am primit prima chitară, şi am intrat într-o trupă la 13 ani. Voi face asta mereu. Turneele, concertele, contactul cu publicul înseamnă, întotdeauna, un mare consum, dar mie mi se pare foarte normal aşa. Stilul meu de viaţă are o mare constantă, chiar dacă altora li s-ar putea părea haotic. Muzica nu e meserie pentru mine, e mult mai mult decât atât. Dacă nu cânt trei zile, mă îmbolnăvesc. Dar, ca să faci muzică, ca să ai inspiraţie, ai nevoie de oameni pozitivi în jurul tău. Înaintea unui concert evit gălăgia, discuţiile aiurea, energiile negative. Asta e o soluţie pentru mine, ca să pot avea un randament bun la un concert. În perioadele în care nu am concerte, tot pentru a avea un randament bun pe scenă, merg la pescuit. Sunt chiar un pescar pasionat, la fel cum este şi Eric Clapton. Apoi, astăzi predau mult, iar când predai unui copil, sau chiar unui adult, nu poţi să fii încărcat de nervi. Ne întoarcem la acelaşi lucru, trebuie să gândeşti mereu pozitiv.

A fost întotdeauna aşa?

Nu. Am avut un moment foarte nasol în Hamburg, când una dintre trupele pe care le-am făcut acolo, Flying Wood, s-a destrămat pentru că vocalistul a înnebunit şi a ajuns la ospiciu, în cămaşă de forţă. Se credea reîncarnarea lui Freddy Mercury. Înghiţea ecstasy ca piramidonul. Tot timpul aveam probleme cu el, dar la început cânta bine şi de-asta l-am luat în trupă. M-a deprimat ce s-a întâmplat. Am avut o cădere, la care a contribuit şi consumul mare de alcool, şi n-am mai cântat vreo jumătate de an. Atunci am decis să mă las de băut. Am făcut-o, în primul rând, pentru fiul meu, Jan. Dar mi-a fost frică de un lucru, şi anume că nu voi mai atinge starea de care am nevoie ca să pot cânta. Exact cum a păţit şi Clapton. I-a fost frică că nu va mai fi în stare să cânte. De fapt, e exact contrariul. Prin muzică, numai prin muzică, ajungi mult mai high decât cu 2-300 de vodcă cât beam eu înainte de concert, pentru că aşa era la modă, sau aşa era obişnuinţa. Muzica e un drog mai puternic. (http://www.youtube.com/watch?v=U2WTHOxTpuk). Au trecut 12 ani de când nu mai beau.

Ai început să bei în detenţie?

Nu. Dar acolo a fost mai grav, îţi dai seama… Nici nu pot să descriu ce a fost acolo. A fost o experienţă foarte dură. Trebuia să supravieţuiesc şi atât.Trei sferturi din cei aflaţi în lagărul acela erau foşti puşcăriaşi, oameni cu care, altfel, nu aş fi avut nimic de împărţit în toată viaţa mea. Ca să echilibrez cumva nebunia de acolo, am compus atunci multe piese, care s-au cântat, mai târziu, cu Pro Musica. Acolo am compus jumătate din opera Rock Barock.

În 1982, la un concert al lui Dixie Krauser cu Pro Musica, publicul a strigat “Jos Ceauşescu!” Luminile s-au aprins, semn că spectacolul trebuie să se oprească. Artiştii au început să cânte I Can’t Get No Satisfaction 

Nu ştiu dacă cunoşti povestea…Această operă rock s-a cântat doar de două ori, în 1982, la Opera din Timişoara şi la Sala Olimpia. Pe vremea aia se practica autofinanţarea, iar conducerea Operei, ştiind că va fi un succes, a vândut cu câteva sute de bilete mai mult decât capacitatea sălii şi s-a crăpat balconul. Doar Phoenix mai cântase la Operă, înaintea noastră. La al doilea concert, la Sala Olimpia, fanii au dat foc la perdele şi au început să strige Jos Ceauşescu! Au urmat arestări… Luminile s-au aprins imediat în sală, semnalul care anunţa că nu mai avem voie să cântăm. I-am zis lui Ilie: hai să cântăm pe lumină. Şi am cântat I Can’t Get No Satisfaction (râde).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.