Dacă n-aş şti bine cine sunt, m-aş sminti că Dumnezeu mă cercetează pentru vrednicia mea. Încât sunt sigur că doar întâmplarea a făcut ca după experienţa cu fata de pe şoseaua viscolită (Cotidianul din 24 ianuarie curent) – o leproasă în neamul meu de sfinţi şi preacucernici – să am o alta, la săptămână.
Seara, pe un alt ger cumplit, am ieşit să-mi fac cei cinci kilometri de mers zilnic pe jos. Când tocmai făcusem rondul de la capătul traseului, într-un părculeţ de lângă Restaurantul Drumeţul zăresc pe o bancă pe cineva complet nemişcat. Mă apropii şi, deşi destul de întuneric, mă lămuresc: un om al străzii (bărbat, în jur de 60 de ani, nebărbierit de mult, dar aproape chipeş, destul de gros îmbrăcat – două perechi de blugi, din care una pe vine), înmărmurit de frig. “Omule, cum mai stai aici la ora asta? Te rog ia banii ăştia şi du-te, acum, în scara unui bloc!“ Îi pun banii în scurtă şi plec. Fac câţiva paşi, am o bănuială şi mă-ntorc. Bietul de el duhnea a băutură (şi a pipi, cred), nu putea vorbi şi singurul semn că încă trăia era un tremur convulsiv. Mă uit în jur descumpănit, mai ales că-mi dau seama că dacă-l mai las acolo puţin s-ar putea să fie prea târziu. Lume multă în zonă, dar fiecare grăbit la ale sale. Hotărăsc: îl duc în farmacia de alături şi chem Salvarea. Dar cum îl duc? Singur nu pot că-i greu şi nu se poate nici ridica, darmite păşi. Să rog perechea asta de tineri veseli mă tem că m-or privi ca pe-un ciudat; şi sigur aşa va fi când îşi vor da seama că omul mai şi miroase ca o bodegă şi alte alea. Mă opintesc şi-l duc singur până la uşa Farmaciei. Nu-mi vine să cred, farmacista-mi deschide bucuroasă şi aduce în grabă un scaun pentru musafirul neaşteptat. Sun la Salvare şi găsesc toată înţelegerea. Dispecera mă roagă doar să stau acolo până vine echipajul – să stau, îmi explică, să le spun colegilor unde-i “pacientul”.
Durează vreo jumătate de oră, timp în care îmi continuu joggingul prin zonă, murmurând împotriva celui ce mi-l întrerupsese. Vine echipajul, îl ducem la maşină, ne gratulăm unii pe alţii pentru binele făcut, şi-şi vede apoi fiecare de-ale lui. Mă-ntorc la farmacistă să-i mulţumesc c-a fost atât de bună, şi aflu că ştie de puţin timp că omul se numeşte Vasile – “fără casă, fără masă”, şi depresiv. Uneori are medicamente, îmi mai spune, dar nu ştie dacă şi cum le ia.
Sâmbătă seară iar la jogging. Nu mai e chiar aşa de frig, dar tot rău. Când ajung la părculeţul de la Drumeţul, trufia omului mult păcătos mă duce la locul faptei. Unde fusesem, nu-i aşa, un mare milostiv… Nu se poate! Nea Vasile e iarăşi acolo, încremenit de frig şi inconştient. Mă cuprinde o furie nestăpânită, şi sunt hotărât să n-o mai iau încă o dată de la capăt.
“Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi!“…
Exact aceeaşi situaţie! Doar că de data asta am văzut cu ochii mei cu ce-şi lua “pacientul” pastilele. Un litru de coniac Milcov! Sticla, goală pe jumătate, sub bancă, lângă piciorul lui. Înjur ca la uşa cortului, i-o iau şi i-o vărs. Farmacia închisă, nu mai am unde să-l duc. Am mai plecat şi fără telefon… Intru la Mega Image, unde o vânzătoare amabilă îmi dă telefonul ei şi sun la Salvare. Apoi ies şi mă grăbesc să pun pe omul meu scurta, pe care pesemne o dezbrăcase pe când se încinsese cu coniacul. Și mă tot mişc pe lângă el, iar vreo jumătate de oră. Vine Salvarea. Le spun cum s-a întâmplat şi aseară, că e un sărman alcoolic depresiv, care ajunge să îngheţe de nici nu mai poate mişca. „Ăla e, pe bancă, care fumează?” – mă întreabă şoferul care mă însoţea. „Ahh, n-are cum să fumeze”, îi răspund sigur pe mine, „e-ngheţat bocnă”. Mă uit mai atent şi văd că într-adevăr “pacientul” fuma de zor şi-şi scutura tacticos scrumul de marginea băncii. Ajungem la el şi, altă surpriză, devenise aproape guraliv – şi de-a dreptul jignit că şoferul se-ndoia c-ar putea avea la el buletinul; asistenta ne asigură însă că hipotermia lui e “periculos de avansată”. După ce pleacă maşina îmi jur că până-n primăvară nu mai trec pe la Drumeţul.
În drum spre casă mă gândesc că pe omul ăsta l-am salvat de fapt de două ori de la moarte. Și sunt mulţumit de ce-am făcut. Imediat însă mi se-ngrămădesc în minte deodată multe întrebări: Dacă m-aş fi aflat eu cu omul ăsta într-un loc unde n-aş fi avut altă cale decât să-mi dau viaţa pentru el (cum o fac atâţia alţii în situaţii-limită cu semenii lor), aş face-o? Nici vorbă! Dar, presupunând că n-ar exista Salvarea, aş fi fost eu în stare să mă duc să-mi iau maşina şi să-l duc la mine acasă – să facă baie, să-i dau să mânănce şi să-l culc la mine peste noapte. Nici asta! Dar să-l duc o sută de metri, până la prima scară de bloc? Nu cred… Dar măcar de ce n-am fost în stare să mă uit la el cu dragoste? Și să nu fi cârtit aproape continuu împotriva lui, să-l judec că, depresiv fiind (ce ştiam eu despre drama lui?), bea ca un disperat, că miroase urât, că e atât de iresponsabil că nici măcar nu se duce în scara unui bloc înainte să nu se mai poată mişca, că două seri la rând m-a făcut să stau atâta timp în ger şamd.
„Nu e iubire mai mare decât să-şi pună cineva sufletul pentru aproapele său. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”…
Două experienţe în decurs de-o săptămână m-au făcut să mă cunosc cât n-am reuşit, poate, în toată viaţa. Iar ce-am aflat nu-i deloc, se vede, lucrul cel mai bun.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.