Diva între anonimat şi celebritate

Vineri seară, una dintre cele mai mari balerine ale lumii, Sylvie Guillem, considerată „un idol”, „un mit”, „una dintre balerinele perfecte”, de o „excelentă precizie”, „cea mai senzaţională balerină din lume”, „ultima adevărată Divă a baletului”, dar şi „Mademoiselle Non” (pentru capriciile sale), „splendida”, „rebela întotdeauna gata să şocheze”, evoluează alături de celebrul coregraf şi dansator Russell Maliphant, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Dotată cu un corp ideal, cu gambele sale lungi şi arcuite, cu o prezenţă scenică impresionantă, cu o tehnică fenomenală, care se îmbină excelent cu fluiditatea corpului şi cu o graţie naturală, Sylvie uimeşte prin extraordinara rapiditate a execuţiilor, din piruete şi fouetté-uri. Dar ceea ce surprinde este extensia imposibilă a picioarelor, care lasă perplex orice critic. În echilibru pe o poantă este capabilă de a ridica celălalt picior fără efort, pentru a ajunge la o linie perfectă de 180 de grade, uneori chiar şi mai mult, în funcţie de piciorul pe care se sprijină. Este ca şi cum ai observa deschiderea unei flori, filmată cu încetinitorul.

„Un succes fenomenal, un duet care îmbină perfect cele două personalităţi contrastante”, scrie „The Guardian”. Spectacolul „Push” pune în lumină toate calităţile pentru care creaţia lui Maliphant este renumită – frumuseţe, hipnotism, forţă -, oferindu-i în acelaşi timp lui Guillem una dintre cele mai extraordinare şanse de reprezentare din carieră. La rândul său, criticul de dans Lyndsey Winship comenta: „Coregrafia cea mai bună a lui Maliphant este, probabil, cea pe care o creează pentru cupluri, iar această pereche pare a avea o empatie fizică, datorată pregătirii clasice a ambilor, combinată cu plăcerea lor comună de a experimenta”.

Sylvie Guillem

Partenerii coregrafului Maliphant sunt esenţiali pentru succesul piesei. Sunetul lui Andy Cow conferă coregrafiei o blândeţe aproape palpabilă, în timp ce luminile lui Michael Hulls redefinesc siluetele celor doi dansatori. „Push”, produs de Sadler’s Wells, a fost văzut pe scenele din Germania, Grecia, Elveţia, SUA, Italia, Franţa, Spania.

Baletul „Push”, aplaudat încă de la lansare minute în şir, a fost premiat cu distincţii majore: Premiul „Laurence Olivier pentru Cea mai bună producţie de dans”, Premiul „Time Out” pentru prestaţia lui Sylvie Guillem din „Solo”, „Cea mai bună coregrafie (modernă)” pentru Russell Maliphant la decernarea „Premiilor Naţionale pentru Dans” şi Premiul „South Bank Show Dance”.

Cine este Sylvie Guillem?

Sylvie Guillem

S-a născut la Paris, în 25 februarie 1965. Intrarea în lumea baletului a fost o întâmplare. În timpul unei întâlniri între trupa de gimnastică artistică de la Şcoala de Balet a Operei din Paris, visele lui Sylvie au luat un drum diferit. Directorul şcolii, Claude Bessy, a intuit în ea o viitoare balerină, oferindu-i o bursă de studiu. Începe să danseze la vârsta de 11 ani, însuşindu-şi o tehnică deosebită. La 16 ani face deja parte din Corpul de balet al Operei din Paris şi numai în doi ani devine un nume cunoscut. În 1983, după ce obţine Medalia de Aur a „Concursului de Balet de la Varna”, îşi face apariţia sub lumina reflectoarelor. Iubitorii baletului sunt şocaţi de evoluţia ei. Şi în puţin timp, se lansează ca solistă în „Don Quijote”, în coregrafia lui Rudolf Nureyev. Anul 1983 a fost anul în care marele balerin rus devine director artistic al Baletului Operei din Paris. Era pentru Sylvie o ocazie formidabilă de a-şi demonstra valoarea sa artistică. Evoluează în diferite balete în coregrafia lui Nureyev, ale maeştrilor Balanchine, Roland Petit, Robbins, Forsythe, Van Danzig şi Karole Armitage, dezvoltând un stil personal.

În 1984 este promovată ca prim balerină şi numai în cinci zile, după interpretarea sa din „Lacul lebedelor”, devine cea mai tânără „étoile” a baletului francez, la 19 ani. Nureyev o doreşte ca parteneră în principalele roluri ale sale, ca balerin. A fost Julieta din „Romeo şi Julieta”, Kitri din „Don Quijote”, Raimonda din „Raimonda”. În 1986, Nureyev creează pentru ea „Cenerentola”, semnând şi coregrafia, într-o versiune inspirată de cinematografia hollyoodiană, în care Sylvie împărţea scena cu Betty Grable şi King Kong şi producea un număr în care era îmbrăcată precum Charlot al lui Charlie Chaplin. Mai târziu, în acelaşi an, televiziunea franceză reia interpretarea sa în emisiunea „Grand Pas Classique” pe muzica lui Auber. Sylvie dansează cu o dezinvoltură rar întâlnită, trezind admiraţia publicului.

Unul dintre tinerii coregrafi, la acea vreme, care a recunoscut şi i-a valorificat talentul, a fost William Forsythe. În 1987, acesta o provoacă cu rolul din „In The Middle, Somewhat Elevated”, ieşind din canoanele baletului clasic, distrugându-le. Împreună cu Baletul Operei din Paris a avut nenumărate turnee în Danemarca, Austria, Italia, Japonia şi Statele Unite. Anul 1987 este anul de debut pe scena Teatrului alla Scala, în coregrafia lui Rudolf Nureyev, cu „Don Quijote”. Sala e în delir.

Sylvie Guillem

În 1988, Royal Opera House, celebrând 50 de ani ai lui Nureyev, îl invită pentru a dansa la spectacolul de Gală, în „Giselle”. Nureyev acceptă invitaţia, aducând-o cu sine pe protejata sa, prezentând-o publicului londonez. În 6 ianuarie Sylvie debutează cu „Giselle”, alături de Nureyev în rolul lui Albrecht. În primul act, a conferit personajului o apariţie inocentă şi romantică, stârnind ropote de aplauze din partea publicului britanic, cunoscut drept conservator, uimit de extensiile sale în aer. Unii vedeau în flexibilitatea sa extremă o viziune senzaţională a baletului viitorului; alţii, tradiţionaliştii, au acuzat-o de denaturare non-clasică. În cele din urmă, chiar şi detractorii au fost cuceriţi, elogiindu-i expresivitatea. În partea a doua a spectacolului se povesteşte că, din cauza unui salt mai spectaculos, a căzut, dar a continuat să danseze demonstrând o mare virtuozitate. Din nou, lungi aplauze pentru superba sa tehnică.

Un an mai târziu, Guillem îşi alege ca domiciliu Londra. Începând din 1989, ea continuă să danseze şi la Paris, decisă să-şi desăvârşească propria carieră, dar mentorul său Nureyev nu este de acord cu hotărârea ei de a dansa şi în alte companii. Aşa încât Sylvie nu se lasă constrânsă şi părăseşte Opera din Paris, trântind uşa.

Plecarea sa din Franţa a cauzat o teribilă criză, încât Jack Lang, ministrul Culturii din acea vreme, a trebuit să răspundă la lungi interogaţii parlamentare. 15 aprilie înseamnă debutul lui Sylvie la „Royal Ballet” ca prim solistă. Dansează în „Lacul lebedelor”, produs de Anthony Dowell, alături de noul său partener, Jonathan Cope. Stârneşte entuziasmul publicului, dar şi atacurile unei părţi a presei. În acea perioadă duce o viaţă destul de dificilă, trebuind să împartă un minuscul apartament cu alte cinci balerine. Este numită de presa engleză „Mademoiselle Non”, deoarece nu dorea să acorde interviuri, accepta să fie fotografiată numai de anumite persoane, provoca mini-scandaluri privind costumaţia de scenă, modifica paşii pentru „a-i adapta” mai bine mişcărilor pe care şi le dorea şi dacă nu-i erau îndeplinite dorinţele, refuza să danseze. În această perioadă a avut bucuria de a învăţa diverse stiluri de dans.

După succesul cu rolurile Nikiya din „Bayadera” şi Aurora din „Frumoasa adormită”, obţine un adevărat triumf cu „Romeo şi Julieta”, în coregrafia lui Kenneth MacMillan. Acceptă o altă provocare, dincolo de tehnica filigranată a lui Frederick Ashton. În 1990 se reîntoarce la Opera din Paris pentru trei reprezentaţii cu „Manon”, al aceluiaşi coregraf, eveniment care a produs o mare agitaţie, iar atmosfera a fost asemănătoare celei de la un concert de muzică pop. Sylvie demonstrează propria versiune a stilului Forsythe, atât în baletul „In the Middle, Somewhat Elevated”, dar şi în „Hermann Scherman”, în care se dovedeşte deosebit de sexy.

Maurice Béjart creează pentru ea baletul „Sissi”, în care explorează caracterul împărătesei Elisabetta a Austriei, făcând-o pe Sylvie să-şi folosească propriul corp pentru exprimarea tumultului lăuntric al personajului, într-un mod nemaiîntâlnit. Tot pentru ea Béjart a creat „Racine cubique”.

Întâlnirea lui Sylvie cu coregraful Mats Ek face să se nască „Wet Woman”, pentru filmul „South Bank Show”, şi duetul „Smoke” pentru pelicula „Evidentia”, în care este inserat „Blue yellow”, o noutate a tânărului coregraf englez Jonathan Burrows.

Este cunoscută predispoziţia dansatoarei pentru a înfrunta stiluri diferite, aşa încât evoluează şi în „Ten blisters”, de David Kern, „Sacred Monsters”, cu Akram Khan, dar se apropie şi de coregrafia expresionistă a lui Mary Wigman.

Creaţiile sale mai recente sunt „Marguerite et Armand” de Frederick Ashton, pe muzica lui Liszt, „Le concert” de J. Robbins, „Le Jardin au Lilas” de Antony Tudor, pe muzică de Ernest Chausson, cu care cucereşte New Yorkul, Los Angeles, Osaka, Tokyo, Istanbul, Madrid, Atena, Beijing, Shanghai…

Sylvie Guillem a fost răsplătită cu numeroase premii internaţionale şi invitată să evolueze alături de importante companii din lume, precum Teatrul „Kirov” din Sankt Petersburg şi „American Ballet Theatre” din New York, înainte de a împlini vârsta de 30 de ani.

Pentru arta sa a fost recompensată cu „Prix Carpeaux” la Paris, pentru cea mai bună balerină a anului (1984), cu Premiul „Andersen” la Copenhaga, pentru cea mai bună balerină (1988), urmat de „Marele Premiul Pavlova”, cât şi „Grand Prix de la Danse” (ambele în 1989). A fost distinsă cu titlul de „Comandor al Artelor şi Literelor”, cu „Medalia Vermeil de la Ville de Paris”, cu titlul de „Cavaler al Legiunii de Onoare” şi „Ofiţer al Ordinului de Merit”. În anul 2000 primeşte „Gente Dame d’Honneur des Hospitaliers de Pomerol”, iar în 2002, titlul de „Commander of the British Empire” (înmânat de Maiestatea Sa Regina Elisabeta a II-a).

Dansul i-a oferit lui Sylvie modalitatea de evadare. Se spune că ar fi una dintre cel mai bine plătite balerine din lume. Îşi protejează intimitatea protejându-şi imaginea. La Londra, unde locuieşte, îi place să meargă cu bicicleta şi are nevoie de 25 minute pentru a ajunge la Sadler’s Wells din Notting Hill, unde împarte apartamentul şi grădina cu partenerul ei de mulţi ani, fotograful Gilles Tapie. Sylvie Guillem, cu prezenţa sa magnifică, a atras entuziasmul publicului de dans din toată lumea şi a adunat critici elogioase din partea cronicarilor de specialitate.

Coregraful care explorează lumi necunoscute

Sylvie Guillem şi Russell Maliphant

Partenerul său de scenă, Russell Maliphant, a urmat cursurile Royal Ballet School din Londra şi, după absolvire, a devenit dansator la Sadler’s Wells Royal Ballet. Nu a rămas însă multă vreme „înregimentat”, preferând să lucreze ca dansator şi coregraf independent. A avut colaborări cu companii precum „Lyon Opera Ballet”, „Ballet de Lorraine”, „DV8 Physical Theatre”, „Michael Clark & Company” sau „Laurie Booth Company”. Pe lângă dans, a practicat arte marţiale tradiţionale din China, Japonia şi Africa, coregrafiile sale fiind influenţate de acestea. A creat mai bine de 30 de spectacole. Coregrafiile sale sunt pline de contrast, puternice, tensionate. În 2003 a început colaborarea cu Sylvie Guillem, pornind cu spectacolul „Broken Fall”, o producţie Covent Garden Opera House realizată împreună cu „The Royal Ballet”, şi culminând cu „Push” şi „Solo”, creaţii multipremiate care au făcut înconjurul lumii şi s-au jucat peste tot cu casa închisă. Cuvântul „push” din titlu se manifestă în „acţiunea fizică de a împinge pentru a iniţia mişcarea în corpul celeilalte persoane şi a crea un flux”. „De asemenea, fiecare piesă este un impuls”, explică Maliphant. Cronicarul Judith Mackrell considera că Maliphant a devenit promotorul unui stil bazat pe forţa intrinsecă a corpului, manifestată nu atât prin calităţi atletice agresive, cât printr-un control fizic extraordinar. După ce acesta îşi lăsase poantele în cui, Sylvie l-a convins să danseze din nou. „Odată ce mintea mea a fost resetată de Sylvie, munca de creaţie şi dansul, împreună, au fost o încântare. Şi acum mă bucur că m-am lăsat «deturnat».”

Michael Hulls, pictorul dansului

Sylvie Guillem în Sissi

Ca un adevărat poet al luminii, Michael Hulls nu numai că redefineşte scena prin lumină, ci, totodată, pare că recreează aspectul fizic al dansatorilor. În anumite momente pare că-i toarnă în bronz solid, în altele pare că-i dizolvă în fire scânteietoare.

Din 1994, un ingredient esenţial al creaţiei lui Russell Maliphant a fost colaborarea cu inginerul de lumini Michael Hulls. Colaborările cu Maliphant, printre care pentru „Shift, Two”, „Knot” şi „Sheer”, au fost apreciate de critici la nivel internaţional, pentru că au dezvoltat un limbaj născut din interacţiunea dintre lumină şi mişcare.

Michael şi Russell au colaborat în 2003 la „Broken Fall”, comandat de „George Piper Dances” ca un trio pentru Michael Nunn, William Trevitt şi Sylvie Guillem. „Broken Fall” a primit „Olivier Award pentru Cea mai bună producţie nouă de dans”, în anul 2004.

Hulls a lucrat îndeaproape şi cu coregrafii Jonathan Burrows, Akram Khan şi Meg Stuart.

De ce a intrat în lumea dansului? Poate şi pentru că, încă din adolescenţă, a fost implicat în lumea teatrului, obiectivul pe termen lung fiind acela de a deveni scenograf şi creator de costume. „Când în sfârşit mi-am îndeplinit acest obiectiv, am constatat că nu îmi oferea satisfacţii, din mai multe motive. Aşa că am stat să mă gândesc ce vreau să fac mai departe…”, povesteşte Hulls.

Apoi, s-a întâmplat ceva care l-a ajutat să aleagă. În urmă cu 20 de ani s-a întâlnit cu dansatorul şi coregraful Laurie Booth, care i-a propus să se ocupe de designul de lumini în cadrul următorului său proiect. Nu avusese de gând nici o clipă să intre în lumea dansului, însă a acceptat propunerea lui Laurie şi de atunci lucrurile au evoluat de la sine… Proiectul consta de fapt într-un duet improvizat cu dansatorul Russell Maliphant, ocazie cu care s-au şi împrietenit.

Ce aduce de fapt lumina într-un spectacol de dans? „Creează spaţiul coregrafic pentru desfăşurarea dansului, uneori – în cazuri extreme, cum s-a întâmplat cu soloul Sylviei, «Two» – chiar înainte de stabilirea coregrafiei pentru momentul respectiv. Munca mea poate acţiona ca un catalizator în crearea dansului”, spune Hulls.

Nu este pentru prima dată când Michael Hulls se află în România. În urmă cu mulţi ani a montat împreună cu Maliphant „Critical Mass”, la Bucureşti şi Constanţa. „Lumina este mijlocul prin care dansul este pus în valoare, este sculptarea trupurilor, poezie şi arhitectură a spaţiului şi timpului, sugestii şi emoţii, o legătură cu sufletul”, ne mărturisea el, în exclusivitate.

Sylvie Guillem

Sylvie Guillem şi Russel Maliphant vor susţine acest spectacol pentru prima oară în România, sub egida „Întâlnirilor JTI”, iniţiate cu pasiune de Gilda Lazăr, organizate şi în 2010 de Fundaţia Art Production.

De la lansare, în anul 2000, „Întâlnirile JTI” au avut ca invitaţi companii celebre de dans şi maeştri ai interpretării muzicii clasice. Prima ediţie a fost inaugurată de celebra companie de balet „Bejart Ballet Lausanne”, urmată apoi de „Compania Nacional De Danza”, avându-l ca solist pe Nacho Duato, „Cullberg Ballet”, „Joaquin Cortes”, „Alvin Ailey American Dance Theater”, „Les Ballets de Monte-Carlo”. De asemenea, dirijorul Seiji Ozawa, Filarmonica „George Enescu”, pianiştii Dmitri Alexeev şi Valentin Gheorghiu au fost oaspeţi ai „Întâlnirilor JTI”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.