Sunt bine cunoscute criticile aduse stăruitor, de câţiva ani buni, Departamentului de Stat al SUA, instituţia menită să identifice, planifice, elaboreze în format final ”hard copy” pe masa preşedintelui şi, apoi, să gestioneze politica externă a Statelor Unite. Se afirmă, în esenţă, că ea a abdicat de la îndeplinirea sarcinilor de serviciu enumerate. Că influenţa şi reputaţia sa au atins, la Washington, cele mai joase cote, la fel în alte capitale ale lumii. Aproape toţi cei din branşa Externelor, de la diplomaţi profesionişti, cu o experienţă îndelungată, la experţi de toate felurile (geo-politici, securitate naţională şi internaţională, strategii regionale şi globaliste etc.), au semnalat deficienţe şi propus soluţii pentru corectarea lor. Astfel, prezentându-şi cartea ”Demilitarizarea diplomaţiei americane” la Universtatea statului Maine, spunea în 2013 autorul ei, fostul ambasador Laurence Pope: ”Prezenţa anemică a Departamentului de Stat şi a Serviciului Extern al Statelor Unite a fost înlocuită cu ceea ce eu aş numi ‘complexul militarist-informaţional’. Trebuie neapărat să reinventăm aceste două instituţii, pentru a putea face faţă lumii secolului 21… Astăzi, ‘Oraşul de pe Deal’ seamănă mai degrabă cu Prusia secolului 19 decât cu Republica adusă pe lume de Părinţii Întemeietori ai Americii”. Adică, spus mai pe româneşte, distinsul diplomat de carieră american a zis că, în prezent, diplomaţia americană a fost trasă pe dreapta, că diplomaţii profesionişti au fost înlocuiţi cu trimişi militari, komisari politici şi prieteni/protejaţi/clienţi ai unor lideri importanţi din Congres, sau Executiv, străini de diplomaţie, şi că această stare de lucruri negativă trebuie să înceteze, întrucât Washingtonul seamănă acum mai mult cu Prusia militaristă în ascensiune în secolul 19 decât cu ţara, republica şi democraţia născute pe Potomac şi dealul Capitoliului la 4 iulie 1776.
La fel ca ambasadorul Pope a procedat cu puţină vreme în urmă şi Joseph Cassidy, un alt diplomat de carieră din Serviciul Extern al Statelor Unite în ultimii 25 de ani, acesta a listat, în cunoscuta revistă bilunară „Foreign Policy”, un număr de deficienţe în funcţionarea Departamentului de Stat şi de remedii pentru revenirea la normalitate şi profesionalism. Mulţi dintre cei care au cunoscut opiniile şi sugestiile sale au afirmat că ele sunt ”extraordinar de acurate”, că starea de lucruri negativă din diplomaţia şi politica externă americană este veche, de decenii; că Departamentul de Stat se confruntă cu un număr tot mai ridicat de crize şi provocări internaţionale, dar capacitatea sa de a le face faţă se diminuează constant; în sfârşit, că autorul propunerilor a reuşit să prezinte ”o zonă de dezastru” într-o manieră atractivă, la limita sarcasmului şi a ironiei fine, ceea ce ar putea să stârnească interes faţă de temă şi să producă revirimentul aşteptat în SUA şi în alte părţi ale lumii – în România, în Balcani şi Europa de Est. Punctăm, foarte pe scurt, câteva minusuri de pe ”lista lui Cassidy”: dintr-un minister însărcinat cu elaborarea politicii externe a ţării, Departamentul de Stat a ajuns un simplu serviciu poştal de curierat diplomatic; cultura organizatorică existentă la Departament este ineficientă şi depăşită, elaborarea deciziilor este concentrată în mâinile câtorva şefi cu o pregătire discutabilă în domeniile relaţiilor internaţionale, complet depăşiţi de evenimente şi de realitate; în sfârşit, secretarul de Stat şi adjuncţii lui nu împart sarcini şi responsabilităţi cu subalternii lor, sau cu alţi experţi, deşi au dovedit că nu prea au treabă cu diplomaţia şi că au reuşit, peste tot unde s-au dus, să facă mai mulţi duşmani decât prieteni ai Statelor Unite. Iar faptul că secretari de Stat americani şi adjuncţi ai lor, repetăm din ”lista lui Cassidy”, ”…au reuşit peste tot unde s-au dus, să facă mai mulţi duşmani decât prieteni ai Statelor Unite” se ilustrează perfect cu două momente despărţite în timp de un deceniu. Ambele s-au petrecut pe aeroporturile de la Kiev şi Bucureşti, ocazional acestea au înlocuit Departamentul de Stat, pistele lor de decolare şi aterizare au ajuns locurile unde au fost expuse politicile est-europene ale Americii (?!). La începutul lui decembrie 2005, fostul secretar de Stat Condoleezza Rice, din vremea preşedintelui Bush jr., a sosit la Bucureşti pentru 4 ore, grăbită tare a anunţat la aterizare că a venit pentru semnarea acordului privind construirea bazelor militare americane în România, s-a dus la Palatul Cotroceni, a stat acolo câteva clipe, s-a întors la Otopeni şi a zburat către Ucraina. Imediat cum a aterizat la Kiev, de pe un podium improvizat chiar la capul pistei de aterizare, a tunat şi fulgerat împotriva Rusiei, cu toată muniţia cunoscută: bilanţ politic negativ al Kremlinului, Putin nu mai este partenerul în care Occidentul şi-a pus speranţele, erodarea în Rusia a libertăţilor personale şi a democraţiei, persecutarea ONG-urilor, şantaj energetic transformat în politică de stat, instituţii politice corupte şi fragile, Rusia nu are ce să caute la preşedinţia G-8 etc. Aflat la acea vreme în SUA, autorul acestui comentariu a urmărit filipica anti-Moscova a lui Rice la o televiziune din New York şi a văzut cu ochii lui cum, alături de secretara de Stat, fostul preşedinte ucrainean Viktor Iuşcenko s-a topit în haine, s-a îndepărtat cât să nu cadă de pe platformă şi, tot timpul cât ea a vorbit, a privit în partea opusă, într-un gest disperat de desolidarizare publică faţă de atacurile ei violente împotriva ruşilor. Iată deci că, încă din 2005, Departamentul de Stat şi diplomaţia au fost date uitării şi înlocuite cu un mega-mesaj de politică externă americană în direct de pe pista unui aeroport aflat la numai 400 km de şoseaua Volokolamskului, centura de apărare a capitalei Rusiei… La jumătatea acestui iulie, adjuncta Victoria Nuland a secretarului de Stat american a făcut ”diplomaţie” exact în acelaşi mod şi loc unde Condi Rice fusese cu 10 ani în urmă, comunicând gazdelor, imediat după sosirea pe aeroportul din Kiev, stabilirea un statut special pentru regiunea separatistă Donbas şi anunţând Rada (parlamentul) Ucrainei care anume reforme legislative va trebui să voteze a doua zi, pentru a primi bani de la FMI. Este limpede că, în locuri ca Bucureştiul şi Kievul, Departamentul de Stat, diplomaţia şi chiar ambasadorii americani deveniţi, între timp, inutili au fost înlocuiţi cu un nou tip de diplomaţie. Cu ”diplomaţia aeroporturilor”.
În 2005, secretara de Stat la acea vreme, Rice, reprezenta un grup neoconservator ce conducea discreţionar, de ani buni, treburile Casei Albe şi îi păsa prea puţin că îl punea pe fostul preşedinte Iuşcenko într-o situaţie dificilă cu Moscova. La fel acum, în 2015, pe subsecretara de Stat Nuland – mai degrabă purtătoare de cuvânt a unei agende neoconservatoare şi a complexului militaro-industrial decât a Departamentului de Stat – n-a deranjat-o deloc faptul că îl poate împinge pe Poroşenko într-un conflict asimetric cu superputerea vecină, Rusia. Important pentru cele două personaje a fost ca alte interese să fie promovate şi auzite la doi paşi de Kremlin, peste capul departamentului amintit, de asemenea ca acele interese să fie împinse înainte, ignorându-se diplomaţia, devenită de ani şi ani ”Cenuşăreasa” Washingtonului, dar şi aspiraţiile de normalitate şi securitate ale est-europenilor, oamenii locului. Păcat.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.