Din lumea minunată a cărților

Dansatorul

„Viaţa lui Rudolf Nureiev, imaginată de Colum McCann, ne oferă ceva remarcabil… şi atunci când biografia tinde să izoleze personajul principal, scoţându-i în evidenţă unicitatea, înstrăinându-l pe individ de publicul său prin ridicarea sa pe un piedestal sau prin distrugerea acestuia, McCann obţine exact efectul opus… În viziunea lui McCann dansul reprezintă însăşi viaţa, plină de însufleţire şi de obstacole… Într-o scriere plină de virtuţi, hipnotică şi meticulos structurată, McCann oglindeşte omul. Incredibil şi opus curentului contemporan, a preferat să scrie despre o viaţă atât de complexă, atât de ieşită din comun şi banal, îndrăznind să facă aluzie la similitudini, la momente de inspiraţie – cu mult curaj lăsându-ne să credem că, în acest fel sau în altul, dacă avem curaj, şi noi putem trăi la fel de cutezător ca Rudolf Nureiev” , aprecia Laurence Wareing, în Glasgow Herald.

Un volum pe care îl veți citi pe nerăsuflate.

Cartea debutează cu viața dură din timpul iernilor în Uniunea Sovietică în cel de al Doilea Război Mondial, când soldații făceau țigările poștă și când se termina tutunul fumau rumeguș, ceai, lăptuci și, dacă nu era nimic altceva, balegă de cal. În bunkere îl ascultau la radio pe Jukov, Vasilievski, Hrusciov, ca și pe Stalin. Erau instruiți cu privire la trădători, dezertori, lași pe care trebuiau să-i împuște imediat. Smulgeau medaliile cu panglici roșii de pe pieptul celor morți și le prindeau pe pieptul tunicilor lor. Furau mai multe role ca să-și înfășoare cu bandă mâinile, picioarele, trecându-le chiar și peste obiele. Uneori, își acopereau cu ele și urechile, dar banda le smulgea pielea și începeau să urle de durere când gerul mușca din pielea sângerândă și o țineau tot într-un urlet până când unii își puneau pistolul la tâmplă și își luau adio de la viață. Expediau scrisori acasă, către Galina, Nadia, Vera, Tania, Natalia, Olga… împăturite grijuliu sub formă de triunghi. Nu se așteptau să primească ceva în schimb. Plicurile venite erau numerotate și dacă lipsea o serie de numere, atunci știau că aducătorul fusese făcut bucăți. Mortierele le zdrobeau șira spinării. Bombele cu fosfor îi incendiau. Morții erau îngrămădiți în căruțe trase de cai și apoi înmormântați în gropi comune săpate cu dinamită. Aceasta era atmosfera când s-a născut Rudi Nureiev, de etnie tătară. La vârsta de cinci-șase ani a început să danseze. Soldații, în fața cărora evolua, s-au ridicat în sus să-l vadă mai bine. Câțiva soldați au început să aplaude ritmic. Când s-a terminat, salonul s-a umplut de aplauze.

Margot Fonteyn şi Rudolf Nureiev

”În sala de pe strada Karl Marx el era unul dintre cei 70 de tineri dansatori. La 14 ani acumulase un întreg limbaj nou, royales, tours jetés, tours en l’air, brisés, fouettés, bătăi din călcâie, sărituri cu întoarcere, salt față în spate, rotire în aer, bătăi cu piciorul spate-față. Stătea până târziu în noapte exersând”. Puțini știu cât de mult exersează balerinii, până când le sângerează picioarele la sfârșitul repetițiilor, și puțini știu cum marile săli de operă ale lumii au chiuvetele pătate de sângele marilor artiști. Își cârpea singur papucii de dans. Apoi, intra în sală unde dansa singur cu sângele șiroind din tălpi și sudoarea șiroindu-i pe față. Știa pe vremea aceea că ”magia dansului e ceva pur accidental”.
”Seara, când la Operă era un spectacol de balet – Esmeralda, Coppelia, Don Quijote, Lacul lebedelor – pleca de acasă, furișându-se prin ușa din spate, ajungând până în culise unde avea un scaun, pus acolo de prietenul său Albert Tihonov, omul pe catalige, visându-se pe sccenă. Își amintea de Pavlova. Făcea o nouă săritură, mișcându-se în diagonală, cu mari jetés, sărituri lente și arcuiri maiestuoase pe spate, se retrăgea și se oprea brusc stând cu brațele sub formă de arc deasupra capului, parcă strângând tot aerul, însușindu-l”.

Rudolf Nureiev şi Margot Fonteyn în „Paradise Lost”

Dacă reușise în viață și porțile marilor teatre i-au fost deschise, a fost pentru faptul că muncea enorm, dincolo de talentul său nemăsurat. Dansul lui părea că izvorăște din interior. Apoi, cu timpul, a început să fie apreciat și aplaudat pe marile scene ale lumii, de la Kirov la Covent Garden, la Scala din Milano, Viena, Roma, Spoleto, Edinburgh, Buenos Aires, Varșovia, Luxemburg, Moscova, Praga, Dresda, New York… ”Corpul lui Rudi avea o frumusețe captivantă, umerii drepți, bine conturați, gâtul cu mușchii striații, mușchii de pe gambe tresărind. Își ridica partenera în aer și o învârtea cu o ușurință remarcabilă. Corpul său părea sculptat de muzică”. Ovațiile răsunau pretutindeni. Viața a început să fie generoasă cu el.

Plecând într-un turneu în Franța, cere azil politic pe aeroportul din Paris. Este urmărit de KGB. Familia și prietenii lui au mult de suferit.

Începe să-și achiziționeze case, contracte, maseuri, manageri. Dansează aproape pe mai toate continentele. Este invitat la ceai la Casa Albă de Președintele Kennedy. La Opera de Viena este chemat la rampă de 89 de ori. Ovațiile durează deseori câte o jumătate de oră. ”Sunt grozav de fericit, dar uneori mă trezesc dimineața cu un sentiment groaznic, că totul s-a terminat și că n-a însemnat niciodată mare lucru. Merg dintr-o țară în alta, sunt un nimeni în locul în care am devenit cineva. Sunt un apatrid în locul unde trăiesc. Dansul și numai dansul este cel care mă ține în viață. Ăsta-i prețul pretins de zei pentru un cântec, faptul că devenim ceea ce cântăm”.

Avea 23 de ani și era prieten cu Edith Piaf, cu Jean Cocteau, cu Marlene Dietrich, Leonard Bernstein și chiar cu Picasso. Se discuta despre coregrafi, critici, audiențe, dar în final conversația se îndrepta spre filosofi, inclusiv Derrida.

”La casa din Rochefoucauld, cincisprezece soiuri de șampanie, caviar. Orhidee pe toate mesele. Candelabre de aur.. Îi lăsase lui Margot (celebra balerină Margot Fonteyn, partenera lui de scenă) camera cu ferestre spre estul insulei, având în vedere că îi plăcea să vadă zorile. Pe masă, între fereastră și patul cu baldachin era o vază cu liliac alb. Afară, Marea Mediterană de un albastru neasemuit. Prin fereastra deschisă se simte briza proaspătă și răcoroasă. Cearșafurile erau spălate în apă cu lavandă, ceai fierbinte dimineața, flori de câmp pe tavă. Avea o dorință. Să aibă o casă la mare, copii pe plajă, o orchestră de cameră pe stânci, izbite de valuri înalte. Și el, așezat pe un șezlong, cu un pahar de vin alb în față ascultând o cantată de Bach. Se simțea ca un Rimbaud al stepei”. Dansaseră împreună aproape 500 de spectacole.

Încetul cu încetul Nureiev se schimbă. Dă de gustul banilor, al gloriei. ”A început cu eșarfele în culori sumbre, cumpărate de la Misoni și de-a lungul anilor a ajuns să-i cunoască atât de bine pe proprietari încât deschideau magazinul special pentru el duminica dimineața. La Londra, pe Savile Row, croitorul îi făcea o tunică cu guler înalt, în stil Nehru. La Viena cumpăra un candelabru de Murano în stil rococo, la Raison îngenunchea pe covoare țesute pentru el de un marocan orb, cumpăra etajere antice și mese rabatabile din Anglia. Obiecte de sticlă românește vechi de sute de ani. Un serviciu imperial din Austria. Un pupitru rabatabil din Argentina. Vitralii dintr-o biserică bavareză. Crucifixe confecționate de un artist din Vatican. Comanda hărți făcute de un emigrant sovietic din Mexico City. La Atena cumpără un tors roman din marmură din secolul I. Primește cărți din Australia de la un anticariat, un șir de ediții princeps ale maeștrilor scrisului, majoritatea ruși.

Bețiile se țin lanț, faima lui pe plan sexual aproape egalând-o pe cea de balerin. Se împrietenește cu John Lennon, Warhol, cu multe personalități din lumea culturală. Pe scurt, nu a știut să-și gestioneze gloria. ”Apoi… Rudi a mai făcut o ultimă piruetă și apoi a dispărut”.

Colecția Rudolf Nureiev a fost scoasă la licitațiile de la New York și Londra. Toate loturile au fost vândute…

Din nou în Marsilia

Din nou în Marsilia

„Mayle este un scriitor elegant şi cu umor”, îl caracterizează The New Yorker.

Peter Mayle s-a născut în 14 iunie 1939 la Brighton. Este un scritor britanic cunoscut pentru seria de cărți despre Provence.

Peter Mayle este autorul a încă unsprezece cărți, dintre care cinci romane. A primit Legiunea de Onoare din partea guvernului francez pentru contribuții culturale. Trăiește în Provence, împreună cu soția lui, Jennie, de douăzeci și cinci de ani.

După ultima aventură a simpaticului detectiv Sam Levitt în Franţa, el s-a gândit că o vreme nu va mai pune piciorul în Marsilia, cu atât mai mult cu cât frumoasa Elena Morales îi reţinea atenţia în San Francisco. Dar miliardarul Francis Reboul, o mai veche cunoştinţă, le face lui Sam şi Elenei o ofertă de nerefuzat. Aceea de a petrece mai multe zile în însorita Marsilie, unde să-l ajute la realizarea unui proiect imobiliar. Dar lucrurile se complică, deoarece nu doar Reboul era interesat să câştige proiectul. Iar unii dintre concurenţii săi nu au scrupule… Va reuşi oare Sam să supravieţuiască şi să savureze încă o farfurie cu bouillabaisse?

Peter Mayle are o eleganță a stilului, o știință a plasării dialogurilor. Nici din acest volum, ca și din cele anterioare, Un an în Provence și Hoțul de vinuri, nu lipsesc descrierile savuroase ale mâncărurilor specifice Marsiliei și nici umorul debordant în descrierea personajelor. Sunt devoalate afaceri nu tocmai curate, unele dintre ele amintind de cele imobiliare ale omului de afaceri și politicanului Bernard Tapie. ”Beton sur Mer!” anunța titlul unui articol pe prima pagină a ziarului La Provence. Articolul conținea câteva sute de cuvinte, niciunul dintre ele măgulitoare, despre amenințarea înfricoșătoare reprezentată de construcția unor zgârie-nori de-a lungul coastei Marsiliei. Timpul, neglijența și cheltuielile mari de întreținere le transformaseră în niște mastodonți triști și decolorați din beton, ca niște răni pe fața Marsiliei. Jurnalistul avusese grijă să nu menționeze vreun nume, dar nici nu era nevoie de așa ceva. Trebuia să facă o alegere, argumenta el, între zgârie nori și construcțiile de dimensiuni reduse”.

Dincolo de intriga romanului, sunt descrise frumusețile Marsiliei și ale împrejurimilor, precum Cassis sau Calvi. Prin fața ochilor se perindă femei frumoase, bărbați eleganți.

”Portul din Cassis, subiectul a numeroase cărți poștale și victima a unui impresionant număr de pictori amatori lipsiți de talent, pare prea pitoresc pentru a fi adevărat. E mic, în cinci minute de plimbare ajungi dintr-un capăt la celălalt al portului și te aștepți din clipă în clipă să vezi un personaj familiar, cu șapcă și vestă, abia scăpat din cărțile lui Marcel Pagnol. Pescari în bărcile lor, foarfeci sclipind în soare, cu care pescarii tăiau aricii de mare ca să le extragă nectarul, bărbați între două vârste, cu mustăți stufoase, care stăteau la mesele din cafenele oferind unor tinere femei blonde câte o cupă de șampanie, micile feriboturi viu colorate care veneau și plecau din port către canalele înguste numite de localnici calanques. În Cassis, aerul e curat și sărat, iar soarele aruncă o lumină binevoitoare asupra portlui. Munca și celelalte realități dure ale vieții par la milioane de kilometri distanță.Turiștii erau îmbrăcați subțire, ca pentru vară: femeile cu rochii albe și bluze vaporoase, sandale și pălării din paie cu boruri mari, bărbații în tricouri și pantaloni scurți șifonați, cu multiple buzunare umflate sau, și mai rău, în pantaloni cu imprimeu de camuflat care se terminau la cincisprezece centimetri deasupra gleznei. Mâncară soupe de poisson, formidabila supă de pește provansală asortată cu rouille, un sos aromat de usturoi. Comandară apoi un pește scorpion la grătar, care se dovedi minunat, apoi o sticlă de vin rosé de pe Domain du Paternelle. După aceea urmară tartele de anșoa și măsline, pe pat de ceapă înăbușită, clasica pissaladière de Nisa. Favoritul numărul 1 era o șarlotă de miel și pătlăgele, servită cu cartofi prăjiți în grăsime de gâscă. Și, în cele de urmă, o supă de piersici aromată cu crenguțe verzi de verbină”.

Exilul. Viața în fragmente

EXILUL

Editura Polirom a lansat miercuri, 24 septembrie, la Librăria Dalles, volumul de memorii Exilul. Viaţa în fragmente de Gina Stoiciu, apărut în colecţia Ego-grafii.Au luat cuvîntul, alături de autoare, Aurora Liiceanu, Bedros Horasangian şi Daniel Cristea-Enache.

Încrucişare de destine, de drumuri şi de întâmplări, părăsirea României în 1980 devine pentru Gina Stoiciu un reper al celorlalte momente ale vieţii sale: anii dinaintea exilului, azilul politic în Grecia, alegerea Canadei ca ţară de rezidenţă, adaptarea, inventarea unei noi vieţi, căderea comunismului şi întoarcerile periodice în România. Aceste etape sunt descrise şi din perspectiva altor români care au ales să emigreze, surprinzând condiţia şi angoasele „străinului”, diferenţele culturale, dificultăţile de adaptare şi de integrare profesională, dar şi bucuriile şi satisfacţiile trăite în ţara de adopţie.

„În cartea Ginei Stoiciu, ni se spune că «etapele parcursului de exilat sunt cam aceleaşi pentru toţi exilaţii», dar că ceea ce-i diferenţiază pe aceştia este intensitatea trăirilor. «Aşa se face că fiecare exilat îşi are propria poveste.» Sigur, exilul are simptome generale, dar rămîne o experienţă profund personală, ceva care exprimă identitatea în cele mai intime aspecte ale ei.

Această carte mi-a întărit convingerea că viaţa relaţională rămâne cheia exilului. Pe cei care-şi părăsesc geografia timpul se răzbună, bântuindu-i ca o stafie, ca o umbră fidelă, amintindu-le că, indiferent unde s-ar afla, trecutul este cu ei. Amestecul ciudat, misterios, unic dintre istoria familiei, locul întâmplărilor vieţii şi particularităţile de exprimare ale unei persoane dă exilului amprenta unei versiuni a vieţii pe care o poţi numi destin. Am putea spune uneori că, neplecând niciunde sau plecând undeva, viaţa noastră o ia de la capăt. Cartea Ginei Stoiciu este o confidenţă, dar exprimă totodată dorinţa «ca, la fiecare pagină întoarsă, cititorul să descopere câte ceva despre el însuşi»”. mărturisea Aurora Liiceanu.

Gina Stoiciu este profesoară la Departamentul de comunicare socială şi publică al Université du Québec à Montréal (UQÀM). A mai publicat Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă (1981), La différence : Comment l’écrire ? Comment la vivre? Communication internationale et communication interculturelle (1989), L’aveuglement de Janus. Mythes, mythologie politique et reconstruction identitaire collective (1997) şi Comment comprendre l’actualité : Communication et mise en scène (2006). Semnează, de asemenea, capitole în volume colective şi articole în reviste ştiinţifice de comunicare.

Vulpea albastră

Vulpea albastră

Anul 1883, Islanda. Cu puţin timp înaintea nopţii polare, un bărbat, pastorul Baldur Skuggason, este atras ca prin farmec de o vulpe albastră în pustietatea îngheţată. Destinul său se va intersecta cu cel al botanistului Friðrik B. Friðjónsson, care se pregăteşte să înmormânteze o tânără bolnavă de sindromul Down, salvată cu ani în urmă dintr-un naufragiu. Din poveştile aparent disparate ale personajelor se întrupează un roman deopotrivă misterios şi poetic, o parabolă despre creaţie şi sacrificiu, un basm întunecat în care umorul şi lirismul se împletesc strălucit, confirmând talentul literar al unui scriitor de talie internaţională. Romanul Vulpea albastră a fost laureat cu Premiul pentru literatură acordat de Consiliul Nordic, cea mai înaltă distincţie literară nord-europeană.

„Vulpea albastră îşi zugrăveşte lumea în culori şi detalii sclipitoare, precise, concrete, iar oamenii par misterioşi, de nepătruns. Romanul e o parabolă, comică şi lirică, despre natura lucrurilor”, scria criticul de la The Times.

Sjon a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru versurile din coloana sonoră a filmului Dancer in the Dark, regizat de Lars von Trier. Roman laureat cu Premiul pentru literatură acordat de Consiliul Nordic, cea mai înaltă distincţie literară nord-europeană, „Vulpea albastră e un roman magic”, după afirmția cunoscutei interprete Björk.

Romanul Vulpea albastră, al scriitorului islandez Sjón (Sigurjón Birgir Sigurðsson), autorul multora dintre textele cântecelor celebrei Björk, este cel mai recent titlu apărut în colecţia Biblioteca Polirom (coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu, traducere din limba engleză de Anca Băicoianu.

„Sjón e ca o coţofană: ia mituri şi poveşti din timpuri şi locuri disparate şi le ţese laolaltă. Rezultatele nu sunt bizare – Sjón nu se fereşte de adevărurile neplăcute, nici în lumea asta, nici pe tărâmul mitului – , iar în spatele naraţiunilor jucăuşe şi aparent exuberante se află o inteligenţă extraordinară”, apreciază The Times Literary Supplement.

„Un roman translucid, în care cititorul simte cum, dincolo de suprafaţă, se mişcă lucruri stranii şi luminoase, ce lasă în urmă o serie de mici capcane ascunse”, nota The Independent.

Născut în 1962 la Reykjavík, Islanda, Sjón (Sigurjón Birgir Sigurðsson) este romancier, dramaturg, poet şi textier. Romanele sale, printre care se numără Vulpea albastră (2003), Muza şoptitoare (2005) sau Din gura balenei (2008), au fost traduse în douăzeci şi cinci de limbi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.