Diplomaţia între ignoranţă şi mersul pe contrasens

Spre UE când ne-am îndreptat
Credeam că mergem la ospăţ:
Ne-am dus cu geanta diplomat
Şi am rămas cu traista-n băţ! – Gheorghe Leu, „Când pleca odată, la război, un om”

Diplomaţia românească este admirabilă, este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Nenea Iancu a anticipat puţintel viitorul diplomaţiei româneşti, cu care avem neplăcerea să fim contemporani.

Aghiotanţii politici, căci partidul e în tot şi în toate, sunt premiaţi din când în când cu câte un post de consul sau ambasador, spre nenorocirea românilor care de multe ori sunt nevoiţi să apeleze la serviciile lor.

La fel ca orice instituţie a statului român, diplomaţia a devenit o pepinieră de sinecuri fie pentru odraslele potentaţilor, fie pentru cei cărora partidul le răsplăteşte credinţa şi obedienţa. Indolenţa şi nepăsarea sunt peceţile pe care diplomaţia românească le arborează cu mândrie. Imaginea în exterior a României este la fel de precară şi găunoasă, lipsită de orice perspectivă, ca şi pregătirea celor plătiţi din bani publici s-o apere.

A trecut puţin timp până să mă hotărăsc să scriu pe această temă, tocmai pentru faptul că este un subiect vast, sensibil şi de multe ori aproape insesizabil, precum un fenomen ezoteric, dar zilele trecute am purtat o discuţie absolut întâmplătoare cu un om simplu care mi-a creat impresia că face zilnic exerciţii de nepăsare şi nimic din ce s-ar putea întâmpla rău în ţara asta nu l-ar mai putea afecta. M-a înspăimântat resemnarea asta mioritică şi m-am rugat lui Dumnezeu, ca şi când m-aş fi întors dintr-o zona lovită de molimă, să nu mă fi atins virusul nepăsării şi al resemnării.

Pe plan internaţional, la momentul actual, România reprezintă ceva mai mult decât nimic, deşi am avut predecesori care încă ne mai fac cinste: Mihail Kogălniceanu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Nicolae Titulescu sau Corneliu Mănescu. Nicolae Titulescu a fost de două ori preşedinte al Ligii Naţiunilor (1930 şi 1931).

Cine s-ar mai gândi, la acest moment, ca un român să fie numit secretar general al ONU sau şeful unei structuri internaţionale importante?

Cum s-ar putea face auzită vocea unei Românii lipsite de credibilitate şi demnitate, care s-a lăsat tăvălită în cel mai josnic mod posibil, că aproape am ajuns să ne întrebăm cine mai suntem, câţi mai suntem şi încotro ne mai îndreptăm? Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee. Mă întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja scena istoriei sau dacă nu cumva am părăsit cu totul ţara asta.

Toată lumea dă vina pe clasa politică ca principala vinovată a tot ce este rău în această țară de parcă această clasă politică ne-ar fi fost catapultată la comandă de către o forţă obscură şi nu ar fi avut girul oamenilor care au votat-o.

Dar ce ne facem dacă într-adevăr clasa asta politică ne-a fost impusă, ce ne facem dacă într-adevăr oameni cu un trecut sinistru şi personaje groteşti au fost anume selectate să arunce în derizoriu credibilitatea noastră ca ţară şi naţiune?

Avem o clasa diplomatică lipsită de curaj mai ales acum când împrejurările internaţionale ne pot fi favorabile. A existat la un moment dat, şi aici mă refer la anul 1990, iniţiativa ,,Podul de flori”, denumirea iniţială a acestei acţiuni culturale fiind ,,Prutul lacrimilor noastre să-l acoperim cu flori”. Podul semnifica frăţia, dorinţa de apropiere, istoria comună a celor doua ţări. Această primă deschidere a graniţelor dintre România şi Moldova s-a materializat în mii de flori aruncate în apa Prutului de pe ambele maluri. Spre deosebire de alte evenimente majore ale primilor ani de libertate de după 1989, ,, Podul de flori” a fost prea repede şi nedrept uitat, ignorat sau desconsiderat. Următoarea împrejurare favorabilă a fost anul 2014, aşa cum l-am denumit generic ,,Ucraina” şi pe principiul rusesc îmbunătăţit, dar inventat de americanii în Kosovo, numit determinarea popoarelor puteam şi noi să încercăm o unificare a celor două regiuni istorice româneşti din Ucraina cu o populaţie predominant românească Bucovina şi ţinutul Herţei. Din păcate, anul 2014 a fost din nou fatidic pentru România şi din cauza faptului că era un an electoral. Cu puţin curaj, situaţia României atât economică, strategică cât şi teritorială poate era cu totul alta. Dacă nu o să avem curaj să negociem Moldova cu Rusia, s-ar putea să nu mai rămânem cu nimic din idealurile înaintaşilor noştri care şi-au dat viaţa pentru acestea. Trebuie să fim isteţi ca într-un joc de şah şi să avem înţelepciune, viziune, dar şi calcul matematic, dar până la urmă acestea ar trebui să fie calităţile unui bun diplomat.

Dragi diplomaţi, să ştiţi că Dumnezeu şi natura nu au milă cu cei slabi și vicioşi şi ar trebui să înţelegeţi că este momentul ca această ţară să înceapă să se autoguverneze pe principii solide şi sănătoase şi mai ales pe acţiuni născute din patriotism.

Am spus-o şi am să tot o repet că în diplomaţie ca şi în politică nu există prietenii decât de interes şi momentane, iar întotdeauna libertatea unei naţiuni are un preţ.

Trebuie să ne gândim că în relaţiile internaţionale un diplomat trebuie să aibă un standard compus din câteva elemente: obligaţia faţă de popor, propria noastră onoare, interesul naţional. Rolul unui diplomat este să dezvolte relaţiile diplomatice şi economice între state, să promoveze cultura românească, să sprijine populaţia românească, un bun diplomat evită distrugerea coeziunii între cetăţeni prin cultivarea dispreţului faţă de ceea ce înseamnă românesc şi nu în ultimul rând rolul unui diplomat este să înţeleagă ceea ce locuitorii altei ţări gândesc. Dacă ne gândim că există o singură regulă: că toate aceste puteri democratice îşi urmăresc doar propriile interese economice şi strategice.

După cum se observă în ultimul timp, ONU şi NATO nu mai reuşesc să creeze un echilibru în lume aşa cum l-a gândit Woodrow Wilson pe securitate colectivă, iar diplomaţia nu trebuie dirijată în mod expres de experţi, ci pe baza acordurilor deschise realizate la vedere, aşa spunea Wilson în 1919 la Conferinţa de la Paris. Această optică a reuşit să evite lumea de un nou război mondial. Dar dintotdeauna după bunăstare vine criza, iar după criză vine un razboi. După Primul Război Mondial a fost înfiinţată în 1919 Liga Naţiunilor, după al Doilea Război Mondial în 1945 a fost înfiinţată Organizaţia Natiunilor Unite. După ultimele evenimente se observă că acest ONU nu mai răspunde aşteptărilor pentru care a luat naştere, deoarece membri ai acestei organizaţii încep să aibă viziuni şi opinii diferite şi se pare că ne îndreptăm spre alt echilibru al puterilor, altul decât a fost în Europa până la Primul Război Mondial.

Eu cred că acest echilibru va începe să apară în formatul zonal şi nu numai. Ţările latine ca Franţa, Spania, Portugalia, Italia şi de ce nu România se vor uni, cele din zona nordică şi popoarele germanice asemenea. Aceasta este doar o viziune parţială a ceea ce s-ar putea întâmpla mai devreme sau mai târziu în Europa.
În acest context în care asistăm la reconfigurări geopolitice şi geostrategice semnificative pe plan mondial încă din anul speranţei poporului românesc – 1989, nu era dezirabil ca fostul şef al SRI să fie obligat, chiar prin lege, să stea o vreme departe de astfel de funcţii, de contacte nesupravegheate cu străinii şi abia după trecerea unor ani să poată reveni pe astfel de funcţii? Îl ştim om de cuvânt și mare patriot, dar ar fi bine să mai facem apel uneori la înţelepciunea populară ca să înţelegem că orice om e supus greşelii şi are vulnerabilităţi, că pavăza bună care poate trece primejdia rea, iar cine are urechi de auzit ar fi trebuit să audă deja.

Şi dacă ar fi să rămânem în registrul înţelepciunii populare, am afla că nimic nu-i nou sub soare, iar istoria se repetă la nesfârşit, doar noi suntem actorii diletanţi care nu învăţăm niciodată rolul.

În anul 1949 apărea în Regatul Unit un roman de mare excepţie – ”O mie nouă sute optezeci şi patru”, scris de George Orwell. Încă de la apariţie au existat voci și minţi vizionare care au receptat romanul ca pe un semnal de alarmă, alţii l-au considerat doar o distopie învechită, însă el devine tot mai actual pentru ceea ce înseamnă manipularea maselor. Romanul ar trebui recitit la un interval de timp mai lung sau mai scurt, în funcţie de memoria fiecăruia, ca să ne reamintim că nu suntem decât nişte actori într-o piesă în care e datoria noastră să ne jucam rolul cât mai bine cu putinţă. Ar fi interesant să analizăm câteva elemente din romanul orwellian, să aruncăm o privire în jurul nostru şi să ne întrebăm dacă nu cumva suntem deja într-o lume orwelliană.

Orwell ne vorbeşte despre Fratele cel mare, un personaj fictiv, care urmăreşte fiecare individ pas cu pas, prin intermediul unui tele-ecran. Paralela dintre personajul orwellian şi realitatea zilelor noastre este de prisos a fi reluată. Merită doar amintit că am ajuns să preluăm ideea denumind astfel fie reality show-uri, fie o lege, fie chiar modul nostru de viaţă, uneori conceptul fiind sursa glumelor şi bancurilor cotidiene. Romanul mai face referire la un alt personaj, Partidul care dezvoltă politica unui război continuu, cu scopul de a consuma orice surplus economic, oamenii săraci să fie sub control, iar energia, creativitatea și timpul liber ale oamenilor să nu fie valorificate în alte scopuri care ar deturna politica Partidului.

Menţinerea unui război perpetuu, avertismentele periodice că vom intra într-o nouă criză economică, goana noastră zilnică între job şi lucrurile cotidiene pe care le avem de îndeplinit, timpul petrecut într-un trafic infernal sau pe holurile instituţiilor pentru rezolvarea unor probleme cetăţeneşti seamănă izbitor cu metodele personajului orwellian de a controla masele. După Irak, Afganistan, ne îndreptăm atenţia şi către Libia şi Siria, iar între timp, aflăm că în Coreea de Nord s-a testat deja cu succes o bombă cu hidrogen, toate reprezentând sursa unor viitoare conflicte militare. Oare ce urmează?

În cartea lui Orwell, marea majoritate a populaţiei – “prolii” (clasa de jos) – nu reprezentau interes şi nici nu erau supravegheaţi – Prolii şi animalele sunt liberi – spune autorul. Atâta vreme cât Partidul le oferea în mod regulat mâncare, alcool, loterie şi pornografie, prolii erau consideraţi a fi inofensivi. Ideea lui Orwell a apărut mai întâi la un poet latin, Juvenal, care se remarcă printr-o critică aspră şi pitorească a viciilor, reproşând contemporanilor săi că nu mai cereau statului decât mâncare şi lupte cu gladiatori, reuşind astfel să fie distrasă atenţia plebei de la lucrurile importante. Astăzi grila programelor TV este obligatoriu completată cu pornografie, fete siliconate etalându-şi luxul obţinut din prostituţie fiind promovate ca modele de reuşită pentru tinerele cu aspiraţii şi miliardari analfabeţi gata să le îndeplinească visul. Şi tot din aceleaşi surse aflăm că imunitatea diplomatică e bună ca să nu plăteşti amenzi de parcare, să mergi pe contrasens, să nu opreşti când poliţia îți face semn și mai ales să omori cântăreţi și apoi să pleci acasă liniştit… Nu credeţi că e suficient pentru un tânăr al cărui părinte întârzie în fiecare zi la serviciul stresant și prost plătit să îşi fi format deja modelul de urmat, în lipsa unei alternative?

Închei ca de obicei cu o cugetare: „Sunt pe lumea aceasta oameni care, incapabili să se ridice pe ei măcar cu un deget, ţintesc să se înalţe pe ruinele altora” – Niccolo Machiavelli.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.