– Domnule Ducu Bertzi, în ce fel v-a afectat criza economică? Presupun că a scăzut şi numărul de concerte raportat la anii trecuţi, ca şi onorariul primit pentru o cântare.
– La prima întrebare ai intuit răspunsul, ştii cum se spune, „o nenorocire nu vine singură”…
– Cum vi se pare prevederea privind noul impozit, pe drepturile de autor? Aveţi de gând să plătiţi acest alt bir al artiştilor către stat?
– Eu până acum mi-am plătit, în anii trecuţi, impozitul, după ce depuneam declaraţia de venit anuală şi mi se comunica dacă mai am de dat sau de luat. Acum parcă au înnebunit, dar nu am de gând să intru în jocul lor, şi voi plăti atunci când vor reintra într-o normalitate. Dacă stăteam după toţi tâmpiţii ajungeam de mult la balamuc. Iar ceea ce se întâmplă în această zonă a profesiilor liberale, în care fiecare dintre noi ne-am asumat riscul de a trăi după măsura talentului, a recunoaşterii acestuia, este aberant. Mai înainte vorbeam că anul acesta este unul mai prost, mai puţine spectacole, mai puţini bani. Poate anii care vor veni vor fi şi mai răi pentru mine, dar este numai treaba mea cum voi trăi dacă mi-am asumat acum 30 de ani acest fel de a trăi. Dar să-mi iei din puţinul şi neplanificabilul câştig impozite aberante este o mare prostie.
– Pentru că toată lumea descarcă muzică de pe net, vi se mai vând CD-urile?
– Vedeţi, tot la venituri din drepturi de autor ajungem. Albumele se vând, dar nu aşa cum se vindeau înainte de internet. De aici şi drepturile sunt diminuate, şi singurul care ar putea să ne apere este tot statul, care ne cere, dar protecţie nu ne oferă.
– Cum i se pare unui artist ca dvs. promovarea la radio şi tv?
– Artiştii români nu sunt protejaţi de legile româneşti. Nicăieri în lume nu se întâmplă ce e la noi. Peste tot primează creaţia autohtonă în play-listuri. La noi e ca la nimeni, banii din difuzare (drepturile de compoziţie şi interpretare) pleacă afară, fiindcă organismele de gestiune sunt conectate la cele mondiale, cum e şi normal. Dar când vezi situaţiile anuale şi constaţi că peste 70% (ceea ce înseamnă raportul de difuzare) pleacă în exterior, te mai miri că industria muzicală românească e la pământ? Singurii care câştigă sunt casele de discuri. Ei au contracte cu casele de afară, expun CD, DVD în magazine, şi prin difuzare repetată pe posturi ei câştiă de două ori. Şi la vânzare, pentru că reclama pe posturi este asigurată, şi din cotele aferente pe care radiourile le varsă uniunii producătorilor. Iar noi rezistăm, mă şi mir cum de rezistăm.
– Aţi cântat mulţi ani la Cenaclul Flacăra şi în grupul Song, condus de Ioan Luchian Mihalea. Credeţi că pe vremea aceea artiştii o duceau mai bine ca azi? Aţi reuşit să faceţi bani din muzică?
– Nu ştiu dacă pot face o comparaţie corectă. Ce ştiu sigur este că atunci artiştii erau respectaţi, o prezenţă undeva în ţară era un eveniment şi lumea te primea cu mare bucurie. Acum totul e mult mai pragmatic, te târguieşti ca la piaţă, te duci la concert şi după, salutare şi noroc. Dacă nu aveam experienţă în domeniu cred că de multe ori îmi rupeam gâtul. De aceea cei mai tineri apelează la diferiţi impresari care se îmbogăţesc peste noapte de pe urma bieţilor artişti. Referitor la a doua întrebare, pot spune că am reuşit să-mi creez un standard civilizat de viaţă cu ajutorul muzicii.
– Mai susţineţi spectacole one-man-show muzicale pe scene ca Nottara sau Teatrul Naţional Bucureşti sau nici pentru acestea nu mai sunt fonduri?
– Ultimul spectacol de genul acesta l-am avut la Cinema Patria în februarie şi a ieşit foarte bine. De organizare s-a ocupat Aurel Mitran (impresar în adevăratul sens al cuvântului), şi ideea lui de a organiza acest one-man-show a fost OK. M-am simţit excepţional pe scenă, sala a fost caldă, au cântat cu mine şi totul a ieşit cum ne-am dorit. Apoi la două zile am repetat isprava la Chişinău, într-o sală şi mai mare ca cea de la Patria. Acolo a fost şi mai şi, datorită entuziasmului, şi emoţiei, create de o reîntâlnire peste ani.
– Una din piesele dvs. care a făcut furori multă vreme este „Când s-o-mpărţit norocu‘„, ce are ca versuri „Când s-o-mpărţit norocu‘/ fost-am eu dus la lucru/ şi-aşa-mi vine câteodată/ să dau cu cuţitu-n piatră”. Aveţi multe regrete sau resemnări?
– Piesa asta cu „norocu'” m-a consacrat definitiv, este actul meu de identitate şi e bine că ea s-a creat la mine în Maramureş. Acum pot să o cânt oriunde în lume, peste tot este cunoscută şi cântată. Regrete nu am, am făcut ce mi-a plăcut şi a ieşit când mai bine, când mai rău, că aşa e în viaţă. Dar nu mă pot plânge că nu am avut noroc. Îţi dă Domnul un pic de har, dar mai ai nevoie şi de noroc. Şi de multă încăpăţânare să te lupţi.
– Dacă ar fi să o luaţi de la început, aţi urma acelaşi parcurs profesional?
– Aş urma acelaşi drum, dar aş avea grijă să nu mă risipesc într-atâta. Am şi risipit mult (artistic vorbind), am şi dăruit, şi de asta nu-mi pare rău. Oricum am avut o viaţă frumoasă şi muzica m-a ajutat în acest sens. Mă întrebai de bani, avere, dar faptul că am văzut atâtea ţări, atâtea locuri minunate unde nu ştiu dacă ai mei vor ajunge vreodată, şi-mi pare rău de asta, toate aceste drumuri la capătul lumii nu sunt totuşi o mare bogăţie? Până şi drumurile prin ţară (că fac cam 2-3.000 de km pe lună), faptul că mă pot bucura de trecerea anotimpurilor, de primii pomi înfloriţi pe care îi regăsesc ruginii spre toamnă, toate aceste mici bucurii pe care ţi le poţ oferi şi care sunt insesizabile în Bucureşti, toate astea te ajută să fii puternic, să iubeşti oamenii, viaţa. Asta-i bogăţia cea mai de preţ. Să iubeşti ce faci, să-ţi ofere satisfacţie şi să vezi oameni fericiţi atunci când eşti pe scenă.
– Piesa care v-a făcut celebru este „Floare de colţ”. Aţi întâlnit femeia „tu, floare de colţ, minune suporţi, fragedă stea, iubita mea”?
– Da, „Floare de colţ” este şi acum cea mai solicitată piesă. Şi pe YouTube are cele mai multe vizualizări, peste 600.000 într-una din variante. A fost un moment de graţie când am compus-o, eram undeva la munte, la Rucăr sub Piatra Craiului. Am stat o săptămână la o cabană, eram cu Theodora, nu eram încă căsătoriţi, şi cu un grup de prieteni. Sunt peste 22 de ani de atunci.
– Aveţi copii? Cum vi se par timpurile pe care le trăiesc ei la tinereţe?
– Avem 2 copii. Maura s-a căsătorit acum doi ani, iar Rareş este încă student. Mă doare sufletul că nu am reuşit cu forţele noastre să le creăm un climat mai bun. Acasă lucrurile au fost OK, şi ei au crescut frumoşi spiritual. Au fost martori la toate evenimentele şi toate deciziile, obişnuiam să le luăm împreună cu ei. Ce vor face în continuare? Eu i-am sfătuit să se bucure de tinereţe. Este cel mai mare dar pe care ţi-l dă Dumnezeu.
– Ce sau cine v-a ajutat cel mai mult în momentele de restrişte ale vieţii?
– Familia, mama mea, toţi mi-au asigurat un echilibru. Şi o responsabilitate, dar este lucrarea firească de a ne îngriji de toţi cei dragi din jurul nostru. Când ştii că nu eşti singur treci mai uşor peste toate încercările vieţii.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.