Diplomații noștri și marile sfidări din 2017

Incontestabil, din multe puncte de vedere, 2017 va crea nenumărate probleme politicii externe a României, fapt cu atât mai important cu cât, în acest an, și țara noastră se va regăsi imediat după alegerile legislative, ceea ce înseamnă, implicit, un nou guvern, cu alte opțiuni și priorități pe plan intern și, evident, cu accente și orientări pe plan internațional.

Este și motivul pentru care îmi apar mai actuale ca oricând cuvintele rostite cândva de Nicolae Titulescu: „Dați-mi o politică internă bună și vă voi da o bună politică externă!“.

O politică externă lipsită de consistență

Din această perspectivă, o analiză sumară a politicii externe românești de azi – pornind de la cei care o elaborează și continuând cu cei ce o aplică – nu poate decât să constate cu imensă tristețe că ea nu este decât un reflex fidel al băltirii interne, al clivajelor și lipsei de consistență a vieții noastre politice, economice, științifice și culturale, în care tronează improvizația, absența valorilor și a viziunii pe termen scurt și lung, iar peste toate, lipsa de specialiști, care iau drumul străinătății.

Provocările anului 2017

Așadar, 2017 vine cu numeroase sfidări pentru întreaga lume și, evident, pentru politica externă a României, niciodată în ultima jumătate de secol omenirea neconfruntându-se cu atâtea probleme cu implicații la scară planetară. Situația internațională este mult mai complexă și tocmai de aceea așteptările de la o politică externă sunt mari, pline de speranță în edificarea a ceea ce se numea cândva o lume mai bună și mai dreaptă. Desigur, orice evaluare a politicii externe românești pornește azi de la evidențierea faptului că suntem membri ai NATO și UE și că avem un parteneriat strategic solid cu SUA, numai că, după părerea mea, și nu numai a mea, aceste coordonate fundamentale pentru noul destin al României le-am dobândit mai mult prin imboldul celorlalte părți, ele fiind cele care, practic, ne-au împins decisiv în această direcție.

Momente antologice

ale șefilor diplomației române
Înainte de a vedea pe ce resurse umane se bazează diplomația noastră, nu pot să nu reamintesc câteva momente antologice care au marcat activitatea unora dintre miniștrii ce au condus MAE după 1989. Cum să nu evoc momentul penibil în care un șef al diplomației noastre, nu-i pomenesc numele, azi e într-o situație grea, grea de tot, cerea iertare omologului său german, Klaus Kinkel, pentru deportarea nemților din România în URSS, când orice om simplu știe că a fost o operațiune elaborată și realizată de ocupantul sovietic?

Sau ce să reținem din prezența în biroul șefei Departamentului de Stat, Condoleezza Rice, a ministrului român de Externe Adrian Cioroianu, care repeta ca o meliță inteligentul și expresivul cuvânt „yes! yes!“? Același ministru de Externe a fost remarcat inclusiv de presa străină făcându-i celebrul și foarte amicalul semn „OK“ regelui Spaniei, Juan Carlos, pentru ca apoi să demisioneze în urma unei stupide afaceri de care habar nu avea, deși se produsese în domeniul lui de răspundere!

Diplomația „onestă și corectă“

De ce cred că politica externă românească de azi este o „icoană“ fidelă a liderilor țării, nu are creativitate, inițiative, deschidere, inteligență ori îndrăzneală și nu cultivă dialogul în toate azimuturile? De ce nu performează și e închisă ca într-un ghioc, în vreme ce, la reuniunea anuală a diplomației, președintele Klaus Iohannis se lăuda – precum un profesoraș de fizică ce ascultase 58 de elevi – că a numit până acum 58 de ambasadori și reprezentanți pe lângă organizațiile internaționale? Să vedem care sunt noutățile cu care ne aburește șeful de la Cotroceni, preluând contraproductivul exemplu al predecesorului său, al celui care a numit ambasador la Helsinki celebrul individ care se prezentase în șlapi la audierile de la Comisiile de Politică Externă ale Parlamentului, sau care-l făcuse ministru de Externe pe ambasadorul de la Paris, unde, record mondial absolut!, votaseră mai multe persoane într-un singur minut.

„Înnoirea“ adusă de Klaus Iohannis

La finele lunii august, în acest ziar, confratele Cristian Oprea a demontat mecanismul prin care Klaus Iohannis a pritocit diplomații și a numit ambasadorii, a evidențiat lipsa de criterii adevărate de care a dat dovadă el, făcându-i pe unii analiști să compare situația de azi din MAE cu cea din anii ‚50! În articolul citat, autorul arăta că, în discursul rostit la întâlnirea ambasadorilor din august, Iohannis se voia un înnoitor în ale diplomației, în realitate el confundând înnoirea cu alte fețe, și nu cu noi concepte, obiective sau priorități, pentru el, numirea altor ambasadori echivalând cu schimbarea conceptuală.

Noutățile în politica noastră externă în viziunea lui Iohannis sunt direcția onestă și corectă, care dă încredere și predictibilitate – ceea ce, după cum crede el, înseamnă raporturi solide cu partenerii. Cugetare profundă și mobilizatoare, care ar trebui să mobilizeze liota de noi șefi de misiuni diplomatice! Care noi, care noutăți? El nu știe un adevăr banal: în politică, în diplomație și în cea mai veche meserie din lume nu se obțin rezultate cu prospături!

Familia – celula de bază a MAE

Dar cine sunt aceste „prospături“ ale lui Iohannis din diplomația românească? O spun din capul locului: inovații demne de casele regale sau imperiale, în care funcțiile de prim-plan se atribuie prin cutumă reprezentanților acestor familii. Personal, în aproape cinci decenii de comentarii pe probleme ale vieții internaționale, în care am aflat atâtea știri despre ambasadori, diplomați și familiile lor, nu am întâlnit cazuri de soț-soție ambasadori în țări diferite.

Cuplurile din diplomație

Mă gândesc la: soții Iosiper, el, Edward, fost ambasador în Israel, ea, Tatiana Svetlana, acum ambasadoare în Japonia (de altfel, când soțul era la post la Tel Aviv, soția îi era subalternă, ea fiind consilier diplomatic la secția politică!); soții Podgorean: Radu este secretar de stat în MAE, iar nevasta lui, Carmen Liliana, fostă secretar de stat în MAE, e azi ambasadoare în Argentina; soții Davidoiu: Adrian, acum ambasador în Norvegia, este fostul adjunct al soției sale, Silvia, fostă ambasadoare la Viena. În aprilie 2010, când presa a denunțat afacerile de familie din multe ambasade, MAE a răspuns țâfnos că, din rațiuni economice, recomandă prezența soților în ambasade. Dar ce facem cu soțul în centrală și soția la post, la mii de kilometri, sau invers?

Consulatele – rezerva de cadre a ambasadorilor

Gențiana Şerbu, ambasadoare în Cuba, fost consul general al României la Cahul, în R. Moldova; Monica Mihaela Ştirbu, ambasadoare în Chile, fostă în parlament, ex-consul general al României la Bilbao, Spania; Gabriela Dancău, ambasadoare în Spania, fostă șefă a Consulatului General al României din Lyon – Franța și fostă directoare a Direcției Relații Consulare din MAE; Vlad Vasiliu, ambasador în Elveția, fost șef al consulatelor generale ale României din Bonn și München, și el fost director al Direcției Relații Consulare din MAE; Radu Octavian Dobre, ambasador în India, fost șef al Consulatului României din Trieste; amintita Brândușa Ioana Predescu a coordonat Consulatul general al României din München; Mircea Perpelea, ambasador în Albania, fost consul general al României la Marsilia. Tot la acest capitol i-aș înscrie și pe: generalul Niculaie Goia, azi ambasador în Pakistan, fost director adjunct al Serviciului de Informații Externe, fost ambasador în Emiratele Arabe Unite; Cristian George Maior, azi ambasador în SUA, fost director al SRI. Cum se știe, este unanim acceptat că acești consuli depind de serviciile de informații, așa că să ne mai lase președintele Iohannis cu ideea curățării și înnoirii diplomației românești.

Cumetri și gradați recunoscuți

Nu pot trece cu vederea aici numirea unor ziariști în posturi-cheie pentru diplomația românească: la Paris, fadul, insipidul, incolorul și inodorul Luca Niculescu, pentru care „Marseieza“ are un ecou special; Emil Hurezeanu, ajuns din studiourile Europei Libere ambasador al României în Germania.

În fine, rezerv un loc aparte pentru doi diplomați de „excepție“, care ilustrează cu brio noua imagine a diplomației românești în varianta Iohannis: Mihai Alexandru Grădinar, ambasador în Danemarca, fost la post la Ambasada României din Viena, fiul lui Ilie Grădinar, șeful unei companii din subordinea Primăriei Sibiu, atunci când primar era Klaus Iohannis; Mircea Perpelea, ambasador în Albania, fost prefect de Vâlcea, fost director al unei direcții din BNR.

Pe scurt, soți și soții, rude, cumetri și gradați recunoscuți, plus, desigur, alții neștiuți, dat fiind că mai sus am prezentat fața vizibilă a aisbergului, reprezintă fața de azi a celor chemați să aplice politica externă românească în concepția fadă și lipsită de perspectivă a lui Iohannis. La ce sfidări trebuie să facă față ei în 2017 în numele României?

NATO și parteneriatul strategic cu SUA

Este cert că la nivelul NATO va avea loc o schimbare determinată, evident, de noua administrație de la Washington, președintele ales anunțând unele modificări de opțiuni în privința rolului Alianței Nord-Atlantice și a contribuției materiale a tuturor membrilor săi, promițând revizuiri substanțiale. În acest sens, cred că România trebuie să se gândească de pe acum la multele implicații militare, strategice și politice ale concepției lui Trump despre rolul și locul NATO în lume și să pornească de la premisa că nu doar prin anunțul că va ridica la 2% din PIB partea dedicată Ministerului Apărării, Bucureștiul va răspunde acestei provocări.

Scutul de la Deveselu

Legat indisolubil de prezența lui Trump la Casa Albă și, implicit, de parteneriatul strategic cu SUA, diplomația românească nu poate sta cu mâinile în sân, așteptând totul de la Unchiul Sam. Întrebare firească: în noile condiții, ale unei posibile sau probabile înțelegeri între „cei mari“, recte între Putin și Trump, ce statut se va rezerva scutului de la Deveselu și, în general, ce se întrevede în raporturile noastre bilaterale? Întrebări reci, realiste, ce nu pot fi ocolite de o diplomație adevărată și responsabilă.

În context, amintesc că, la înființarea lui, s-a spus că e menit să contracareze amenințarea iraniană, dar, între timp, Washingtonul și Teheranul au semnat acordul de denuclearizare. Știu, vor sări tot felul de „hanaliști și guriști“, zicând că așa ceva nu este posibil, dar le reamintesc de pe acum că, dintotdeauna, cei mici nu contează în relațiile dintre cei mari, decât, poate, ca monedă la schimb. Cu alte cuvinte, cum zicea deunăzi istoricul Ion Calafeteanu, în politică nu există prietenie veșnică, așa cum nu există dușmănie veșnică, ci există interese veșnice! În chestiunea vizelor pentru SUA, noul context nu pare deloc propice, opiniile lui Trump despre imigranții ilegali îndepărtându-ne de acest vis, dar asta nu înseamnă că punctul respectiv trebuie scos de pe agenda discuțiilor bilaterale.

Brexitul, realitatea din sânul UE

Un vis prea îndepărtat, ca să parafrazez titlul unui film celebru, continuă să fie pentru noi spațiul Schengen. Chiar nu poate diplomația românească să deblocheze această problemă ce se perpetuează și acutizează? Mica Maltă a putut amenința ditamai Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, iar România nu poate găsi pârghii de acțiune în cazul spațiului Schengen? În fine, în noile condiții geopolitice, cred că nu ne putem permite să înghețăm la vreo comandă relațiile cu Marea Britanie, stat mare, membru de bază al NATO și membru permanent al Consiliului de Securitate.

Republica Moldova, prioritatea absolută

Un capitol aparte în politica externă românească îl reprezintă relațiile cu vecinii, iar din atare perspectivă, cele cu R. Moldova ar trebui să dețină prioritatea absolută. Sigur că noile evoluții de la Chișinău, reprezentate de alegerea prorusului Igor Dodon ca președinte, creează piedici dezvoltării raporturilor acestui stat cu România. Personal, cred că tocmai acum nu ne putem permite să neglijăm aceste relații, așa cum s-a întâmplat, din păcate, în timpul celor zece ani de președinție a lui Băsescu, desăvârșită de Iohannis.

Ajunși aici, mă întreb dacă nu cumva „vârfurile“ de la București – președinte, premier, șefi de servicii secrete – știau despre o eventuală înțelegere ruso-americană privind statutul R. Moldova, așa cum, de altfel, lasă să se înțeleagă recentul interviu al ambasadorului american la Chișinău, James D. Petit.

În fine, în ceea ce mă privește, socotesc că, de o parte și de alta a Prutului, dar mai cu seamă la București, s-au comis greșeli impardonabile în promovarea ideii apartenenței R. Moldova la blocul vestic, idee care nu s-a regăsit nicidecum în nivelul de viață de acolo și nici în realizările concrete ale unor forțe politice aflate la guvernare la Chișinău. Așa se face că propaganda rusă a funcționat din plin și cu succes.

Un cerc roșu în jurul României

Continuând inventarierea stadiului relațiilor cu vecinii și ajungând la cele cu Bulgaria, trebuie să luăm act și de schimbarea de la Sofia, unde nou-alesul Rumen Radev, fost comandant al unei unități de elită a armatei, socotit un prorus, a fost ales președinte al țării. Alegerea readuce în prim-plan ideea că, prin cooptarea Bulgariei, NATO și UE au acceptat un cal troian. Realism, pragmatism sau cecitate clară? Asociată cu opțiunile economice proruse ale premierului ungar Viktor Orban, alegerea lui Rumen Radev completează o listă pe care se mai află premierul slovac Robert Fico, cel care nu a aprobat sancțiunile UE față de Rusia, președintele ceh Milos Zeman, care a dat de înțeles că este de acord cu anexarea Crimeii, și președintele sârb Tomislav Nicolici, care se pronunță pe față pentru o apropiere de Rusia.
Cercul acesta colorat de unii în roșu nu poate lăsa indiferentă diplomația românească, iar acțiunile sale trebuie să poarte amprenta creativității, realismului și angajamentului față de interesul național, desigur, dacă liderii de la București mai știu ce înseamnă acesta.

Raporturile cu Ungaria

Firește, raporturile cu Ungaria nu pot fi lăsate de izbeliște, lipsa unui dialog bilateral și în acest caz fiind elocventă. Poziția premierului ungar Viktor Orban, confortată de alegerea cu procentaj foarte mare și de raporturile speciale cu Partidul Popular European, îl face să adopte un ton arogant, sfidător. S-a implicat fățiș în păstrarea lui Băsescu la putere în referendumul din 2012, l-a atacat violent pe adversarul politic al acestuia, nimeni altul decât premierul social-democrat Victor Ponta, vine în Transilvania la diverse școli de vară, unde face tot felul de afirmații șocante. Premisele sunt ale unui dialog dificil, dar acesta trebuie să existe, nu sub forma cedărilor și cu caracter defensiv, ci a a afirmării dreptului României la independență, integritate teritorială și existență de sine stătătoare într-o Europă a democrației și respectării drepturilor tuturor popoarelor.

Dialogul cu Rusia

Din aceeași perspectivă, România ar trebui să caute căi pentru a relua dialogul cu Rusia, acest lucru, în cazul unei regândiri a strategiei în regiune. Nu poți trăi mereu în încrâncenare și bățoșenie, știind ce surprize pot produce marile puteri, prinzându-te pe picior greșit. Să amintesc că, nu întâmplător când a venit la București, la Summitul NATO din aprilie 2008, președintele George W. Bush a îndemnat pe față România să-și reglementeze relațiile cu Rusia, dar nu a avut în Băsescu un interlocutor care să asculte sfaturile Licuriciului cel mare. De aceea, nu cred că se poate merge la nesfârșit pe acest drum nefast al unor relații încordate.

Cine va lua taurul de coarne

O prezență reactivată, cu multiple valențe bilaterale, poate avea diplomația românească și în Orientul Mijlociu, numai că unul dintre cele mai puternice și mai eficiente sectoare ale diplomației românești a fost anihilat prin prostie sau rea-voință. Diplomații care știau arabă, un mare atu în tratative, au dispărut din MAE, unde au apărut rude, iubite sau alte neamuri, cu rezultate nule.

Rămâne de văzut cine – și dacă – va lua taurul de coarne, pentru că totuși diplomația românească trebuie revigorată, relansată și susținută în toate azimuturile. Sunt, mai sus, nu directive, ci opinii privind câmpul de activitate real – și nu ¬mimat – al diplomației românești, care ar trebui să fie dinamică și direcționată în toate azimuturile. Însă tare mă tem că dacă, la alegeri, noul guvern nu-i va conveni președintelui Iohannis, ea va bălti pe mai departe, ministrul de Externe va fi izolat, iar lista pierderilor pe plan extern ale României se va lungi la nesfârșit. Asta, dacă vom avea o politică externă inodoră, insipidă și incoloră!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Dumitru Constantin 677 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.