Ecaterina Oproiu sau de la Turnul Eiffel la Arcul de Triumf

Am plecat de la cauza nemulţumirilor şi a dezbinărilor care învolburează spaţiul public autohton atât de profund, încât s-ar putea, la limită, spune: aproape nimeni nu se mai înţelege cu nimeni. Este, oare, această stare cu totul nouă şi diferită faţă de altele comparabile din istoria recentă? Să nu răspundem, deocamdată, la această întrebare. Poate că mai fertilă ar fi o altă: de ce mereu ne plângem de alţii şi nu ne vedem propriile defecte şi vicii?

Papa Freud a dat un răspuns realmente genial pentru această chestiune: demascarea arbitrariului în cazul altora este cea mai bună metodă de apărare ca să nu-l descoperim în noi. Şi încă: natură noastră omenească este atât de plină de stări contradictorii, încât, vorba lui La Rochefoucauld, nu numai că suntem înclinaţi să uităm şi de binefaceri şi de jigniri, dar nu arareori ajungem să-i urâm chiar pe cei care ne-au făcut bine şi să încetăm de a-i mai urî pe cei care ne-au jignit. Şi totuşi, deşi toate aceste fapte sunt incontestabil adevărate, există şi o parte luminoasă a lucrurilor: sunt oameni care, în pofida forţei distructive a pasiunilor omeneşti, în ciuda chiar a împotrivirilor împrejurărilor vieţii, se manifestă în mod constant ca fiinţe creative, echilibrate, neîncrâncenate din orgoliu, deschise să înţeleagă semenii fără să-i judece cu duritate, „din principiu“, apte să viseze mereu şi mereu cu ochii deschişi la o lume morală: lumea utopiştilor eterni pe care Ileana Ioanid n-a ezitat o viaţă întreagă s-o vadă nu numai cu ochii minţii, dar s-o şi întărească cu faptele vieţii sale de zi cu zi.

Între necesitatea naturală și cea morală

Aşa ceva exprimau vechii iudei în Cartea Cărţilor, prin termenul de Shoah: pericolul ca cei răi să reuşească să-i distrugă cu totul pe cei buni. Ei şi ele vor părăsi scena vieţii, dar lăsând în urmă lor altceva decât resentimente, răzbunări, invidii persistente, suflete chircite de bucurii răutăcioase şi de uri nestinse de nimeni şi de nimic. Vor trece dincolo în rânduiala naturii (căci, ne naştem oricum pe rând şi murim pe sărite, nu-i aşa?) şi vor dăinui printre noi prin rânduiala culturii. Prima rânduială se numeşte necesitate naturală. A doua rânduială se cheamă necesitate (obligaţie) morală: trebuie să ne fie sfântă umanitatea din fiecare fiinţă omenească. Şi pentru că tot l-am pomenit pe Kant în acest context, nu putem să nu o aducem în planul din faţă pe o persoană rară despre care nu se zice, de cam prea mult timp, nimic, Ecaterina Oproiu, care, deloc fără motiv de adâncime, şi-a intitulat o carte chiar aşa: „Cerul înstelat deasupra noastră“. Pentru că ştia şi considera că este la fel de importantă şi prelungirea celebrei ziceri kantiene: „…şi Legea morală din noi“. Este un fel de a spune că nu ştiu de ce persoanele din categoria „se tace“ au toate în comun o înclinaţie cultivată de a avea încredere în moralitate. Mai bine spus, se încred în necesarul (nu întâmplătorul sau doar rod al capriciului) element de moralitate care însoţeşte cele mai multe situaţii de viaţă.

Pilda bunicului

Ecaterina Oproiu spune, în „Jurnal1“, că a avut noroc cu părinţii, bunicii prietenii şi profesorii ei. Se poate spune că şi ei au avut noroc cu ea, pentru că a fost întru totul demnă de exemplul lor. Morala elementară (se poate folosi acest concept introdus de eticianul Niculae Bellu, cel pe care Ecaterina Oproiu îl numeşte „cea mai înaltă autoritate morală“ a vieţii ei, autoritate confirmată, ca atare, în momentele destinale) începe, în acest caz, cu siguranţă, cu morala primară: „cinstea tatei era ceva ereditar, pentru că şi bunicul era vestit prin cinste“. Cum? Simplu. Acesta din urmă, bunicul, apucase să promită unei văduve că-i predă casa gata până la Sfânta Maria şi… întârziind patru zile, n-a mai vrut să-i primească banii daţi de aceasta din toată inima… „pentru că alta ne-a fost învoiala“. Deci, nu mi-am ţinut promisiunea, nu merit nici plata convenită. Desigur că statura morală a Ecaterinei Oproiu nu poate fi dedusă doar din aceste episoade, dar ele au contat pentru cea care la 18 ani a dat năvală la România Liberă (redactor-șef Niculae Bellu, viitorul întemeietor al cinematografiei româneşti, a studiourilor Buftea şi a celor două facultăţi ale Institutului I.L. Caragiale în anul 1950) cu tot elanul unei sensibilităţi emancipate, veşnic încrezătoare în libertate şi valoarea curajului de a îndrăzni şi de a nu te supune fără raţiune şi fără motiv întemeiat, la orice pe lumea aceasta.

N-a fost slugarnică unde alţii au fost cu supramăsură

Părinţii, deci natura, au înzestrat-o însă şi cu darul misterios al graţiei şi frumuseţii fără cusur: cea izvorâtă nu numai din formă corpului, dar întreţinută, deopotrivă, de expresia sufletului în chipul fetei şi în tumultul echilibrat al dinamicii întregului comportament. Cine a întâlnit-o pe Ecaterina Oproiu este izbit de potrivirea dintre frumuseţe, distincţie, calmul simplu al celei care-şi cunoaşte valoarea şi inteligenţa scânteietoare care nu poate fi păcălită de aparenţe. De nicio aparenţă. Vremurile şi întâmplările – izvorâte din modul în care alţii (colegi, şefi, subalterni, colege „abstracte“ sau „concrete“) i-au receptat personalitatea ei nemaleabilă, când trebuia şi cum trebuia, deci în chestiuni serioase şi îngăduitoare când era vorba de lucruri fără implicaţii dramatice – au învăţat-o să fie prudentă. Nu dintr-o dată. A fost nevoie că Bellu­­­ să o salveze de două ori, a fost nevoie să fie adusă în postura de „duşman al poporului“ pentru că n-a fost slugarnică unde alţii au fost cu supramăsură (într-o temă grea a mentalului românesc – atitudinea faţă de odraslele conducătorilor), a fost nevoie să înţeleagă ce-i cu dosarele, cu temniţele şi lagărele. De altfel, Jurnalul începe cu anul 1958, cu o sapienţială poveste despre Liviu („geniul bun al teatrului românesc“) care se încheie astfel: „Fala mea e că pot să scriu Liviu şi nu, neapărat, domnul Liviu Ciulei“. A doua însemnare din Jurnal are o dată precisă – duminică „4 decembrie 1958“ – şi-l are protagonist pe „profesorul de paradoxuri logice Imre Toth“, cel cu Ahile şi broască ţestoasă, dar şi cel care ştia, pe proprie piele, ce înseamnă Holocaustul. Merită, credem, toată atenţia această relatare despre natura umană şi despre bine-rău în concepţia vestitului matematician (ce semăna, pentru mulţi în epocă, atât de mult cu Paul Newman): „oamenii buni – zicea Imre – au remuşcări pentru că întotdeauna se cred răi. Spre deosebire de cei răi, care au regrete că sunt prea buni. Printre ei se înscrie şi temnicerul. El se crede foarte bun. El ştie că şi-ar putea înfige călcâiul în burtă întemniţatului, ştie c-ar putea să-i ordone să meargă în patru labe, să spele podeaua cu limba… Dar el ce face? Îi asvârle doar câţiva pumni în falcă şi îl împroaşcă cu nişte spurcăciuni… De asta temnicerul este înduioşat când îşi dă seama cât de bun poate să fie. Păcat că cei din jur nu-şi dau seama“.

O viață în 100 de caiete

Ecaterina Oproiu şi-a scris caiete-mărturii încă de la 14 ani. S-au strâns, cu timpul, peste 100 de caiete dictando cu sârmă spiralată. Le-a recitit, şi-a adus aminte lucruri şi întâmplări ce păreau demult uitate în pliurile memoriei. Le-a reordonat, le-a dat coerență dictată de faptele acumulate. Vedem astfel ţesătura întortocheată a cursului evenimentelor personale intersectate cu cele ale istoriei tuturor. Putem, aşa cum spuneam la început, „citi“ în multe registre, prin lucida şi ironica bine temperată Ecaterina Oproiu, un timp îndelungat – anii 50-80 ai istoriei româneşti. În cazul ei, fără maniheismele prea bine înrădăcinate în discursul public şi fără orgoliul „ultimului cuvânt“ atât de prezent în destule alte jurnale apărute în ultima vreme. Oricum este vorba de evenimente care au semnificaţie şi acum sau mai degrabă acum îşi dezvăluie ele întregul şir de înţelesuri, înainte înceţoşat sau ascuns privirii publice. Într-un fel, Ecaterina Oproiu a înţeles demult adevărul stoicilor: „nimic nou sub soare“ în materie de slăbiciuni, virtuţi şi vicii omeneşti. Autoarea pseudocomediei „Nu sunt Turnul Eiffel“ -piesă tradusă în 14 limbi, montată în 16 ţări, care a inspirat trei filme de lung metraj şi un musical – a înţeles ca puţini alţii că inteligenţa adaptativă este o parte a existenţei, dar în ceea ce o priveşte, ea a şi simţit, totodată, că, oriunde ar fi (la Cannes sau Paris la Roma sau Madrid, la Varna sau Londra, la Buftea sau Televiziunea Română) şi cu oricine s-ar întâlni (cu Melina Mercouri sau Shirley Temple, cu Vittorio De Sica sau Marcello Mastroianni, cu Iorgu Iordan sau Ana Aslan, cu Radu Cosaşu sau D.I. Suchianu, cu Dina Cocea sau Gina Patrichi, cu Marin Moraru sau Ştefan Iordache, cu Mircea Mureşan sau Manole Marcus, cu Mihnea Gheorghiu, Petre Sălcudeanu sau Titus Popovici) contează doar puţine lucruri în viaţă: să fii autentic, adică firesc şi simplu, nu complicat şi contorsionat, să fii încrezător în buna credinţă a interlocutorului, să ştii că orice ai fi eşti doar o fiinţă cu multe limite, că prefăcătoria, invidia şi vanitatea sunt omeneşti, dar este de preferat să nu fie stările tale sufleteşti permanente, că ideile şi valorile nu ţi le schimbi precum şerpii pieile, că prietenia şi recunoştinţa sunt bunuri valoroase prin ele însele, iar cei care nu au aceste bunuri sunt persoane obişnuite, „fără nobleţe“, nişte snobi deplorabili.

Bucuria vieţii şi seriozitatea trăirii

Ecaterina Oproiu optează, în fond, pentru ironia socratică şi acest fapt dă substanţă eternă gândurilor sale. Aşa se face că autoarea pieselor „Interviu“ sau „O cină romantică“ sau „Furnizorii Casei Regale“ vorbeşte despre uşurătatea multor situaţii de viaţă, dar ea crede în seriozitatea trăirii vieţii. Pentru ea, bucuria vieţii şi seriozitatea trăirii vieţii sunt stări perfect compatibile. Aici încap şi aici încep situaţiile morale elementare. Aici nu există trișare. Aici, Ecaterina Oproiu gândeşte aidoma eticianului Niculae Bellu, care obişnuia în discuţii să-l evoce pe Shakespeare, cu al său personaj Jaques Cel Trist, care spunea: „De cine râdeți? De voi râdeți!“ Am putea continua. Pe cine minţiţi? Pe voi vă minţiţi! Pe cine înşelaţi? Pe voi vă înşelaţi. Pe cine ucideţi? Pe voi vă ucideţi! Iată fundamentul moral al celei care ştia că fiecare poate să gândească aspirând spre înălţimea Turnului Eiffel al zbaterilor omeneşti dintotdeauna. Iar dacă fiecare ajunge să fie un Arc de Triumf nu trebuie să uite şi acest adevăr copleşitor: că asemenea monumente celebrează bravură dovedită prin jertfă, printr-o jertfă de neuitat. Dacă nu credeţi în ceea ce încerc să demonstrez în aceste rânduri recitiţi sau citiţi aceste cărţi. Nu uitaţi nici 3 X 8 PLUS INFINITUL sau PARLEZ-MOI D’ AMOUR. Nu uitaţi, evident, nici cele două volume de Jurnal (1 şi 2 ) de care aminteam la început. Nu uitaţi că adevărurile spuse şi rămase necunoscute pentru noile generaţii pot fi nu numai un semn de ignoranţă inofensivă, ci şi un semn al unui nou Alzheimer istoric: că lumea începe azi, iar noi vom trăi cu toţi într-un prezent continuu.

Şi totuşi, de ce se tace atât de persistent despre autoarea celebrei, pentru totdeauna, piesă „Nu sunt Turnul Eiffel“? Oare şi pentru că există zarvă ori de câte ori se pune problema cine să fie invitat şi cine nu la Parada de la Arcul de Triumf? Unii spun că nu există nicio legătură între asemenea lucruri. Alţii, totuşi, înclină să creadă că da. Mă număr printre ei. Dar cu certitudine, cea care a locuit mult timp, după cutremure reale şi simbolice, chiar lângă Arcul de Triumf, ştie cel mai bine.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.