Dr. Alberto Basciani: „Acum sarcina României este de a deveni un jucător important în Europa”

Aniversarea a 23 de ani de la victoria Revoluţiei Române (sau cum doreşte fiecare s-o numească) a trecut şi în acest an în umbra evenimentelor politice la zi. Nimeni nu are timp şi chef şi dispoziţie să vorbească sau măcar să asculte noile dezvăluiri privind evenimentul care, orice s-ar spune, cu toate umbrele sale, ne-a înscris pe orbita capitalismului şi democraţiei de tip occidental. Pornind de la respectul pe care ar trebui să-l purtăm celor implicaţi în răsturnarea dictaturii comuniste şi comemorând cu pioşenie jertfele celor peste o mie de tineri care au crezut că-şi dau viaţa pentru libertate („vom muri, dar vom fi liberi”), am găsit necesar să cunoaştem, o dată în plus, opinia unui istoric străin, detaşat de interpretările la „firul ierbii” de la Bucureşti şi beneficiind de o viziune europeană a istoriei moderne. Am avut şansa de a-l descoperi pe profesorul Alberto Basciani, laureat al celebrei Universităţi „La Sapienza” din Roma, cu o teză despre Revoluţia de la 1848 din Ţările Române, doctor în istorie al Universităţii din Madrid, cu o teză despre Dobrogea şi relaţiile bulgaro-române. Doctorul Basciani ne-a oferit, astfel, viziunea sa asupra evoluţiei tranziţiei româneşti, asupra identităţii naţionale în context european, punctând în mod admirabil prezenţa românească în Italia, graţie libertăţii de circulaţie şi de emigrare aduse de apartenenţa la UE.

„În decembrie 1989, poporul român a plătit un preţ mare în termeni de vieţi omeneşti şi, în acest sens, putem vorbi de revoluţie”

S-au împlinit 23 de ani de la victoria Revoluţiei Române. Dv., ca specialist în Revoluţia de la 1848 din Ţările Române, puteţi face o paralelă între cele două revoluţii?

Cred că este dificil să se facă o paralelă între aceste două evenimente, întrucât par complet diferite unul de celălalt. În 1848, a existat o încercare a elitei, a celor conştienţi că Principatele Române ar fi trebuit să „prindă” trenul mişcării extraordinare a popoarelor europene din perioada revoluţionară de la 1848-1849. În al doilea caz, căderea regimului comunist a fost un eveniment inevitabil, provocat de marile schimbări care au avut loc în restul Europei de Est, ca urmare a discreditării totale a regimurilor comuniste. Desigur, în decembrie 1989, poporul român a plătit un preţ mare în termeni de vieţi omeneşti şi, în acest sens, putem vorbi de revoluţie, dar, desigur, există întrebări încă multe, la care nu s-a dat răspuns, legate de dinamica acelor zile şi de sfârşitul regimului comunist.

De ce credeţi că în România n-a fost posibilă o revoluţie „de catifea”?

În România nu a fost posibilă o revoluţie de catifea din mai multe motive. În primul rând, din cauza clanului ceauşist absolut despotic, din cauza puterii personalizate a regimului comunist. Cele mai recente „revoluţii arabe” ne învaţă că astfel de regimuri sunt destinate să cadă violent şi, de obicei, dictatorii plătesc cu viaţa pierderea puterii. În al doilea rând, trebuie spus că regimul totalitar comunist din România a eliminat, de-a lungul anilor, aproape complet prezenţa oricărei opoziţii. Este inutil să căutăm în România o personalitate de tipul lui Havel; aici nu vom găsi mişcări de opoziţie, cum ar fi „Solidaritatea”, înrădăcinate în structura socială, în rândul intelectualilor. A fost inevitabil, prin urmare, având în vedere slăbiciunea societăţii civile româneşti, ca opoziţia reală împotriva regimului să ia naştere doar în interiorul PCR, iar de aici, impresia unei lovituri de palat, a unei conjuraţii.

„Prin aderarea României la UE, s-a îndeplinit într-un fel visul unora dintre cei mai îndrăzneţi revoluţionari de la 1848”

Cum se vede de la Roma evoluţia societăţii româneşti în aceşti 23 de ani?

Cred că, în primul rând, trebuie să vorbim de dificultăţile enorme pe care le-a întâmpinat tranziţia la democraţie în România, tranziţie care poate că nu este încă pe deplin realizată. După părerea mea, tranziţia românească este caracterizată de lentoare şi opacitate. Regimul comunist, la căderea lui, a lăsat enorme ruine materiale şi morale, dar aceste dificultăţi obiective în sine nu justifică întârzierile în transformarea economică, socială şi politică a societăţii româneşti. Totuşi, în aceşti ani, au existat şi câteva realizări de importanţă istorică. Printre acestea, aş spune că, fără îndoială, cea mai importantă este intrarea în UE. Simbolic vorbind, aderarea României la UE a reprezentat reunificarea formală dintre naţiunea română şi restul Europei. Mai mult, prin aderare, s-a îndeplinit într-un fel visul unora dintre cei mai îndrăzneţi revoluţionari de la 1848, printre care Nicolae Bălcescu.

În ce măsură s-au împlinit visele românilor din 1989?

Astăzi mulţi români călătoresc şi lucrează în străinătate, studiază în universităţi din Europa şi America; multe companii occidentale au birouri în România; în prezent, există relaţii consolidate, economice şi culturale, între România şi restul ţărilor occidentale. În acest sens, unele dintre visele societăţii româneşti din anul 1989 au fost împlinite. Cu toate acestea, sunt încă provocări dificile cărora românii trebuie să le facă faţă. România trebuie să evite crearea marilor diferenţe de clasă între cei care au prea mult şi cei care au prea puţin; trebuie să evite diferenţa uriaşă dintre nevoile populaţiei şi comportamentul unei clase politice prea gălăgioase şi prea preocupate doar de sine.

„Integrarea României într-un suprastat federal, cum ar fi Federaţia Statelor Europene, propusă recent de Jose Manuel Barroso, îi va afecta identitatea naţională”

Mulţi spun că România nu trebuia acceptată în UE. Abandonată, după războiul mondial, în sfera sovietică, n-ar fi fost datoria ţărilor occidentale să facă o reparaţie istorică?

După al Doilea Război Mondial, destinul României a fost identic cu al celorlalte ţări din Europa Centrală şi de Est. Acest lucru a fost rezultatul faptului că Uniunea Sovietică a fost unul dintre protagoniştii înfrângerii Germaniei naziste. Adevărata problemă a apărut după 1989, când, spre deosebire de anul 1945, în Europa de Vest, nimeni nu a dezvoltat un nou Plan Marshall şi pentru Europa Centrală şi de Est. În consecinţă, cred că decizia de a accepta România în UE a fost o alegere înţeleaptă din punct de vedere politic şi, de asemenea, un act curajos al Uniunii. Acum sarcina României este de a deveni un jucător important în Europa, prin promovarea unei întăriri constante a structurilor politice şi prin încurajarea celor mai buni specialişti şi a celor mai dinamice energii din societate. Nu în ultimul rând, România trebuie să dea la o parte atitudinea de victimă. Aş spune că, spre deosebire de Polonia, de exemplu, aveţi încă un drum lung de parcurs. România trebuie încă să-şi găsească locul său adevărat în interiorul UE, dar cred că această întârziere este o reflectare a turbulenţelor din politica internă românească.

În ce constă, de fapt, identitatea românească în concertul european şi cum va fi afectată de obligaţia de a urma întru totul directivele Comisiei Europene?

România este o ţară dinamică şi tânără, care nu şi-a pus încă în evidenţă întregul potenţial. În ultimii ani, şi-a construit cel puţin la nivel declarativ identitatea politică a unui stat de drept. În acest sens, este evident că integrarea României într-un suprastat federal, cum ar fi Federaţia Statelor Europene, propusă recent de Jose Manuel Barroso, dacă nu îi afectează identitatea politică, în sensul adoptării valorilor democratice (condiţie a integrării), îi afectează, în schimb, identitatea naţională. Dacă este să rămânem în termenii analogiei persoană-stat, tot aşa cum identitatea individuală a unui om este afectată atunci când se mută de la curte la bloc, de la sat la oraş, din România în America sau în altă ţară, ceva fundamental se schimbă în cazul unei ţări care este „mutată” din spaţiul unei independenţe teritoriale cu vecini bine definiţi, în spaţiul incert al unei noi structuri politice, gândite ca o „federaţie care să poată să funcţioneze printr-o mutualizare a suveranităţii”.

„Emigrarea italiană în România este mult studiată de români, dar aproape complet ignorată în Italia”

Românii au ajuns, în Italia, cea mai importantă minoritate străină. Cum sunt ei văzuţi acolo, dincolo de crimele şi scandalurile ce răzbat în presă?

Comunitatea românească, în opinia mea, este o mare resursă umană pentru Italia, deşi noi încă n-am înţeles pe deplin acest lucru. Predau la Facultatea de Ştiinţe Politice din Roma şi pot spune că unii dintre studenţii mei cei mai buni sunt români. Zeci de mii de români şi-au deschis mici afaceri, lucrând împreună, în fiecare zi, pentru bunăstarea Italiei. Desigur, există, de asemenea, delinqenti (încă o minoritate), care aruncă o lumină nefavorabilă asupra a mii de oameni cinstiţi care lucrează sau studiază, iar în multe cazuri, se simt italieni. Trebuie spus, pe de altă parte, că, de multe ori, presa este responsabilă de exagerarea episoadelor cu violenţă în care sunt implicaţi şi români, evenimentele fiind nu o dată exploatate în scopuri politice. Cu toate acestea, cred că integrarea între cele două comunităţi, italiană şi română, este în continuă dezvoltare.

Sunteţi de acord, ca istoric, că emigrarea a peste un milion de români în Italia, în ultimii 23 de ani, reface, în sens invers, emigrarea friulanilor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, când şi-au pus câteva lucruri în roabă şi au luat drumul Carpaţilor?

Emigrarea italiană în România este o chestiune foarte interesantă, care în ultimii ani este mult studiată de români, dar aproape complet ignorată în Italia, cu excepţia unor specialişti. Acesta este un fenomen de proporţii considerabile, fiind recunoscut istoric că mii de italieni din nord şi sud, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au emigrat în România şi au ajutat la construirea unor clădiri publice, linii de comunicare, poduri, căi ferate şi multe altele. Mulţi dintre aceşti italieni au găsit o nouă patrie în România şi au creat colonii importante în oraşe. Pentru alţii, emigrarea temporară a fost o oportunitate extraordinară pentru răscumpărarea socială şi economică, odată înapoiaţi în Italia, graţie frumoaselor câştiguri din România. Vreau să subliniez că, până la apariţia regimului comunist, comunitatea italiană a avut întotdeauna dreptul de a-şi alege proprii reprezentanţi în Parlamentul de la Bucureşti.

Care sunt gândurile pe care le adresaţi românilor, la 23 de ani de la eliberarea de sub dictatura comunistă?

Rugăciunea mea se îndreaptă astăzi spre o adevărată Românie modernă, europeană, capabilă a juca un rol activ în cadrul instituţiilor europene şi, de asemenea, capabilă să asigure un viitor prosper populaţiei sale.

Interviu apărut în revista Formula AS

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.