Efectul „Werther” şi apatia

Planificasem o călătorie în Islanda pentru luna august a acestui an. Nu pentru a-i premia pe islandezi pentru că vor fi bătut Franţa şi vor fi ajuns în finala campionatului european (deşi, pentru o asemenea ispravă, ar merita toate premiile din lume), şi nici pentru că au preferat să îşi salveze ţara şi vieţile, lăsând băncile să falimenteze pe merit, ci pentru că îmi doresc de mult să ajung acolo.

Am renunţat.

Nu mai vreau să călătoresc în următorii doi-trei ani, cel puţin nu cu avionul.

Teama de zbor? Recunosc că nu mă simt prea confortabil în avion, dar nu ăsta e motivul.

În decurs de 2 luni, două aeroporturi de mari capitale europene au fost aruncate în aer: Bruxelles şi Istanbul. În urmă cu trei luni, Parisul a fost ţinta unui atentat terorist multiplu, iar în Orlando, un dezaxat şi-a descărcat AKM-ul în mulţimea aflată într-un club.

Nu cred că seria de atentate la care am asistat anul acesta are în totalitate legătură cu Daesh sau alte organizaţii teroriste malefice. Respectivele organizaţii teroriste îşi arogă deseori “meritul” acestor atentate, fără ca indivizii tulburaţi care le comit să aibă, neapărat, o legătură reală cu ele. În orice caz, ceva planificat s-ar fi descoperit din timp – măcar asta ar trebui să fie concluzia faptului că toate serviciile secrete cheltuiesc enorm de mulţi bani cu supravegherea noastră şi cu prevenţia actelor de terorism. Ca să nu mai vorbim de faptul că americanii, europenii, lumea în general, au fost de acord să se renunţe la multe drepturi sau să limiteze altele în scopul supravegherii şi al prevenţiei terorismului. Indivizii care au comis acele acte teribile în care au ucis atât de mulţi nevinovaţi, plus libertatea de a călători, plus turismul în ţări care, în mare parte, trăiesc din turism, erau izolaţi, apartenenţa la organizaţii teroriste nefiind suficientă pentru concluzia că actele lor teroriste ar fi fost planificate. Or, serviciile secrete, politicienii, mass-media, suporterii sistemului, toţi au susţinut că ultimele atentate au arătat un nou tip de terorist, lupul singuratic, imprevizibil şi intrasabil şi că, tocmai din acest motiv, al imprevizibilităţii şi singularităţii, “noul tip de terorist” este cu mult mai periculos decât toţi teroriştii înregimentaţi în organizaţii ca Daesh sau al Qaeda.

Am găsit în nişte cărţi de marketing şi protecţia consumatorilor două posibile alte explicaţii şi vă spun că mi se par mult mai plauzibile decât explicaţia obişnuită a autorităţilor.

1. Omul hiper-saturat cu informaţie ce decurge la interval de fracţiuni de secundă din tumultul vieţii cotidiene “funcţionează” pe bază de “scurtături” mentale sau emoţionale, care îl ajută să ia decizii automate, scutite de efortul de a gândi sau de a pacurge drumul normal, îndelungat, al deciziei raţionale. De regulă, oamenii se imită între ei sau, după caz, se supun permanent validării publice a comportamentelor individuale, tocmai din nevoia de economie de timp şi mijloace, pentru a nu fi forţaţi să gândească şi să acţioneze raţional. Fiecare dintre noi, fie că vrem să acceptam sau nu asta, ne înscriem în main-stream şi ne lăsăm purtaţi de curent, în acest fel putând să facem faţă avalanşei informaţionale continue. În mare măsură, ajungem să acţionăm mecanic şi să gândim la fel. Exact ca în reclamă. Dar, acolo unde toţi oamenii gândesc la fel, nimeni nu prea mai gândeşte[1].

Imitaţia este una dintre aceste scurtături. Reacţia faţă de un eveniment la care individul cu mintea tulbure şi cu sufletul în iad priveşte sau asistă este aproape automată: trecerea la act pare a fi ceva teleghidat. Starter-ul este seria nesfârşită de imagini, relatări şi comentarii relative la un eveniment cu mare impact emoţional, cum ar fi o sinucidere a unei persoane cu care, din diverse perspective, imitatorul se aseamănă. Incidentul este cu atât mai amplu resimţit de imitator cu cât persoana sinucigaşului este mai notorie sau incidentul mai mediatizat (un star de cinema, un copil părăsit de părinţii care au plecat la muncă în străinătate, un adolescent care s-a văzut umilit şi distrus pe Facebook ca imagine personală şi publică etc.).

Oamenii, în mod special atunci când nu sunt siguri pe ei înşişi, urmează modelul altora. O sinucidere foarte mediatizată provoacă unele persoane, asemănătoare cu sinucigaşul, să comită sinucideri copiate. Acesta este efectul Werther, de care vorbesc americanii David Philips şi Robert Cialdini.

Din istoria literaturii se ştie că, după publicarea romanului lui Goethe, Suferinţele tânărului Werther (Die Leiden des jungen Werthers), în care protagonistul se îndrăgosteşte implacabil şi fără speranţă de o femeie măritată şi, la final, se sinucide, au apărut în toata lumea o mulţime de sinucideri imitative, nu doar în Germania, ci în toată Europa, peste tot unde apăruse cartea lui Goethe, motiv pentru care în câteva ţări cartea a fost o vreme interzisă. De ce recurgeau acei oameni la sinucideri copiate după gestul unui personaj de roman? Pentru că se găseau în situaţii asemănătoare cu personajul. Nimic ideologic, nici estetic. Doar psihologic şi teleghidat.

Psihologii americani au descoperit o sumbră relaţie între sinuciderea mediatizată, creşterea consecvenţială a numărului de sinucideri la indigo, accidentele rutiere şi de avion şi atentatele teroriste.

Studii sociologice şi psihologice făcute în SUA în anii ’70 ai secolului trecut (David Philips este unul dintre autori) şi în prima decadă a acestui secol (Robert Cialdini este un al doilea autor) demonstrează “o tendinţă îngrijorătoare către sinuciderea motivată de publicitate făcută sinuciderii, a unor persoane asemănătoare între ele”; asemănarea între sinucigaşi face ca actul în sine să pară mai legitim. De aceea, atentatorii de la Paris, Bruxelles, Istanbul sau Orlando, ca să dau numai exemple din ultimele două luni, se revendică ca membri ai Daesh.

Robert B. Cialdini publică o serie de 3 diagrame care arată fluctuaţia cotidiană a numărului de accidente mortale înainte, în timpul şi după publicarea unui reportaj despre o sinucidere[2]. Diagramele arată un vârf al acestor accidente la trei zile după mediatizarea sinuciderii, o scădere bruscă în următoarele 3-4 zile, după care urmează o nouă creştere destul de mare la o săptămână distanţă. Nu putem şti cât de exacte sunt aceste deducţii statistice, dar e cert că un asemenea incident generează gânduri sumbre chiar şi celor care nu au intenţii suicidale, ceea ce poate înseamnă o slăbire fatală a concentrării la drum. Iar unii indivizi spectatori ai mediatizatelor incidente suicidale pot să îşi mascheze propriile acte suicidale sub forma unui accident. Anul trecut, un avion al Air Berlin a fost prăbuşit intenţionat de copilot, care i-a luat în moarte cu el şi pe cei o sută şi ceva de pasageri (inclusiv o întreagă clasă de liceu care se întorcea, cu zâmbete fericite şi glume, dintr-o vacanţă în Spania). Cialdini adaugă, în comentariul la aceste diagrame, că “cei care încearcă să îşi mascheze actul auto-distructiv sub forma accidentului aşteaptă timp de câteva zile înainte de a trece la acţiune – probabil pentru a prinde curaj, a plănui fapta sau a-şi pune la punct alte probleme”. Pentru Cialdini, e cert însă că siguranţa celor care călătoresc la câteva zile după publicarea unui reportaj despre o sinucidere este serios pusă în pericol: “în consecinţă, am face bine să fim ceva mai prevăzători atunci când călătorim în aceste perioade”.

Indivizii profund tulburaţi, precum atentatorii sinucigaşi, fac din sinuciderea ambalată în acte de terorism, în care numărul şi identitatea victimelor nu contează, o soluţie pentru gravele lor probleme mentale şi emoţionale. Odată ce văd la tv, pe smartphone sau pe net o sinucidere sau un act terorist, în mintea lor profund tulburată apare ideea de imitaţie.

Teroriştii sinucigaşi – “lupii singuratici” din teoriile autorităţilor şi ale serviciilor secrete – se sinucid din imitaţie, luând cu ei în moarte zeci de oameni nevinovaţi şi rănind sute. Şi alţii ca ei vor repeta aceste acte teleghidate, atât timp cât în public se vorbeşte şi se analizează pe toate faţetele atentatele “înaintaşilor” lor, asemănători cu ei. De aceea este atât de înspăimântător: pentru că e atât de simplu. Imitaţia este scurtătura pe care o utilizăm cu toţii pentru a învăţa să fim pe picioarele noastre. Doar că există unii, puţini şi ascunşi sub aparenţele unui om normal, care imită gesturi şi comportamente malefice, diabolice, într-un adevărat cult al morţii. Din nenorocire, în aceste sinucideri la indigo, mor oameni nevinovaţi, vise, idealuri şi culturi. Şi nimeni nu ne apără, la modul real, contra acestor sinucigaşi care se copiază între ei şi care îşi alătură în moartea lor ritualică persoane nevinovate.

2. O altă scurtătură mentală şi emoţională este principiul validării publice, care afirmă că ne folosim de informaţiile cu privire la comportamentul altora pentru a determina propriul nostru comportament[3]. Există un mecanism semi-inconştient prin care determinăm corectitudinea unei acţiuni proprii prin intermediul părerii altora. Considerăm corect acel comportament care prevalează la ceilalţi, o acţiune personală care este în linie cu ceea ce fac, îndeobşte, şi ceilalţi, fiind normală. Acest principiu ne ajută să trăim în tumultul lumii moderne, fiind o scurtătură mentală şi emoţională de natură a “economisi” timpul alocat deliberării şi deciziilor importante, esenţiale, presante sau care, pur şi simplu, merită mai mult atenţia şi concentrarea noastră (de ex., hobby-urile). Dar tocmai această caracteristică poate fi periculoasă, pentru că ne poate face să acţionăm fără să gândim dar, mai grav, ne poate face vulnerabili faţă de profitori care cunosc acest mecanism şi ne manipulează[4].

Principiul validării publice poate fi folosit împotriva noastră, nu numai de către alţii, de profitori sau de manipulatori, ci chiar de către noi înşine, de noi cei din semi-inconştientul nostru, de eul nostru freudian: pentru a obţine validarea publică, ajungem să considerăm că ceea ce preferăm noi ca adevăr este chiar adevărul. Cu cât este mai mare numărul acelor care consideră corectă o idee, cu atât mai mult va fi ea percepută ca fiind corectă de către individ. Dacă realitatea concretă nu poate fi schimbată, în schimb percepţia ei publică şi socială poate fi. Convinge şi vei fi convins[5]. Pe de altă parte, atunci când nu suntem siguri de noi înşine, atunci când situaţia este ambiguă şi neclară, atunci când domneşte incertitudinea, suntem cel mai dispuşi să considerăm că ceea fac alţii este corect. Pentru teologi, psihologi şi istorici, aceasta este o provocare[6], dar pentru cei care fac şi derulează politici publice, mai ales pe banii noştri, pentru proprietarii de suporţi media, pentru editori şi producători de filme şi de programe de televiziune, este o obligaţie de acţiona şi de a nu mai permite crima şi sinuciderile la indigo.

Într-o situaţie ambiguă, tulbure, tendinţa fiecăruia către validare publică este de a aştepta reacţiile celorlalţi. Ne uităm, fix sau cu vederea periferică, ori pe furiş, daca cineva observă sau nu că un om e prăbuşit pe caldarâm şi nu ştim dacă e prăbuşit pentru că e beat criţă ori pentru că are un atac de cord. Dacă nimeni nu se “prinde” că omul are un atac de cord, sunt foarte mari şanse să trecem pe lângă om, acceptând mental că, de fapt, e beat sau se preface – iar convingerea e dată de faptul că toţi trec pe lângă acel om părând să nu îl ia în seamă. Aceasta este ceea ce psihologii americani denumesc “ignoranţă colectivă”.

Pentru a ilustra acest efect de ignoranţă colectivă, Cialdini relatează cel mai mediatizat caz: Catherine Genovese. S-au scris mii de pagini pe această tema şi, de aceea, s-ar putea să fi auzit câte ceva despre el. Dacă nu aţi auzit, atunci puteţi citi câteva aspecte relative la caz pe Wikipedia, dând un search pe aceste cuvinte: Kitty Genovese.

În cartierul newyorkez Queens, o crimă s-a petrecut sub ochii şi urechile a nu mai puţin de 38 de persoane care au tăcut şi au rămas inactive, apatice faţă de incident, deşi femeia victimă a ţipat şi a cerut ajutor, deşi crima s-a petrecut în doi timpi – într-o primă fază femeia a scăpat cu greu şi cu zgomot mare din ghearele criminalului, dar a fost prinsă din nou, la interval de câteva zeci de minute, când, deşi s-a zbătut, a ripostat, a chemat după ajutor, nu a mai scăpat. În tot acest răstimp (mai mult de 35 de minute), cei 38 de inşi care au văzut şi auzit incidentul nu numai că nu au intervenit pentru a scăpa victima de la moarte, dar nici măcar nu au sunat la urgenţe, deşi apelul nu le-ar fi luat mai mult de două minute şi, în plus, le-ar fi asigurat anonimatul, adică protecţia faţă de o eventuală răzbunare ulterioară a agresorului. De fapt, nu exista niciun motiv aparent pentru a nu face acest gest minimal de ajutorare a unei persoane aflate în evident pericol. Culmea este că incidentul avea toate “şansele” să rămână anonim – în definitiv, New York e unul dintre cele mai violente oraşe din lume, unele dintre cartierele sale, cum sunt Queens sau Harlem, fiind chiar de top în această privinţă; ce mai înseamnă o crimă în plus? Doar că un ziarist de la New York Times, A. M. Rosenthal pe numele lui, a ajuns să afle de incident din întâmplare, în timpul unei confesiuni a comisarului şef. Şocant a fost “amănuntul” celor 38 de martori care au asistat la crimă, fără a face nimic pentru a ajuta victima. După relatarea incidentului, acesta s-a transformat într-un subiect foarte greu şi intens dezbătut în presă, dar cel mai important este că oamenii au ajuns să se întrebe dacă în oraşele mari, americane, lumea mai este normală şi mai are sufletul acasă. S-a spus că oraşele mari dezumanizează, că societatea de consum produce roboţi fericiţi, dar insensibili la suferinţele semenilor, că marile aglomeraţii alienează şi că, în fine, societatea americană (şi cele care o copiază sau o imită) este o “societate rece”, indiferentă la nevoile cetăţenilor. De la acest caz s-a declanşat un adevărat fluviu de relatări de incidente asemănătoare, de unde putea lesne să se extragă concluzia că societatea de consum este o societate apatică, depersonalizată. Megalopolisul a fost pus în opoziţie cu comunităţile mici: s-a observat că în astfel de comunităţi mici nu s-ar fi putut întâmpla astfel de incidente în care un număr atât de mare de oameni să nu intervină cu un minim efort pentru a da o mână de ajutor.

Cialdini relatează că, în 1968, doi psihologi (Bibb Latane şi John Darley, care au şi scris o carte cu acest subiect, în 1968) au arătat că motivul pentru care nimeni dintre cei 38 de oameni care au asistat la incient nu a intervenit a fost tocmai acela că au fost atât de mulţi observatori.

Personal am în minte câteva tablouri cu Iisus pe drumul calvarului şi cu El în curs de a fi răstignit pe cruce şi oamenii simpli pictaţi de artist, oameni care nu par deloc diabolici, dar care stau apatici şi se uită năuci la ceea ce se întâmpla, aşteptând, parcă, un gest al cuiva care să îl ajute cumva pe Dumnezeu. Dar nimeni nu face gestul, probabil pentru că toţi se aşteaptă ca altcineva să îl facă. Şi sunt atât de mulţi observatori!

Dacă de faţă ar fi fost şi alte persoane, un martor întâmplător la o astfel de scenă nu ar fi reacţionat, cel mai probabil. Şi asta tocmai pentru că, fiind de faţă atăţia oameni, responsabilitatea individuală se diluează în masa mare de observatori pasivi. Cialdini remarcă faptul uluitor (şi adevărat) că, întrucât gândim mecanic, pe scurtătura mentală şi emoţională, că altcineva a ajutat deja sau că va ajuta victima, cel mai probabil nu vom face nimic noi înşine. Aşa că nimeni nu îşi mai oferă ajutorul, iar victima este pierdută, cu toate aparentele şanse de a fi salvată, mai mari în cazul în care privesc 38 de persoane decât în cazul în care ar fi privit 2-3 persoane înfricoşate de agresor. În cazuri care nu par urgenţe, dar pot fi, aruncăm rapid priviri în jur şi, dacă vedem efectiv sau întrevedem cu vederea periferică figuri calme, neagitate, ajungem rapid la concluzia că nimic nu este în neregulă.

Sunt absolut convins că acesta este motivul pentru care nici atentatorii din Bruxelles, nici cei din Istanbul nu au fost observaţi la timp şi neutralizaţi înainte de a-şi realiza scenariul malefic. Este imposibil ca indivizii respectivi să nu lase pe feţele lor sau în gesturi să transpară tensiunea de a fi “echipaţi” cu veste explozibile şi pregătiţi de a se arunca în aer cu tot cu zecile de victime nevinovate din aeroport. Doar că aceste aspecte trec uşor neobservate, de vreme ce, pe feţele tuturor, toţi cei prezenţi văd fie calm, fie preocupare pentru altceva decât modificările de comportament ale individului ciudat şi agitat care tocmai a trecut pe lângă ei. Vizionaţi în acest registru înregistrările de la tv sau de pe YouTube: veţi vedea că, până la momentul exploziei, victimele par să fie sau chiar sunt oameni calmi, ne-presimţitori ai dezastrului.

Culmea ironiei este că, întrucât preferăm să afişăm în public o atitudine sobră şi o ţinută demnă, toată lumea va părea sobră şi reţinută, deşi din priviri caută indicii dacă şi ceilalţi văd ceva ciudat la cel ce se va dovedi a fi un atentator sinucigaş. Evenimentul la care toată acea lume în miniatură este martoră va fi interpretat ca o situaţie neurgentă, întrucât nimeni nu va vedea niciun indiciu care să o facă să intre în panică. Şi, de altfel, nici nu putem să ne manifestăm prea panicaţi în aeroport, unde ştim că suntem permanent monitorizaţi – riscăm să avem probleme cu securitatea aeroportului.

Latane şi Darley, citaţi de Cialdini, susţin că aceasta este starea de “ignoranţă colectivă”, acea stare aparent benignă în care fiecare persoană decide că, “dacă nimeni nu se arată preocupat, totul este în regulă”; între timp, pericolul poate escalada până la punctul în care un singur individ, neinfluenţat de calmul celorlalţi, va reacţiona. Exact asta a făcut Simon din Cyrene, singurul om din asistenţa calvarului care a luat crucea pe umerii proprii, temporar.

Islanda, în ce mă priveşte, poate să mai aştepte turişti. La fel şi Turcia, Egipt şi oraşul Dubai. Până când main stream-ul va înţelege că, deşi pe termen scurt, ştirile bombă vor face audienţe şi bani din reclame, pe termen mediu şi lung ne vor distruge felul de a fi, turismul e, în mare parte, un sport extrem.



[1] Zicerea (‘where all men think alike, no one think very much”) îi este atribuită lui Walter Lippmann, comentator politic american şi scriitor care a inventat conceptul de “război rece”. Tot Lippmann se zice că a spus: it requires wisdom to understand wisdom: the music is nothing if the audience is deaf (îţi trebuie înţelepciune pentru a înţelege întelepciunea; muzica nu înseamnă nimic când toţi spectatorii sunt surzi) http://www.brainyquote.com/quotes/authors/w/walter_lippmann.html.

[2] A se vedea Robert B. Cialdini, Psihologia manipulării, Bucureşti, Europress Group, 2012, p.194.

[3] David Philips, despre “efectul Werther”, în Amercian Sociological Review (1974) şi în Social Forces (1980), apud Cialdini, op.cit., p. 193.

[4], p. 156. Autorul afirmă că poţi păcăli o curcă să îngrijească un dihor (împăiat) dacă acesta emite sunetul specific al puiului de curcă. Instinctul de cloşcă se declanşează automat.

[5] Cialdini, op.cit., p. 171.

[6] Cialdini, op.cit., p. 162.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 2
Gheorghe Piperea 413 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.