Domnul inginer Alex Mihai Stoenescu apără tezele false ale conducerii fostei Securități

În cadrul articolului „Iulian Vlad, fostul șef al Securității, rupe tăcerea…”, apărut în cotidianul „Adevărul”, este inserat un text cuprinzând părerile d-lui Alex Stoenescu despre cartea Trădarea Securității în decembrie 1989, pe care am publicat-o în acest an, editorul cărții fiind reputatul cercetător de istorie prof. univ. dr. Cristian Troncotă.
Încă din primele rânduri, într-o notă de superioritate nespecifică cercetătorilor, dl. Stoenescu afirmă că mare parte din cele peste 500 de cărţi publicate referitoare la acest subiect sunt o „bălmăjeală de intenţii docte, păreri politice şi sociologice, de fantezii ridicole, dominate însă toate de incultura devastatoare în privinţa conceptului de Istorie“. Această trimitere în derizoriu, în bloc, a sute de cărți, este de asemenea atipică în lumea cercetătorilor. Dl. Stoenescu poate recenza lucrările și analiza fiecare eveniment sau fenomen prezentat de autori, pe baza unor documentații explicite. A „demonta” cărțile în bloc, cu pretenția ca cititorul să îl creadă pe cuvânt de onoare, nu este un model acceptabil.

Dl. Stoenescu afirmă că în cartea subsemnatului ar fi fost publicate „tot felul de bazaconii”, fără să spună care dintre afirmații sunt „bazaconii”. Desigur, dacă ar preciza, ar fi obligat deontologic să se refere și la documentele pe care le-am citat, la bibliografia indicată, la memorialistica respectivă și la investigațiile jurnalistice la care am făcut apel. Dl. Stoenescu îngroașă rândurile reprezentanților fostei Securități care sunt supărați „burduf” pe apariția cărții mele. Desigur, este arhicunoscut că adevărul supărără comandanții fostei Securități implicați în complotul decembrist. Minciunile nu supără pe nimeni, eventual stârnesc zâmbete, dispreț, sau chiar compătimire. L-am inclus și pe d-l Stoenescu în rândul reprezentanților fostei Securități întrucât domnia sa a fost informator dovedit cu acte al Securității, fapt confirmat și de o instanță de judecată. Din acest punct de vedere, este de înțeles faptul că nu poate fi un cercetător neutru, pe de o parte și, după bunul obicei al instituției Securității, trebuie și să răspundă comenzilor pe care le primește de la comandanți. În acest domeniu, al muncii aparatului de securitate, activitatea se întinde pe întregul parcurs al vieții.

D-l Stoenescu se referă la faptul că lucrarea mea ar emite o „teorie”. Îl informez cu respect că nu am emis nici o teorie, nu am făcut supoziții. Eu am făcut o cercetare, despre care d-l Stoenescu spune că „pare” elaborată, sugerând că, de fapt, nu ar fi. În această cercetare am prezentat pe baze documentare, istoriografice, memorialistice și de investigații, cum au acționat comandanții Securității în decembrie 1989, raportat la legislația momentului istoric la care ne referim, cu deosebire la legislația privitoare la menținerea și la restabilirea ordinii publice. Nu trebuie să uităm să precizăm că această din urmă legislație era identică cu legislația în vigoare în România, după aderarea țării la NATO și la UE. Am raportat analiza făcută în carte la legislație pentru că militarii de toate armele nu sunt în slujba poporului generic, sau după părerea lor, după convingerile personale, ci sunt în slujba poporului (și atunci și astăzi) în baza unor legi, regulamente și ordine. Comandanții Securității, împreună cu cei ai Armatei și ai Miliției sunt cei care au propus proiectele legislației respective. M-aș bucura dacă dl. Stoenescu, devenit la un anumit moment dat ofițer activ de comunicare și relații publice, ar fi de acord cu mine că respectarea legislației militare nu este facultativă, iar militarii nu sunt decidenți politici. Dacă acceptă aceste axiome, dl. Stoenescu trebuie să-și retragă instantaneu cuvintele scrise despre cartea mea. Militarii nu sunt filozofii națiunii și nu sunt puși să stabilească ce au de făcut în situații de luptă, după propriile păreri. Complotul împotriva lui Ceaușescu a fost demonstrat, argumentat și este astăzi o certitudine. Cine îl mai combate, se exclude singur și nu ne poate fi partener de analiză. Faptul că generalii Iulian Vlad, Victor Athanasie Stănculescu și Ștefan Gușă, ca și unii subordonați ai lor, nu au respectat legislația și au acționat pentru răsturnarea de la putere a lui Nicolae Ceaușescu este dovedit și de cărțile mele și de alte studii, acest fapt rezultând inclusiv din lucrările d-lui Alex Stoenescu. Cât despre afirmația repetată de-a lungul timpului de dl. Stoenescu, conform căreia ordinele date de Ceaușescu și de Milea ar fi fost ilegale, aceasta este o manipulare, tipică complotiștilor din decembrie 1989. Repet ceea ce am explicat și în carte: toate ordinele date de Ceaușescu, de gl. Milea și de gl. Nuță, în perioada 16-22 decembrie 1989, au respectat întru totul legislația în vigoare. Singurul ordin ilegal din timpul evenimentelor a fost cel dat de Elena Ceaușescu și pus în executare de g-lii Emil Macri și Constantin Nuță, prin care s-a cerut arderea cadavrelor agenților și a provocatorilor străini lichidați la Timișoara. Din alt punct de vedere, există ordine ilegale date de dl. gl. Iulian Vlad, care nu ar fi trebuit să fie executate de o serie de subordonați, în primul rând de gl. Grigorie Ghiță, col. Ion Ardeleanu (Moise Bula), col. Dumitru Pavelescu, Mr. Ion Bunoaica, col. Octavian Nae, col. Dumitru Răbăcel ș.a. Afirm asta pentru că este cunoscut faptul că militarii au voie să nu execute ordinele ilegale. De fapt, aceasta a fost una „misiunile” asumate de d-l Alex Mihai Stoenescu în cărțile și în intervențiile publice ale domniei sale: să inducă teza falsă a ilegalității ordinelor lui Ceaușescu și a comandanților loiali legislației în vigoare atunci, situație în care atitudinea/reacția/acțiunea generalilor trădători ar fi fost una acoperită de temei legal. Regret că domnul inginer Stoenescu, reprofilat în cercetător de Istorie, domeniu în care și-a dat doctoratul fără să aibă studii superioare de istorie, acceptă rolul de instrument manipulator al aripii trădătoare a fostei Securități. Această afirmație nu este o „teorie” a mea, ci este o constatare cu caracter juridic, legislația de atunci fiind explicită, fapt pe care l-am arătat coerent în carte.

Cei care citesc cartea își dau seama că citarea surselor nu este una „speculativă”, cum afirmă dl. Stoenescu, ci una explicită. Nu am citat scoțând din context, ci raportându-mă la context. Cartea nu sugerează fapte și întâmplări pe care cititorul să le înțeleagă/deducă printre rânduri, ci adevărurile se găsesc în rândurile cărții. Trimiterea în derizoriu a unei afirmații potrivit căreia Ceaușescu „nu mai dădea informații Securității”, este nerelevantă în text. Îl informez pe dl. Stoenescu că au fost situații în care Ceaușescu a comunicat Securității lucruri aflate din discuții directe cu alți șefi de state (Mao, Arafat, Sadam Hussein etc.). În ultimul deceniu, nu mai avem date că s-ar mai fi întâmplat aceste lucruri, care, de altfel, au relevanță secundară, în cadrul lucrării. Avem însă dovezi irefutabile că Ceaușescu se ascundea de Securitate și nu avea încredere deloc în oamenii ei, mulți fiind duplicitari și trădători, ceea ce am dovedit în carte.
Privitor la cei 162 de morți la care se referă dl. Stoenescu, care sunt în seama celor care au respectat legislația, am un scurt comentariu. Se putea evita moartea acestora, dacă Securitatea ar fi făcut munca preventivă de anihilare a provocatorilor străini și români, începând cu momentul 0 al evenimentelor. Securitatea nu a îndeplinit această obligație. Agenții și provocatorii străini s-au mișcat în voie în lungul și în latul țării, de la Iași la Timișoara, de la Oradea și Cluj, la București și Turnu Severin etc. În acest timp, mulți români de bună credință erau siguri că țara are o Securitate care o apără, împreună cu toate bunurile adunate într-o istorie de muncă și eforturi. S-a dovedit că nu era așa și conducerea Securității pândea momentul să-I dea lui Ceaușescu lovitura decisivă, după care a urmat marele jaf al țării, la care au participat din plin mulți membri ai aparatului de securitate.

Ca și alte cadre din fostul aparat de securitate (Rogojan, Vlad, Teodorescu), dl. Stoenescu critică cu determinare cartea Trădarea Securității…, ocolind substanța cărții, faptele dovedite de trădare, racordarea Securității prin toate structurile subordonate gl. Iulian Vlad la complotul serviciilor secrete străine și al trădătorilor din Armată, Securitate și P.C.R., îndreptat de fapt împotriva României, nu numai împotriva conducătorului ei. Miza complotului a fost acapararea României. De aceea le este atât de teamă trădătorilor să recunoască apartenența lor la acest complot.

Supărarea reprezentanților fostei Securități pe apariția cărții Trădarea Securității… se datorează faptului că ei erau siguri că, după peste 25 de ani, trădarea, însoțită de numeroase crime a rămas ascunsă marelui public, fiind cunoscută doar de complicii conspiratorilor și de persoane între timp decedate. Pentru ascunderea adevărurilor la care mă refer în această carte, au fost asasinați numeroși actori și martori incomozi ai evenimentelor. Determinarea reprezentanților fostei Securități de a susține în continuare, după 26 de ani, teze false, este cel puțin suspectă. Ascunderea adevărului despre decembrie 1989 și manipularea colosală la care a fost supus poporul român legat de aceste evenimente este una dintre cauzele care au contribuit la numeroase evoluții negative. Prin atitudinea actuală față de adevărurile evenimentelor din decembrie 1989, unii reprezentanți ai fostei Securități se dovedesc a fi părtași la manipulare.

Este de neînțeles atitudinea contestatarilor ideii trădării fostei Securități, în special a gl. Iulian Vlad, când acesta a recunoscut în documente oficiale că a trădat în decembrie 1989. Este vorba despre o declarație dată magistraților militari și despre un memoriu adresat președintelui României, Ion Iliescu. Ambele documente sunt publicate în cartea Cristian Troncotă, Duplicitarii, Ediția a II-a revizuită și adăugită, București, Editura Elion, 2014.

În ceea ce mă privește, accept critica făcută după criterii știițifice, în care să-mi fie contestate afirmații, alături de sursele pe care le-am indicat și cu enunțarea ideii alternative, susținută cu aparatul critic corespunzător. Critica „după ureche”, care vânează detalii care li s-au părut unora insuficient explicate, sau referiri la „bazaconii”, nu poate fi acceptată de la un nivel intelectual în sus. De asemenea, sunt conștient că mai sunt multe completări de adus conținutului cărții mele. Întreaga cercetare, care s-a întins pe o lungă perioadă de timp, am scris-o punând în față îndoiala față de fiecare cuvânt, convins că nu am voie să plec de la idei preconcepute, de la „axiome”. Nu mă consider deținătorul „adevărului absolut”, dar sunt conștient că nu se poate contesta „coloana vertebrală” a cărții, decât făcând interpretări politice, toate, desigur, subiective, ca orice interpretare politică și eliminând „cheile” juridice, militare și istorice în care trebuie să fie citită și interpretată Trădarea Securității în decembrie 1989.
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.