Din supunere faţă de autoritate, suntem capabili de atrocităţi

Societatea ne învaţă că e bine să urmăm liderul, să respectăm autoritatea. De fapt, e mai mult decât respect, e supunere. În Geneza, din chiar primele capitole, rezultă că încălcarea imperativului supunerii este sever sancţionată: pentru că Adam şi Eva au încălcat interdicţia de a mânca din Pomul Cunoaşterii, adică pentru că şi-au permis un act de ne-supunere, au fost alungaţi din rai. Avraam/Ibrahim, pentru a-i fi testată supunerea faţă de autoritate, este provocat să îşi sacrifice primul născut (Isaac, după evrei, sau Ishmael, după musulmani). Din cele 10 porunci primite de Moise de la Dumnezeu pe muntele Sinai, trei sunt despre autoritate, putere, supunere. Iar povestea lui Iov este şi mai bizară – omul este pedepsit pentru ne-supunere (şi ulterior, răsplătit pentru supunere), deşi este nelămurit, chiar perplex şi revoltat asupra motivaţiei pedepsei iniţiale, căci nu ştia cărei reguli nu îi fusese credincios.

Supunerea faţă de o autoritate este o scurtătură mentală. Sacrificiul pe care Avraam trebuia să îl facă a fost o decizie venită după îndelungi chinuri şi renunţări, iar Iov a avut la dispoziţie 40 de ani să analizeze ceea ce i s-a întâmplat.

În viaţa reală însă, avem foarte rar timp pentru astfel de “deliberari”. Actul de supunere are loc, de regulă, într-o manieră automată, fără deliberare (sau cu doar o frântura de deliberare). Ne supunem autorităţii fără să mai încercăm să conştientizăm dacă dorinţele, cerinţele, poruncile autorităţii au sens sau nu.

De regulă, e eficient să urmezi un lider, o autoritate. Winston Churchill spunea că, “dacă tot eşti în iad, măcar nu te opri”. Urmează un lider care pare că ştie ce să facă pentru a te scoate de acolo. Poate că vei reuşi, împreună cu ceilalţi, să evadezi din iad. Pentru asta nu este neapărat nevoie să gândeşti tu, ci doar să te înscrii în trend. Dacă nu e neapărat nevoie să gândeşti, atunci nu mai gândeşti deloc, iar acest lucru este periculos, pentru că devii reactiv. Şi, astfel, poţi rata drumul către ieşire, rămânând captiv în cuşca autorităţii.

Până şi un lider aparent poate fi perceput ca o autoritate. Cei ce urmăresc cu atenţie evenimentul protestelor anti-guvernamentale din România din ianuarie – martie 2017 pot observa cum un număr enorm de mare de persoane care se consideră de dreapta, pro-capitalişti şi, deci, conservatori, şi-au apropriat sloganul #rezist pe care îl afişează cu mândrie peste tot la proteste şi pe unde au conturi de socializare pe internet, fără să ştie că acest slogan inventat de Noam Chomsky prin anii ‘60 ai secolului trecut a fost transformat într-un simbol al neo-marxiştilor, anarhiştilor şi ecologiştilor americani care, de regulă militează împotriva preşedintelui american Donald Trump.

Când funcţionăm pe pilot automat, când luăm decizii apucând-o pe scurtături mentale, e foarte probabil că vom confunda autoritatea aparentă cu cea reală, substanţială. Reacţionăm, practic, la fel, în faţa autorităţii şi a simbolului autorităţii. Escrocii, de exemplu, se împănează cu titluri, îmbrăcăminte şi accesorii “care sugerează autoritatea”[1].

Există în societatea noastră o tendinţă neliniştitoare de a accepta pe negândite declaraţii şi directive venite din partea unor persoane care par a fi autorităţi în domeniu[2].

Un profesor american de psihologie, David Milgram[3], a făcut mai multe experimente pe subiecţi umani, în încercarea de a afla cum a fost posibil ca populaţia Germaniei să fie părtaşă la nimicirea a milioane de oameni în lagărele de concentrare naziste.

Scenariul presupunea un joc de-a elevul şi profesorul, în care „elevul” trebuia să memoreze nişte răspunsuri corecte la o serie de întrebări, orice greşeală fiind sancţionată cu un şoc electric administrat „elevului” de către „profesor”. Un răspuns greşit în plus însemna şi mărirea intensităţii şocului electric cu 15 volţi.

Experimentul era făcut în prezenţa profesorului Milgram şi a celor doi asistenţi ai săi, toţi trei în halate şi purtând diverse „semne” ale calităţii de cercetători ştiinţifici.

Jocul s-a repetat cu 40 de subiecţi şi a continut mai multe variaţii.
În genere, însă, lucrurile s-au desfăşurat cam aşa: la primele răspunsuri greşite, „profesorul” îi administra „elevului” un şoc de 75 de volţi; progresiv, intensitatea urca la 90, 105, 120 de volţi; deja, la acest nivel, şocul electric doare cu adevărat; în plus, concentrarea scade, „elevul” fiind tulburat de şoc şi durere, deci răspunsurile greşite sunt deja repetitive; astfel că intensitatea se măreşte progresiv; la 150 de volţi, „elevul” striga deja că vrea ca experimentul vrea să înceteze; totuşi, „profesorul”, la cererea celor trei cercetători care derulau experimentul, continua să pună întrebări şi, la fiecare răspuns greşit, să mărească, în aparenţă insensibil, intensitatea; la 300 de volţi, „elevul” implora oprirea experimentului; şi, totuşi, şocurile continuau să fie administrate şi intensitatea să fie ridicată până la 450 de volţi şi până la momentul la care „elevul” îşi pierdea cunoştinţa.

Jocul s-a repetat 40 de ori şi absolut niciunul dintre „profesori” nu s-a oprit din administrarea şocurilor electrice până când „elevul” şi-a pierdut cunoştinţa, iar Milgram a ordonat stop joc.

De precizat că niciunul dintre cei 40 de „profesori” nu era vreun psihopat sadic sau vreun dezaxat. Toţi erau oameni normali.

De precizat, de asemenea, că niciunul dintre cei 40 de profesori nu era conştient de faptul că şocurile electrice nu erau reale, „elevul” fiind, de fapt, un membru al echipei, care se prefăcea că resimte dureros şocurile şi că îşi pierde cunoştinţa la 450 de volţi.

În fine, toţi cei 40 de „profesori” au trecut prin clipe dificile, chiar groaznice, văzând ce suferinţă îi provoacă „elevului” cu care nu ar fi trebuit decât să joace un joc. Mai mult, s-au rugat de Milgram, l-au implorat să oprească jocul.

Cu toate acestea, niciunul dintre cei 40 nu s-a oprit câtă vreme Milgram nu le-a ordonat “stop joc” la 450 de volţi.

Ce concluzionează Milgram: principala descoperire a acestui studiu stă în faptul că adulţii prezintă o voinţă extraordinară de a duce până la capăt un ordin venit din partea autorităţii. „Am descoperit atât de mult spirit submisiv (n.n. – spirit de supunere), încât nu am mai simţit nevoia de a duce experimentul în Germania”.

Din supunere faţă de autoritate, suntem capabili de atrocităţi.


[1]Doi biologi de la Universitatea din Virginia, Astrid Juette şi Karl Grammer, au expus în secret câţiva bărbaţi tineri la mirosul unei substanţe de sinteză numite copulină, care imită mirosul vaginal uman. Apoi, respectivii au fost puşi să aprecieze atractivitatea unor figure feminine. Expunerea la copulină a mărit factorul de atractivitate pentru toate femeile, mascând diferenţele dintre ele. Cea mai vicleană creatură este gândacul rătăcitor. Folosindu-se de o serie de declanşatori de miros şi contact, aceştia determină două specii de furnici să-i protejeze, să-i îngrijească, să-i hrănească în stadiul de larvă şi să-i găzduiască pe timpul iernii în perioada adultă. Reacţionând mecanic la stimuli emanaţi de gândaci (miros, atracţie), furnicile îi tratează ca pe membri ai comunităţii lor. Aflaţi în interiorul cuibului de furnici, gândacii rătăcitori răspund “ospitalităţii” mâncându-le gazdelor ouăle şi tineretul, ei neavând niciodata de suferit în vreun fel (pentru aceste detalii şocante, a se vedea Robert N. Cialdini, Psihologia manipulării, EuroPress Group, 2012).

[2]R. Cialdini, Psihologia manipularii, p. 22.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 2
Gheorghe Piperea 413 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.