Dragoș Constantinescu: „Armata trăgea ca la spectacol”

Continuăm prezentarea, în serial, a lucrării „Interviuri după Revoluție“ a reputatului istoric și scriitor Alex Mihai Stoenescu. Parte componentă a unui serial dedicat loviturilor de stat care au zguduit România de-a lungul vremii, această nouă carte este continuarea firească a volumului IV al acestei lucrări monumentale, intitulat „Revoluția din Decembrie 1989 – o tragedie românească“. În episodul de astăzi, prezentăm relatările revoluționarului Dragoș Constantinescu, nimeni altul decât fiul fostului președinte Emil Constantinescu. (V.S.)

Dragoş Constantinescu: Trebuie să vă spun la început că este pentru prima oară când vorbesc despre întâmplările acestea. Am refuzat, am tăcut, chiar şi atunci când în jurul meu se povesteau întâmplări de la Revoluție.

De ce?

De jenă. Mi-era ruşine pentru diferenţa între ceea ce trăisem eu acolo şi povestea evenimentelor.

Ce eraţi, cu ce vă ocupaţi în decembrie 1989?

Student la Geologie, la Universitatea Bucureşti.

Când aţi aflat prima oară că se întâmplă ceva la Timişoara?

Acasă, împreună cu tatăl meu şi cu mama, ascultam Vocea Americii. Ştiam că se mişcă toată Europa de Est şi urmăream cum se prăbuşesc regimurile comuniste.

Discutaţi asupra acestor evenimente și în grupul dvs de studenţi?

Da, discutam foarte mult și cu colegii mei și consideram că trebuie să facem şi noi ceva.

Ce să faceţi?

Noi, fiind în Pajura şi cel mai aproape de noi fiind Casa Scânteii, ne gândeam să dăm foc la statuia lui Lenin. Arsese deja Arcul deTriumf din faţa Palatului Expoziţional… Ne bătuse gândul la el, dar ne-o luaseră alţii înainte. În orice caz, vreau să fiu corect, mari ambiţii nu aveam. În după-amiaza de 22 decembrie 1989, situația din București devenise deosebit de complicată. Protestele populare escaladau, dar și forțele represive își făceau simțită prezența.

Cum era strada?

Strada era plină de oameni, care însă umblau normal, impasibili. Am ajuns în Romană şi atunci am auzit o vâjâială, nişte urlete, n-am înţeles ce se întâmpla, dar la un moment dat lumea fugea spre Romană.

Pe stradă sau pe trotuare?

Pe trotuare. Încă circulau maşini. (…) Am traversat pe colţul cu Hotelul Dorobanţi şi în locul acela am întrebat: „Ce se întâmplă, dom’ne?“, „Păi, au venit nişte dube şi îi iau pe unii de la Romană“. Lângă mine, imediat, aud pe unul strigând: „Jos Ceauşescu!“. (…) Erau de la sala Dalles, era grupul de la Dalles. În grupul ăsta am stat şi am continuat să strigăm. (…) Atunci l-am văzut acolo pe Petre Roman. Nu-l cunoşteam, l-am identificat după aceea ca prim-ministru. Cred că pe la 15.30 s-a deschis focul.

Baricada de la Intercontinental

Deschiderea focului, dar și apariția primelor victime, i-a determinat pe protestatari să ridice o baricadă care să-i protejeze. Așa a apărut „Baricada de la Inter“.

Cum s-a deschis focul?

Nouă ni se părea clar că trag în noi şi că vor mai trage în noi. Oricum, manifestaţia durase mult mai mult decât ne-am imaginat noi şi era deja cunoscută, filmată de cei de la Inter. Practic, ne atinseserăm scopul. Spuneam: „De acum se trage. Ei pregătesc probabil acum dispozitivele şi vor trage, ne omoară“. (…) După asta s-a format baricada. A venit un camion mare, care a oprit de-a curmezişul, şi oamenii au spus: „Hai să facem o baricadă“. Evident, ideea era să se construiască un baraj, un obstacol, pentru cazul că se va trage. Au intrat la restaurantul Dunărea şi au luat mesele acelea albe, metalice, apoi au spart geamurile la Pescarul şi au scos totul afară. (…) De pe la 8.30-9.00 seara, lumea era tot mai puţină. Rămăseseră doar cei de la baricadă. Acolo lucrurile evoluau tot mai dur, cu discuţii și ameninţări de ambele părți. Era o incitare evidentă, aşa că a început să-mi fie frică să mă mai duc, pentru că, practic, la baricadă se provoca focul, îi instigau pe ăia să tragă. Motiv pentru care am pornit prin oraş, să anunţăm fuga lui Ceauşescu. A trecut ceva timp, cam o oră, după care ne-am întors în piaţă. Deja la balconul de la CC vorbeau revoluţionarii. Trebuie să vă spun: am început să ne simțim manipulați. Senzaţia apăruse mai devreme, pe la Piaţa Victoriei, când am observat că oamenii nu erau de genul celor de la baricadă. Totul părea jucat, un entuziasm fabricat, după ce trecuse pericolul şi după ce muriseră cei de la Inter.

„Ceauşescu a fost trădat“

Ce amănunt v-a frapat?

Lipsa fricii. Eu trăisem normal, ca un om obişnuit, sub teroarea focului, a gloanţelor. Şi mi-era frică. Mi-a fost frică tot timpul. A existat eroism doar la câţiva de pe baricadă, despre care nu ştiu ce să vă spun, pentru că de murit, au murit dintre noi, cei de la Universitate și Arhitectură. (…) Chestia asta mi-a dat sentimentul de manipulare, în sensul că vine acum un puhoi de entuziasm, care şterge totul, şi întregul popor devine erou, deşi fusese laş, mai laş ca niciodată. Era clar în mintea mea, era clar că Ceauşescu a fost trădat.

Formidabil!

Da, am avut acest sentiment că Ceauşescu este trădat de populaţie, de cei care nu se mişcaseră pe 21 decembrie și aşteptaseră să vadă cum se înclină balanţa, trădat de toți. De-aia nu trăgea armata, au dispărut miliţienii şi au ieşit comuniştii şi necomuniştii pe stradă. Senzaţia mea a fost atunci că oamenii aceştia au fost aduşi, iar de acum începe susţinerea cuiva, a celui care va veni după Ceauşescu. Dar parcă bucuria celor din 22 era cam nepotrivită. Pe 21, în Piaţa Universităţii strigam: „Vom muri şi vom fi liberi!“. Eu am strigat asta până am răguşit. Atunci, starea noastră era autentică: dacă apărea unul cu puşca acolo şi striga: „Fugiţi, că vă împuşc!“, o luam la fugă. Toţi. Acolo nu cred că era vreunul care credea că Ceauşescu va cădea.

Diversiunea TVR

Continuaţi.

Ajung acasă, deschid televizorul şi îl văd pe individul ăla… Rateş, Brateş… „Veniţi să apăraţi Televiziunea!“ Îl iau pe Bogdan, ne furişăm, ne ducem acolo, se trăgea iarăşi aiurea, şi acolo ni se spune: „Aici suntem destui, duceţi-vă la Radio. Se trage la Radio“. Am luat-o pe străzi şi, când am ajuns la Radio, zona era plină de tipi în uniforme de gărzi patriotice. Deja acolo vedeai tot felul de lideri. De exemplu, erau şefii taximetriştilor, cărau răniţi, morţi. Apărea unul cu steagul, care se impunea. „Să mergem încolo, să mergem dincolo…“ (…) Dimineaţa ne-am dus la Universitate, să apărăm Universitatea de terorişti. Erau terorişti peste tot, aşa ni se spunea. Ne-am organizat în grupuri şi imediat au început zvonurile: „Sunt în subsol“. Ne duceam… nimic! „Sunt în pod“. Ne-am dus în pod… nimic. Afară erau rafale, se trăgea, deşi era ziuă. Noaptea, deci 23 spre 24, am stins luminile, să nu ne ochească prin ferestre.

Inexistenţii terorişti

Ne-am întors în piaţă şi acolo am găsit o situaţie neaşteptată. Se zvonea că au apărut teroriştii. Dintre noi, din mulţime, au apărut unii care şoşoteau: „Sunt terorişti!“. „Unde sunt, dom’ne, terorişti?“. Zice: „Sunt terorişti în Palat“. „Unde, dom’ne, unde?“. „Sunt în Palat. Palatul este plin de terorişti şi trebuie să-i scoatem de acolo“.

Cam câţi eraţi în grupul care a intrat în Palat?

Douăzeci şi ceva de oameni.

Se spunea că teroriştii sunt acolo, în Palat!

Da, păi noi am intrat să-i prindem pe terorişti. Am ieșit apoi pe trotuar şi… se trăgea.

De unde se trăgea?

De undeva din stânga, nu vedeam, dar se auzea din piaţă. Între timp s-a înserat şi a vorbit din balcon Iliescu. Mai întâi a strigat cineva, nu ştiu, parcă Mircea Diaconu: „Opriţi focul!“. S-a oprit focul, a vorbit Iliescu. Se opreşte şi vorbeşte, după care se trage din nou. Deci se strigă „Opriţi focul!“ din balcon, erau oameni care stăteau acolo, în picioare, cei mai expuşi, care strigau „Opriţi focul!“, a vorbit Iliescu şi militarii au reînceput să tragă. Am întrebat pe unul dintre ei: „Unde sunt teroriştii?“. „În Palat“. Mă uit că trăgeau cu trasoare, se vedea foarte clar traiectoria de la gura țevii până în palat. Măcinau zidul. Îl întreb: „Dumneata nu vezi că tragi în zid?“. „Aşa mi s-a dat ordin“.

Adică i s-a dat ordin să tragă în zid?!

Li s-a dat ordin să tragă încolo şi li s-a spus să ferească geamurile. Era clar că nu se putea respecta. Era un soldat în dreptul meu, ascuns după tanc, îi făcea semn ofiţerul şi ăla începea să tragă în cer. În momentul acela mi-era foarte clar. Lumea stătea pe stradă, iar tot ce era armată, blindate trăgeau la spectacol. Era un spectacol de foc al Clădirii BCU şi de foc automat.

Dar nu făceaţi legătura între apariţia lui Iliescu şi ce făcea Armata jos, în stradă?

Nu, atunci nu făceam această legătură. Repet, nu am vorbit cu nimeni până acum despre aceste lucruri: mi-e ruşine să vorbesc despre Revoluţie. Gândiţi-vă că tatăl meu a ajuns preşedinte al României şi că în jurul nostru au mişunat în permanenţă revoluţionari. Niciodată nu le-am spus ce v-am spus dvs acum. Mi-era ruşine că sunt român, pentru că au distrus, absolut fără niciun motiv, Palatul şi Biblioteca. Aveam în faţă imaginea românilor care îşi distrug istoria cu bună ştiinţă pentru că sunt tâmpiţi. (Alex Mihai Stoenescu)

„Editura RAO a observat interesul major pentru aceste interviuri și a trimis mai multe tiraje pe piața cărții. Restul interviurilor, ca și un număr de documente, au fost atunci predate de mine Bibliotecii Institutului «Nicolae Iorga» pentru a putea fi la dispoziția cercetătorilor și istoricilor.“ Alex Mihai Stoenescu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.