O succesiune năucitoare de evenimente ieşite din matca normalităţii a făcut din victoria fără drept de apel a USL în alegeri, ca expresie a voinţei populare, motiv nejustificat de gâlceavă internă şi de suspans prelungit. Şi pentru ca afrontul, jignirea milioanelor de votanţi să atingă din nou apogeul, disputa care ar fi trebuit să rămână, de drept, fără obiect după data de 9 decembrie a fost oferită la export cu generozitatea şi bine cunoscuta înclinaţie a Ţaţei Încotrocenite de a-şi spăla rufele din familie prin străini. Ca la noi, la nimeni!
Un pretins preşedinte de ţară, urât şi detestat cu imbatabila probă a votului, de trei ori într-un singur an, reînvie modelul fanariot cu obrăznicia lipsei de demnitate şi onoare. În dispreţul uzanţelor protocolare, pune pe masa unui for european, dincolo de atribuţiile, de puterile lui, un pact de neagresiune, un troc asumat unilateral cu opoziţia politică câştigătoare a alegerilor pe care nu s-a sfiit să o facă albie de porci în campanie odată ce, depăşindu-şi atribuţiile constituţionale, a devenit un aprig şi ridicol agent electoral al propriilor interese. Ilegitimul forţează din nou mâna moale şi protectoare a Europei, care se preface că nu-i vede micimea staturii umane şi politice doar de dragul intereselor partizane. Uzurpatorul vrea să pună o zonă tampon între ticăloşiile pe care le-a patronat, evident penale, şi consecinţele lor ajunse în percepţia publică la vremea scadenţei şi de competenţa justiţiei.
Tentativa de a-şi salva pielea tăbăcită în potlogării şi în rele, inclusiv cu sprijin european „popular”, ne arată până unde, până la ce nivel de iraţionalitate e dispus şi pregătit individul Băsescu să întindă coarda cedărilor de suveranitate.
Fariseismul cu care Europa vrea să împace şi capra şi varza reprezintă un test pentru capacitatea decidenţilor ei, aflaţi temporar cu pâinea şi cuţitul în mână, de a înţelege corect semnificaţia votului şi a consecinţelor lui.
Deocamdată, gradul înalt de îndatorare la care vor să-l aducă pe numitul Băsescu, în perspectiva viitoarelor ingerinţe în viziunile şi politicile guvernamentale ale României, este un semn rău. Astăzi, unei anumite părţi a Europei îi convine de minune un preşedinte şi mai slab şi mai şantajabil decât, oricum, a fost, coexistând alături de un guvern căruia i se va aminti mereu că a acces la putere nu atât pe valul votului popular, oricând, la nevoie, relativizat cu periculoasă uşurinţă, cât, mai ales, dintr-un hatâr convenit de dragul aparenţelor. Dar mâine?
Din acest punct al speculaţiilor, deseori sterile, deseori induse şi întreţinute de forţe interesate în cultivarea jocurilor oculte, apele trebuie despărţite. Şi făcute să curgă în albia, în matca lor firească.
Să dăm cezarului (poporului român) ce este al cezarului! Să nu-i subestimăm inteligenţa nativă, discernământul, iată, probat, simţul onoarei exercitat discret, fără emfază, voinţa instinctivă de dreptate şi bine.
Să punem în balanţă ultima probă a disperării băsiste cu disperarea poporului român batjocorit de un lung şir de abuzuri şi nedreptăţi care au purtat amprenta voinţei arbitrare, năuce, a unui singur om susţinut de o şleahtă de profitori şi parveniţi.
Să privim votul din 9 decembrie într-un context mai larg cu implicaţii care deja îşi arată efectul imediat ori de perspectivă. Băsescu reprezintă, cu toate zbaterile lui, cu toată mizeria morală a demersurilor deşertate pe taraba târguielilor, un model politic expirat căruia nu i-a mai rămas decât solidaritatea întru supravieţuire a celor de o teapă cu el.
Sunt semne tot mai clare că indignaţii, protestatarii Europei şi ai noştri, sunt pe cale să modeleze deja profilul politicianului compatibil cu idealurile lui şi cu vrăjmăşia vremurilor. Adică, un politician care să respecte valorile contractului social şi acordul dintre vorbă şi faptă. Un politician care, prin atitudine şi comportament, să se circumscrie cât mai multor porunci ale decalogului. Un politician care să considere răspunderea pentru acţiunile şi deciziile sale ca pe o obligaţie morală, şi nu una facultativă. Un politician apt să privească libertăţile cetăţeanului ca pe propriile lui libertăţi, un politician capabil să descătuşeze energiile naţiei mai presus de oprelişti şi teorii consacrate. Şi, mai ales, un politician care mai înainte de a se declara euroatlantic şi cetăţean al lumii să-şi demonstreze în practica exerciţiului de putere ataşamentul pentru cauza şi idealurile naţiei sale. În ciuda caracterului lor vădit idealist, este de presupus că măcar o parte din aceste caracteristici generale vor deveni norme obligatorii ale conduitei clasei politice, într-o lume aflată în schimbare şi la răscruce de drumuri. Altminteri, vom resimţi cu toţii căderea abruptă din paradisul speranţei în paradoxul câtorva contradicţii şi compromisuri care, fără a le îngroşa sau dramatiza, la doar o săptămână de la data alegerilor, observăm că subminează credibilitatea promisiunilor clamate. De unde şi îndreptăţirea întrebărilor de mai jos, puse cu buna credinţă a cetăţeanului care şi-a făcut datoria la urne:
– Sunt capabili liderii de astăzi ai Uniunii câştigătoare să se ridice la înălţimea discursului bine articulat şi a promisiunilor pre-electorale?
– Cât de hotărâţi şi determinaţi sunt să pună binele public mai presus de interesele personale, de cele de grup ori de partid?
– În ce mod şi cât de vizibil o vor rupe cu obiceiuri, năravuri şi practici generatoare de corupţie, disparităţi şi inegalităţi izbitoare?
– Vor fi capabili să taie în carne vie acolo unde cangrena generalizată tinde să afecteze corpusul social şi aşa vlăguit şi să panseze răni nevindecate?
– Vor persista unii din liderii USL în iluzia coabitării cu un preşedinte ilegitim numai din instinct de conservare şi din calculul preventiv de a nu deranja poza de grup a unei Europe înţepenite în proiect şi personaje? O vor face chiar şi cu preţul creării unei falii în interiorul Uniunii premergătoare rupturii?
– Vor fi motivaţi să îndrepte o lege electorală nătângă care i-a propulsat, din nou, pe odioşii şi siniştrii regimului Băsescu în Parlamentul României sau se vor complace să joace pe mai departe, aşa cum o face societate românească de 23 de ani, scena grotescă a convieţuirii victimelor cu călăii?
– Cum cred liderii Uniunii că vor înfăptui dreptatea socială punând să dea socoteală pe autorii raptului economic şi-al devalizării banului public câtă vreme justiţia va rămâne captivă în braţele slugărniciei şi ale intereselor gunoiului nemăturat încă?
– În ce fel, în ce termene-limită previzibile vor înfăptui sloganul „dreptate până la capăt!” şi ce semnificaţie mai are el, astăzi, pentru ei?
Poate că vom afla, cât de curând, dacă încrederea şi speranţa iniţiale puse în liderii USL au temei şi substanţă. Or, dimpotrivă, poate vom constata, pentru a câta oară?, că ne revine sentimentul de dezamăgire şi de frustrare pentru că iarăşi ne-am greşit politicienii, epoca, ţara, continentul şi soarta.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.