Edificiile pustiului

Apariţia Catedralei Mântuirii în perimetrul trufaş al Casei Poporului nu cred că a fost determinată doar de lipsa altui teren destinat măreţei construcţii. Oamenii politici, înţelegând şi responsabilii unor varii domenii, se cred prea uşor providenţiali. A-i contrazice în chestiuni ale Eternităţii, sau a căuta posibila lor îndreptare, ajunge a fi de o gravitate cu focul veşnic. Istoria Bisericii noastre reprezintă până la un punctul central al culturii şi identităţii naţionale. Democratizarea şi prăbuşirile de la mijlocul secolului trecut au schimbat harta noastră spirituală în mod dramatic. Cultura şi Biserica au fost obligate, în egală măsură, la o clandestinitate asumată pe suportul unor agresiuni ideologice. Limita a fost continuu insidioasă, cu atât mai periculoasă. În contextul ocultării tot mai asistate a trecutului apropiat, Catedrala Mântuirii se ridică parcă pe un dispreţ faţă de suferinţă, repetând istoria tuturor lăcaşurilor grandioase. Ziua în care Casa Poporului va deveni decuplată de la destinaţia ei intrând pe o altă orbită şi administrare pare tot mai îndepărtată. Un for al democraţiei nu poate funcţiona netulburat în sinistrul edificiu, existând deja nenumărate mărturii privind perturbarea chiar a statusului medical al celor care lucrează acolo. Celălalt aspect, al reprezentării, se află în grandilocvenţă absolută. Casa Poporului poate interesa turişti de pe întreaga planetă, însă într-o conexiune ideatică a marilor derapaje, nu altfel. Instalarea centrului administrativ într-un asemenea edificiu ar fi expus România unei situaţii care ar fi putut duce la dezintegrarea naţională în situaţii de banale crize politice. Nu există un merit al cuiva că lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Cei care au dat girul pentru Casa Poporului fac parte dintre cei care au reuşit să aducă nepermis de aproape de aceasta Catedrala Mântuirii. Vecinătatea, cel puţin în plan spiritual, produce efecte, dacă nu cumva natura acestora a fost cauza. Principala forţă a Bisericii stă în lumina adevărului pe care aceasta o sădeşte în minţile şi sufletele oamenilor. Pe imensul platou al Bucureştilor, Uranus, preparat pentru o nouă epocă prin metode odioase, pare a se instala definitiv o uitare strategică. Asemenea locuri au nevoie de o integrare a reconstituirilor până la ultimele amănunte, într-un memorial imposibil de prefigurat în perspectiva derulării actuale. Această reabilitare ţine de resorturile condiţiei umane. Dramele românilor sunt tot mai mult excluse, locul lor luându-l rechizitoriile care i-au exterminat. Nimic nu poate exista în măreţie prin complicitate cu răul. Mari catedrale, mari palate administrative adăpostesc astăzi doar umbre, şi nu întâmplator. Căderea generaţiilor tinere din vest, şi de la noi, are legătură cu vechi căderi poleite cu măreţii care nu aveau cum să reziste. Dramatic efect la capătul unui timp al disperării fără soluţii.

Bucureştiul nu va avea doar o mare Catedrală, dar şi o mare Moschee. Cultura nu are deocamdată nici un loc în aceste mişcări impozante, instituţiile religioase arătând o suficienţă care nu poate fi de bun augur. Acestea pot fi o şansă, însă şi o continuitate a manipulării din zona fundamentalistamului. În umbra Casei Poporului sacrul se confundă cu făţărnicia printr-un raport al unor legi fizice inevitabile. Sub fastul strivitor se poate ascunde, chiar fără voie, înlocuirea adevărului cu un relativism al unei istorii nefaste. Marile puncte topografice ale Credinţei sunt, cum bine ştim, într-un regim de site protejat, fără a fi transformate în spectacol.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.