Divina Marchesa. Artă şi viaţă între Simbolism şi Futurism

O mare expoziţie de la Veneţia reconstituie mitul Marchizei Casati, cunoscută pentru extravaganţele sale, celebrată de artişti, pictori şi stilişti. Încă o dată, Marchesa Casati este pusă în scenă în oraşul pe care l-a iubit atât de mult, aproape de teatrul în care îşi ţinea serbările şi extravaganţele. Palatul celebrului creator de modă Mariano Fortuny, unde se ducea pentru a-şi alege tunici lejere şi rochii lungi, plisate de eclecticul artist veneţian, a devenit locul acestei ultime reprezentaţii a ”Divinei Marchesa”, cum o definea D’Annunzio, datorită dragostei sale penru experimente şi avangardă, pentru Artă şi modă, contribuind profund la schimbarea gustului şi stilului acelor ani.

Luisa Casati în viziunea lui Boldini

Palazzo Fortuny din Veneţia, scena extravaganţelor sale, este sediul unei expoziţii extraordinare dedicate Divinei Marchese: femeia cu un machiaj exagerat, cu apariţii excentrice, capabilă de a se transforma ea însăşi într-o operă de artă, o legendă vie, o surprinzătoare reprezentată a modernităţii şi a avangardei.

A fost printre principalii susţinători ai lui Mariano Fortuny sau ai croitorului Paul Poiret, cel care a eliberat silueta feminină din corset, redând senzualitatea. Saloanele reîmbrăcate în brocarturi, caldele atmosfere ala Palatului Fortuny îmbrăţişează prima mare retrospectivă dedicată vieţii şi mitului Luisa Casati. Aşa cum o definea Jean Cocteau, marele său prieten, ”ea a ştiut să creeze un nou stil. Nu era vorba despre a place sau a nu place, ci mai ales de a uimi”. Şi tocmai această capacitate a făcut-o să devină un mit, muza şi sursa de inspiraţie pentru artiştii avangardelor timpului său, precum Boldini, Bakst, Man Ray, Alberto Martini, Van Dongen, Romaine Brooks până la futuriştii Marinetti şi Balla.

John Galliano, Omagiu lui Casati

În expoziţia Divina Marchesa. Artă şi viaţă între Simbolism şi Futurism, imaginată de Daniela Ferretti, avându-i curatori pe Fabio Benzi şi Gioia Mori, sunt expuse peste 300 de picturi, sculpturi, bijuterii, fotografii, provenind din muzee şi colecţii internaţionale, pentru a reuşi să reconstruiască viaţa Marchizei care se decisese a se transforma ea însăşi într-o operă de artă vie. Ceea ce te uimeşte privindu-i portretele sunt transformările sale, excentrice schimbări de aspect şi complexele costume pentru Carnaval, într-o continuă performanţă cu sine însăşi, ceea ce o face o predecesoare a body art şi a avangardei celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea.

Expoziţia de la Palazzo Fortuny

Cu siguranţă, a fost una dintre femeile cele mai reprezentate în operele de artă. În expoziţie pot fi admirate enormele desene făcute de Alberto Martini, ceramicile-meduze ale lui Bertelli, sculpturile lui Paul Troubetzkoy, picturile semnate de Romaine Brooks, Kees Van Dongen, Augustus John, Léon Bakst.

A fost fotografiată de Man Ray şi de baronul de Meyer. Spiritul său şi imaginea unui idol păgân au reuşit să depăşească perioada Belle Epoque, unde era un simbol, şi să ajungă în secolul XX, devenind apoi muza dadaiştilor, suprarealiştilor şi mai ales a futuriştilor.

Martini, Luisa Casati, travestită în Cesare Borgia

Şi astăzi ea este o icoană pentru noile generaţii de artişti şi designeri de modă, gândindu-ne numai la John Galliano (reintrat în marele carusel al modei ca director creativ al casei Martin Margiela). Ceea ce a supravieţuit de la ea, mai mult decât o viaţă deasupra normelor, a fost ideea, un concept, un simbol al extravaganţei şi libertăţii de expresie.

Veneţia reevocă figura şi mitul femeii care l-a fascinat pe D’Annunzio cu ”nebuniile” sale, devenind una dintre muzele marilor artişti ai timpului.

Portretul Divinei, semnat Giovanni Boldini

În faţa fascinaţiei sale s-au închinat stoluri, stoluri de pictori, sculptori, fotografi care au imortalizat-o: Alberto Martini, Augustus Edwin, John, Giacomo Balla, Umberto Boccioni, Kees Van Dongen, baronul Adolph de Meyer, Cecil Beaton. Dar şi Romaine Brooks, Ignacio Zuloaga, Jacob Epstein, Man Ray…

Artişti i-au ridicat laude acestei lady decadente, dar şi muză a suprarealiştilor, foviştilor, dadaiştilor, futuriştilor, făcând să convieţuiască mitul şi istoria, viaţa şi arta.

Portret realizat de Federico Armando Beltran-Masses 1920

Casati nu era numai bizară şi excesivă – purta la gât pitoni adevăraţi -, megalomană şi narcisistă, iar parcursul expoziţional, prin studiile inedite publicate în catalog, reconstituie o dimensiune artistică în care se încrucişează activităţile sale de colecţionar şi mecena.

Creaţie Galliano pentru Dior

Îi plăcea să ofere serbări spectaculoase, memorabile, cum erau cele veneţiene, în case pe care le transforma în adevărate muzee cu opere de artă. Ştia să le decoreze într-un stil personal. Nimic din catifelele roşii, bordo, brocarturile şi mobilele aurii care împodobeau casele tradiţionale din epocă, ci un insolit alb îmbinat cu negru, pavimente din alabastru şi pescăruşi agăţaţi de tavan. Vizita frecvent muzeele din Londra şi Paris. La fel şi-a transformat şi Palazzo Venier dei Leoni, restructurând fiecare cameră, cu pardoseala în marmură albă şi neagră. În camere avea numeroase colivii cu mierle, papagali, maimuţe, iar în grădină, tigri şi leoparzi, care erau împodobiţi cu colane de briliante şi pietre preţioase.

Imagine din expoziţie cu rochiile şi pălăriile Marchizei

Expoziţia de la Palazzo Fortuny etalează arta şi viaţa Luisei Casati în perioada Belle Epoque şi a Anilor Nebuni. E de ajuns a arunca o privire printre sutele de picturi, sculpturi şi fotografii ale marilor artişti ai timpului său, dar şi asupra bijuteriilor şi rochiilor pentru a înţelege lumea Luisei Casati Amman. Ca şi viaţa aceastei bogate moştenitoare milaneze, căsătorită cu Marchizul Casati, dar gata de a se dezbrăca pentru a intra în paginile romanului Il Piacere al lui D’Annunzio.

Casati oculta. Cagliostro alături de figura de ceară a Marchizei Casati

Se născuse în 1881, a doua fiică a unui bogat producător de bumbac, Alberto Amman, căruia Regele Umberto I îi conferise titlul de conte, şi a unei mame cu origini austriece. Încă din copilărie era pasionată de viaţa unor personaje precum Ludwig II de Bavaria, Împărăteasa Elisabeth a Austriei, Sarah Bernhardt, dar şi de artele figurative. În urma morţii premature a părinţilor ei moşteneşte o mare avere. S-a căsătorit de foarte tânără cu Marchizul Camillo Casati.

Casati ca un Arcaş sălbatic în Marele Canion

În scurt timp după căsătorie, metamorfozele s-au împlinit. Şi-a vopsit părul într-un roşu ca focul, ca o ”regină a Infernului”, cu pupile enorme de felină, datorită beladonei. Înaltă şi subţire, cu piele de creolă, cu un machiaj intens, ea şi-a început parcursul destinat a aduce arta în jurul ei şi în propria persoană. Un drum făcut din locuri precise, în Veneţia, Mecca artiştilor, prin sărbătorile intrate deja în istorie. Aşa l-a întâlnit pe Giovanni Boldini, care a imortalizat-o în acel portret celebru, expus la Salonul parizian din 1909, prin care a devenit Faimoasa nobilă doamnă. Apoi au început excentricităţile. A închiriat Palazzo Venier dei Leoni, acum Muzeul Peggy Guggenheim, în care a instalat o adevărată faună şi floră exotică, precum leopardul cu care se plimba seara prin Piaţa San Marco, îmbrăcată numai într-un mantou din catifea, sau pitonii adevăraţi care îi înconjurau gâtul.

Ceramică policromă de Renato Bertelli

L-a întâlnit pe D’Annunzio la o partidă de vânătoare, copleşindu-l, şi abia după mulţi ani i-a devenit amantă. Luisa avea 25 de ani, era înaltă, cu ochi mari verzi, cu o figură vag androgină de femeie fatală, cum se spunea în epocă, splendidă, semănând cu o icoană a lui Gustave Moreau. Era cultă, frecventa marii artişti europeni ai anilor ’20-’30, Cocteau, Marinetti, Kerouac, Man Ray, Cecil Beaton, cărora le-a fost muză inspiratoare, mecena, prietenă, uneori, amantă. Era extravagantă, colecţiona animale exotice, de la papagali la leoparzi.

Troubetzkoy, Luisa Casati cu ogarul

Îi plăcea să se îmbrace în negru, mov închis sau albastru, aşa cum a pictat-o Boldini, artistul care triumfa la Saloanele pariziene cu senzualele frumuseţi feminine, exaltându-i paloarea carnaţiei. Rochiile erau împodobite cu pene de struţ. Purta şiruri lungi de perle sau vârtejuri de diamante.

D’Annunzio scria: ”Simt continuu prezenţa ta. Te văd, te interpretez, te caut…”.

Relaţia lor a durat zece ani. El o numea Core ca pe Regina Infernului, iar ea îi spunea Ariel, spiritul din Furtuna lui Shakespeare.

Casati pictată de Augustus Edwin John

Şi figura sa era un adevărat spectacol. Îşi aplica lungi gene, care îi scoteau în evidenţă ochii verzi. Fabuloasele sale sărbători au devenit faimoase în întreaga Europă. Folosea Piaţa San Marco ca pe o sală de bal. Pentru a nu participa toată lumea, avea numeroşi servitori de culoare, îmbrăcaţi în roşu. La un bal din 1913, la Ambasada din Roma, a venit îmbrăcată într-o rochie aurie, înconjurată de servitori, şi îmbrăcaţi în haine aurii, şi ţinând în braţe un păun. La fel, la Opera din Paris, îmbrăcată într-o rochie excentrică, avea pe cap o coadă de păun. Prezenţa ei, îmbrăcată în hainele ce aparţinuseră Contesei de Castiglione, la Les Bals du Grand Prix din 1924, este memorabilă.

Ignacio Zuloaga

O iubitoare a Carnavalului, se îmbrăca în cele mai celebre costume, create de Leon Bakst, costumierul magnificelor Balete Ruse, atât de în vogă în epocă, de care Coco Chanel era pasionată. Într-un travesti pentru un bal la St. Moritz a îmbrăcat un costum oriental, creat special pentru ea, realizat de Paul Poiret. Altădată a apărut într-o lungă tunică ”furată” din spectacolul Le Dieu Bleu, purtată cu o pălărie excentrică, cu pantofi cu tocuri extrem de înalte, care o făceau de 2 metri. La fel, purta şi tunici plisate, create de Mariano Fortuny, foarte lăudate în cronicile mondene ale Parisului.

Cu animalele ei

A fost Regina Nopţii şi Cesare Borgia, dar şi un Arlechino la Balul Longhi din Piaţa San Marco, unde a dansat un tango pasional, interzis în acea vreme prin ordin papal. S-a dedat ocultismului şi magiei, cum sublinia dandy-ul Robert de Montesquiou, portretizat şi el de Boldini, care i-a cumpărat magnificul Palais Rose, botezat apoi Palatul de Vis, unde a organizat ultimul bal, travestită în alchimistul Contele Cagliostro.

Fotografie de Man Ray

Mai târziu, după izbucnirea Primului Război Mondial, a devenit amanta lui Van Dongen şi apoi a lui Augustus John. Lângă Paris, în Palais Rose, construit după stilul Marelui Trianon de la Versailles, a transformat biblioteca poetului Montesquieu într-o galerie cu cele peste 130 de portrete ale sale. Aici aveau loc fastuoase petreceri. Printre vizitatorii iluştri, Gabriele d’Annunzio, Ida Rubinstein, Claude Debussy, Colette, Rodin, Sarah Bernhardt, Maurice Rostand, Jean Cocteau, Cécile Sorel… După moartea lui Montesquiou, proprietatea a fost cumpărată de Marchiza Casati. Ea a reamenajat grădina de iarnă de lângă Marele Salon pentru a-şi primi oaspeţii, decorând-o cu pene şi baga, şi cu o panteră împăiată, mecanică, care sărea şi scotea fulgere.

Bal costumat la Ca Venier dei Leoni. Marchiza Casati cu Giovanni Boldini şi un alt oaspete, 1913

Îşi cumpăra opere care o înfăţişau de la Alberto Martini şi Romaine Brooks, fotografii de Adolph de Meyer şi Man Ray, dar şi lucrările futuriste ale lui Giacomo Balla, cum ar fi Fluidità di forze rigide della Marchesa Casati (1918), şi ale lui Umberto Boccioni. Toate acestea, rând pe rând, au ruinat-o. La Londra şi-a vândut ultima piesă din colecţie şi a trăit doar cu ajutorul prietenilor şi susţinătorilor săi şi, aşa cum spunea confidentul ei, Jean Cocteau, îi plăcea să uimească.

Marchiza Luisa Casati, fotografie de presă semnată de Man Ray, 1935

Târziu, îşi dă seama că viaţa sa plină de exuberanţă nu poate fi susţinută financiar. Din cauza vieţii sale furtunoase, reuşise să aibă un debit de 25 de milioane de dolari şi, fiind în imposibilitatea de a-şi satisface toţi creditorii, a fost nevoită să-şi vândă bunurile, inclusiv Palais Rose, la licitaţie. Începe să-şi vândă bijuteriile şi alte obiecte costisitoare. Se spune că îşi plătea şoferii de taxi şi vânzătorii cu brăţări cu diamante şi inele cu smaralde.

Marchiza Casati de Ignacio Zulaoga

Se povesteşte că umbla pe străzile Londrei îmbrăcată cu haine lungi din catifea, cu mănuşi din piele de leopard şi cu voaletă neagră. În volumul scris de Vanna Vinci se specifică: ”Telefona prietenilor spunându-le: «Am 10 lire sterline. Putem să luăm o sticlă de vin sau să iau un taxi?”.

A murit la Londra în 1957. Este înmormântată la Brompton Cemetery, având ca epitaf: ”Vârsta n-a putut-o veşteji, nici obişnuinţa n-a făcut inspidă infinita ei diversitate”. Sunt cuvintele cu care Shakespeare o descrie pe Cleopatra în Antoniu şi Cleopatra.

Marchiza mascată, creaţie Galliano pentru Dior

Era definită de Filippo Tommaso Marinetti ”cea mai mare futuristă a lumii”, de Jean Cocteau, ”cel mai frumos şarpe din paradisul terestru”.

În 1998, stilistul francez Christian Dior, şi el pasionat de personalitatea ei, i-a dedicat un defileu de modă.

”A rămas un personaj incredibil, plin de fascinaţie. Existenţa sa, de o mare excentricitate, s-a derulat între Veneţia, Paris şi Londra. A fost o muză care a scandalizat înalta societate cu modul său de a trăi, cu hainele sale, cu aspectul său excentric, cu ochi mari şi profunzi, întotdeauna machiaţi cu mult negru, cu pupilele dilatate, ochi ce au fost imortalizaţi de Man Ray. Părul şi-l vopsea în verde sau în portocaliu, în timp ce buzele erau de un roşu aprins. Hainele, deşi erau extrem de elegante, le purta mai ales pentru a uimi. Şi, cu toate acestea, rochiile ei i-au inspirat pe stilişti precum John Galliano, care i-a dedicat o colecţie, sau Karl Lagerfeld”, scrie Vanna Vinci în ultimul său volum Marchesa Casati in fumetti, apărut la Editura Rizzoli Lizard.

Într-un costum creat de Paul Poiret

Şi mai scrie Vanna Vinci: ”Am fost întotdeauna fascinată de Belle Epoque şi am făcut numeroase cercetări despre stiliştii francezi din prima jumătate a secolului XX, precum Paul Poiret şi Madeleine Vionnet… Iar Casati era o continuare a acestui parcurs. Cunoştea foarte bine evoluţia modei, înainte de Coco Chanel, şi pentru mine a devenit un divertisment de a-i copia modelele extraordinare. Marchiza era imprevizibilă. Avea o extraordinară forţă creativă. Se spune că mergea uneori la Operă îmbrăcată numai în pene, pentru că, aşa cum am subliniat, îi plăcea să uimească. Am rămas înmărmurită când am fost acum câţiva ani să vizitez expoziţia dedicată lui Giuseppe Boldini. Lângă el, într-o fotografie, era o femeie care mi-a atras atenţia. Era toată îmbrăcată cu pene de păun. Era foarte frumoasă… Mai târziu, singură, în jur de 50 de ani, la Londra, apare în altă fotografie, acoperită de blănuri. Mă interesa mult tema decadenţei. La ea m-a uimit monstruoasa forţă vizibilă a personajului: o femeie înaltă, frumoasă, foarte slabă, extrem de modernă în acele timpuri. Te şoca. Vorbind de D’Annunzio, mi-am dat seama că ea nu era făcută pentru un poet adulat de femei. Dar, fără el, poate că viaţa ei nu ar fi luat niciodată acea derivă decadentă. Ea a rămas o icoană absurdă a unei perioade istorice care pare mai îndepărtată decât vechea Romă”.

Un omagiu adus de John Galliano

A fost pictată de Boldini în mov, roşu şi gri, ca un simbol al unei lumi dispărute, în care, aşa cum spune poetul Giovanni Nuvoletti ”se adunau graţiile extenuate”.

Cu aspectul său androgin a fost cea care a anticipat moda Art Deco, a lui Paul Poiret, fiind provocatoare. În serbările somptuoase pe care le organiza cu mare plăcere, eleganţa şi snobismul întâlneau cultura.

Romaine Brooks, Marchiza Casati

Unii spun că ”vrăjitoarea-marchiză” a fost probabil femeia cea mai reprezentată în operele de artă, după Fecioara Maria şi Cleopatra.

Era femeia fatală care îi înnebunea pe toţi. Când nu se plimba cu celebrii ei leoparzi, se plimba pe laguna din Veneţia, într-o gondolă, îmbrăcată într-o haină de blană pusă direct pe piele, acompaniată de servitorii săi de culoare.

Într-o istorie a costumului şi a artei decorative, Casati a avut un rol fundamental prin narcisismul său. Marchesa Casati nu poate să ne apară astăzi decât ca un personaj inventat. Forţa sa creatoare a stat în dandysm, în dragostea pentru arte şi pentru propria legendă. În excentricitatea sa, ea s-a integrat perfect între personajele frivole ale timpului său.

Un portret din 1930, realizat de Kees van Dongen

Excentrică, imprevizibilă, a fost muza care a sedus ca o vrăjitoare, aşa cum se spunea în epocă, pe D’Annunzio, Boldini, Man Ray, Cocteau, Marinetti, Depero şi mulţi alţii

În expoziţie impresionante sunt saloanele dedicate desenelor: unul perioadei futuriste, altul celei simboliste, în care sunt expuse măşti numite bautte, din anii ’30, create după desenele lui Alberto Martini. În aceeaşi cameră, o mare surpriză sunt desenele lui Alaister, în rafinate compoziţii, unele niciodată prezentate până acum, precum Luisa Casati şi Ursa Mare, dar şi desenele lui Martini pentru un proiect al unui teatru, cu costume de bal. La ultimul etaj, interesante sunt portretele semnate de Mario Biazzi şi Jean de Gaigneron, statuile spectaculoase ale lui Troubetzkoy, o ceramică semnată Bertelli. Frumoase şi costumele create de Galliano şi Chanel, în timp ce bijuteriile expuse într-un mod scenografic în vitrină, împreună cu alte obiecte din wunderkammer, sunt mai puţin convingătoare.

În Palazzo Fortuny, un gust decadent este oferit de pereţii acoperiţi cu stofe opulente şi draperii cu motivele Fortuny, în care operele se integrează perfect. Lumina pătrunde prin ferestrele cu vitralii colorate şi întreaga expoziţie e învăluită într-o atmosferă obscură, în care razele de lumină oferă frumuseţe unui parcurs între relicvele dispersate.

Expoziţia de la Palatul Fortuny este deschisă până în 8 martie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.