Eurocraţii lui Juncker au răsuflat uşuraţi. Comisia a obţinut ceea ce îşi dorea cu disperare: o “legitimitate democratică”. Parlamentul European a votat rezoluţia prin care se susţine repartiţia obligatorie a 120.000 de refugiaţi în Uniunea Europeană. Acum, Juncker poate impune cât mai repede posibil politica sa coercitivă legată de obligativitatea absorbţiei de imigranţi. Juncker a jucat cartea “presiunii democratice”. A aruncat pisica în curtea eurodeputaţilor.
Mecanismul este relativ simplu pentru a determina statele recalcitrante să înghită pilula amară: Parlamentul European a cerut cote obligatorii, iar la summitul de urgenţă de la Consiliul European Germania va cere ca şefi de stat şi de guvern din UE să voteze cu o majoritate simplă, şi nu calificată aşa cum prevăd tratatele. Aşa ameninţă şeful diplomaţiei germane, Frank-Walter Steinmeier. În mod normal, votul la Consiliu se face pe bază de majoritate calificată. 55% dintre statele UE, care reprezintă cel puţin 65% din populaţia blocului comunitar, trebuie să voteze o măsură, ca aceasta să fie ulterior impusă celor 28 de ţări ale UE.
După votul europarlamentarilor, Juncker poate spune cu conştiinţa personală împăcată că, iată, nu doar Comisia şi Berlinul s-au încăpăţânat să promveze unilateral iniţiativa cotelor obligatorii, ci întreaga Uniune Europeană, prin reprezentanţii ei trimişi în Parlamentul European. Concluzia: ceea ce a votat majoritatea eurodeputaţilor în forul legislativ european ar reprezenta pasămite ceea ce şi-ar dori de fapt majoritatea cetăţenilor din UE (din banii cărora se plătesc salariile eurodeputaţilor) – cote obligatorii de refugiaţi.
Oare acest lucru şi-l doresc cu adevărat cetăţenii europeni care i-au votat pe eurodeputaţi? O simplă aruncare de privire asupra sondajelor de opinie din ultima vreme denotă că europarlamentarii sunt în contradicţie majoră cu doleanţele majorităţii cetăţenilor din statele lor. 57% dintre cetăţenii germani sunt împotriva imigranţilor din ţări terţe. Spun că ar prefera migraţie profesională a unor cetăţeni din statele est-europene. Majoritatea britanicilor (peste 60%) argumentează că sunt favorabili Brexit-ului (ieşirii Marii Britanii din UE) din cauza pericolului pe care îl presupune imigraţia din terţe ţări. Un sondaj Elabe realizat pentru postul BFMTV arăta că un procent 56% dintre francezi se opun primirii de imigranţi/refugiaţi.
Nevoia de a accepta cote obligatorii de imigranţi a fost explicată de vicepreşedintele Comisiei Europene, olandezul Frans Timmermans, prin ceea ce el a numit “imperativul umanitar”. Nu ştiu cum poate rima“imperativul umanitar” cucoerciţia, cu ameninţarea cu întreruperea de fonduri europene pentru statele care refuză să fie de acord cu “cotele obligatorii” (gafă de proporţii comisă de ministrul de Interne german, Thomas de Maizière, într-o declaraţie în prime time la o televiziune germană). Ameninţarea a venit şi din partea ministrului german al Economiei, Sigmar Gabriel: “Cine nu împărtăşeşte valorile noastre nu poate spera să primească mereu’ bani de la Uniunea Europeană”.
Între timp, s-a deschis un fel de piaţă neoficială, dar foarte prosperă, a cererilor de azil. În numele “imperativului umanitar” descris de Timmermans, reţelele de falsificatori de paşapoarte siriene pot prospera în voie. Contra unei sume de o mie de euro fiecare imigrant economic din alte state arabe îşi poate procura un paşaport de refugiat sirianşi poate cere azil în Europa. Terorişti ISIS pot pătrunde legal în state europene cu paşapoarte siriene false.A apărut o tipologie nouă: cea a “refugiatului” de clasa I, cel care îşi selectează cum vrea el ţara de azil, pe baza standardelor mai înalte ale sistemului de asigurări sociale. Mafia italiană scoate deja profituri enorme din plasarea pe piaţa sexului din Europa a “refugiatelor” din Libia sau din ţări africane, cele care sosiseră pe ţărmurile italiene cu ambarcaţiuni improvizate.
În numele “imperativului umanitar” sunt aruncate în aer imperative mult mai importante pentru un stat – securitatea şi suveranitatea naţionale. Henri Labayle, profesor de drept la Universitatea din Pau, expert în dreptul de azil din Europa, avea dreptate: “S-a abuzat de conceptul de drept de azil. A fost făcut un amalgam între imigraţia ilegală şi forme de cerere de drept de azil economic, pe de o parte, şi autenticul drept la azil politic, aşa cum este el garantat prin Conveţia de la Geneva, pe de altă parte”. Însă cea mai plastică metaforă pe marginea acestei situaţii a venit din partea premierului olandez, Mark Rutte. El a cerut tranşant să fie pus capăt dreptului de azil văzut de unii refugiaţi/imigranţi ca obiect de shopping.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.