Egalitatea de şanse şi perfecţionarea continuă în educaţia românească (1850-1950)

Perfecţionarea continuă înseamnă interdisciplinaritate, şi anume abilitatea de a înţelege şi de a sintetiza aplicat profesiei primare informaţii şi instrumente de lucru aduse din domenii apropiat-complementare. Este ceea ce a dezvoltat şi profesorul Francisc Rainer în metoda sa de cercetare antropologică, asociind cunoştinţele sale practicii dezvoltate de şcoala sociologică creată de Dimitrie Gusti.

În articolul de faţă încercăm să prezentăm efortul legislatorilor, dar şi al oamenilor de cultură români de a dezvolta şi moderniza societatea românească prin intermediul sistemului de învăţământ românesc (din vechiul Regat până la 1918) şi anume sincronizându-l cu sisteme similare europene. Dar, mai ales, ce a însemnat în contextul acestei sincronicităţi de educaţie şi pedagogie şcolară, România-Europa, egalitatea de şanse pentru varietatea palierelor sociale româneşti şi perfecţionarea continuă, adică dezvoltarea deprinderilor dobândite în timpul şcolarizării – de la ciclul primar la cel superior, în aceeaşi idee a sincronicităţii cu Europa.

Învăţământul românesc în context european (1850-1950)

Dreptul la educaţie cuprins în constituţii pe teritoriul României de azi a fost cerut pentru prima oară, în sensul modern pe care-l cunoaştem astăzi, acela al învăţământului organizat de stat, în proiectul de constituţie al revoluţiei valahe de la 1848-1849, proiect publicat şi tradus în limba germană şi franceză la Craiova de L. Fayenza. Ceea ce s-a numit „bases de la nouvelle constitution en Walachie” decidea la art. 16 ca „înstrucţia să fie egală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele”.¹

Primul act constituţional care a impus acest drept la scara întregului spaţiu locuit de români a fost acela din 1923. La art. 24 din titlul II, „Despre drepturile românilor”, aflăm că „învăţământul este liber în condiţiunile stabilite prin legile speciale şi întrucât nu va fi contrar bunelor moravuri şi ordinei publice. Învăţământul primar este obligator. În şcolile Statului acest învăţământ se va da gratuit. Statul, judeţele şi comunele vor da ajutoare şi înlesniri elevilor lipsiţi de mijloace, în toate gradele învăţămîntului, în măsura şi modalităţile prevăzute de lege”.²

Constituţia din 1938, impusă de regele Carol al II-lea, relua în linii mari prevederile constituţiei precedente privind educaţia. La titlul II, „Despre datoriile şi drepturile românilor”, art. 21, se specifica: „Învăţământul este liber în condiţiunile stabilite prin legi speciale şi întru cât nu va fi contrar bunelor moravuri, ordinei publice şi intereselor de stat. Învăţământul primar este obligator. În şcolile statului acest învăţământ va fi gratuit”.³

Constituţia Republicii Populare Române din 1948, la titlul III, „Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor”, sunt cuprinse libertăţi noi. Articolul 21 consfinţea în premieră faptul că „femeia are drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile vieţii de stat, economic, social, cultural, politic şi de drept privat. La muncă egală femeia are drept de salarizare egală cu bărbatul”. În R.P.R., toţi „cetăţenii au drept la învăţătură” iar statul „asigură îndeplinirea acestui drept prin organizarea şi dezvoltarea învăţământului primar obligatoriu şi gratuit, prin burse de stat acordate elevilor şi studenţilor merituoşi”. Deşi „predarea limbii şi literaturii române este obligatorie şi în şcolile de orice grad” de pe teritoriul României, în circumscripţiile locuite şi de populaţii de altă naţionalitate decât cea română se va „folosi oral şi scris şi limba naţionalităţii respective sau din altă naţionalitate, care cunosc limba populaţiei locale”, în adminstraţie şi chiar justiţie.⁴

Constituţia din 1952, care a înlocuit-o pe aceea din 1948, păstrează „dreptul la învăţătură” pentru întregul sistem de educaţie care este numai de stat, de la şcoală primară la universitate. Învăţământul elementar general de şapte clase este „obligatoriu şi gratuit” iar elevii şi studenţii merituoşi „din şcolile învăţământului superior, mediu şi elementar” primeau burse de Stat. Obligativitatea cunoaşterii şi învăţării limbii române dispare pentru raioanele locuite şi de populaţii de altă naţionlitate decât cea română, unde „toate organele şi instituţiile vor folosi oral şi scris şi limba naţionalităţilor respective şi vor face numiri de funcţionari din rândul naţionalităţilor respective”.⁵

Constituţia din anul 1952 a fost abrogată expres la data de 21 august 1965, când a fost înlocuită de un alt act constituţional.

Separat de constituţiile României moderne dintre 1850 şi 1950, dreptul la educaţie a fost stabilit de legile învăţământului din perioada amintită.

În Evul Mediu existau în ţările române patru tipuri de şcoli: mănăstireşti, episcopale (pentru rangurile înalte bisericeşti), cele pentru diaci (aveau un caracter particular) şi apoi cele străine din coloniile săseşi, ungureşti, polone etc. Pentru cei mulţi, pentru copiii prostimei, „de la trei ani în sus”, în Bucureşti de pildă, puteau merge să înveţe „catechismul la Sf. Nicolae, la Sf. Vineri şi la Sf. Sava”. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, „obligativitatea învăţământului pentru copiii prostimei nu este indicată pe cât timp are a fi, iar pentru copii de mazil (boier scos din slujbă şi supus la dări n.m.), de neguţător, şi de alte bresle de cinste, obligativitatea va fi de nouă ani, adică de la 3 la 12. Pentru feciorii de preoţi, obligativitatea va dura 17 ani, adică până la vârsta de 20 de ani”.⁶

La cumpăna secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, pedagogia românească înregistrează un succes din perspectiva cunoaşterii şi respectării copilului. Acesta „nu mai este considerat ca om, cu aceleaşi puteri, ci i se recunoaşte specificitatea, psihologia lui specială”.⁷

Până la 1864, în aceeaşi şcoală unde învăţau copii de mazili, neguţători şi boeri, alături de copiii prostimii, existau multe bariere. Una dintre ele era foarte prezentă în organizarea încă „aristocratică” a internatului. Astfel, „fiii de boier, numiţi alumnii, locuiau în catul de sus al internatului, fiii claselor de jos, numiţi stipendişti, locuiau catul de jos. Mâncau la două mese deosebite: alumnii în tacâmuri aduse de acasă de la ei, «în blide de faianţ sau cositor, cu faţă de masă aşternută înaintea lor, cu şervete, gărăfi de apă şi pahare de băut». Stipendiştii mâncau pe scândura goală «în strachini de lut şi cu linguri de lemn, iar apa lor sta în putina din care îşi luau de băut cu o ulcică». În clasă apoi, alumnii ocupau băncile dintâi, iar stipendiştii erau relegaţi în cele de la fund”.⁸ Aceasta era o reglementare hotărâtă prin Regulamentul Organic din 1831-1832, de când începe laicizarea învăţământului în ţările române

Între 1850-1864, Barbu Ştirbey în Muntenia şi Grigore Ghica în Moldova aduc îmbunătăţiri sistemului şcolar şi educaţiei în general, învăţământul fiind împărţit în şcoli primare, apoi colegii sau gimnazii. Şcolile primare erau de patru ani iar colegiile sau gimnaziile aveau şase ani. Urmau apoi facultăţile.

În Moldova aceleiaşi perioade, Regulamentul Şcolar din 1850 prevedea o grilă educaţională puţin diferită de aceea a Munteniei. Urmau astfel să fie în lumea rurală şcoli elementare de trei ani. Astfel de şcoli săteşti s-au înfiinţat pe moşiile mănăstireşti, dar şi pe moşiile boiereşti, „cărora nu li se mai dau hrisoave de târguri sau iarmaroace, decât după ce proprietarul moşiei va fi înfiinţat şcoală elementară”. Pentru lumea oraşului, şcoala elementară era de patru ani, „mai complectă, mai teoretică”. Venea apoi treapta învăţăturii secundare, bifurcată în şcoli reale pe 5 ani, pentru „tinerii plecaţi către cunoştinţi practice” şi şcoli gimnaziale, viitorul liceu teoretic de şapte ani. Învăţăturile „înalte” erau predate în cadrul a patru facultăţi: filosofică, juridică, theologică şi medicală.⁹

Profesorul Gheorghe Costa-Foru a publicat în 1860 un raport asupra organizării şi legiuirii şcolare din ţările apusene, unde învăţământul de toate gradele era bine structurat, ţări pe care le-a vizitat în acest scop în 1857-1858. Se dorea sincronizarea învăţământului românesc cu cel european în primul rând prin construirea unui sistem modern de învăţământ după structura similară întâlnită în Europa. Materialul rezultat a servit la întocmirea legii din 1864, promulgată la 25 noiembrie 1864, de ministrul instrucţiunii de atunci, doctorul Nicolae Creţulescu.

Gheorghe Costa-Foru a introdus trei elemente fundamentale, cu ancorare în social şi în planul educaţional imediat, care ar fi fost de mare necesitate în ţările române. Influenţa franceză a sistemului legislativ privind învăţământul a fost şi aici prezentă, Cele trei principii stabilite la 1860 de Gheorghe Costa-Foru erau:

Dreptul copilului la învăţământ, „fără altă restricţiune decât aceia a fireştilor limite ale aptitudinilor individuale”.Pentru că „între femeie şi copil este o strânsă legătură”, se cerea imperios „eliminarea tiraniei bărbatului” căci „femeia singură ştie a ceti în ochii copilului şi a transforma lectura cărţilor în lecţiuni vii, plăcute şi simpatice. Să lăsăm dar femeii rolul său de educatoare. Pentru aceasta trebuia ca şi ea să fie cultivată în şcoli speciale de toate gradele”.Instrucţia predată în familie trebuia completată cu instrucţia şcolară.¹⁰

Legea învăţământului de la 1864 a adus sistemului şcolar românesc nu numai un caracter unitar, alături de obligativitate şi gratuitate pentru primii patru ani de şcoală, ci a reglementat măsurile prin care urma să se realizeze unitatea şcolii elementare de la sat şi oraş, deşi au continuat să existe discuţii cu privire la acest aspect şi la începuturile secolului XX. Prin această lege „pentru prima oară în legislaţia noastră se făcea loc unei depline egalităţi la învăţătură a fetelor în raport cu băieţii”.¹¹

Până la următorul reper legislativ de amploare, privind modernizarea sistemul şcolar în 1898-1899, prin legile ministrului Spiru Haret, au mai fost şi alte încercări de modificare a legii instrucţiunii publice. Amintim aici proiectele semnate de I.Strat (1866), Alexandru Creţescu (1869), Petre Carp (1870), Christian Tell (1872) şi Titu Maiorescu (1876). Au urmat apoi proiectele semnate de Vasile Conta (1880), V.A. Urechia (1881), proiectul de reformă şcolară al lui D.A. Sturdza (1886) şi alte proiecte similare iniţiate de C.Boerescu (1889) şi Titu Maiorescu (1891). Aceste încercări de reformă şcolară au adus o serie de completări legii din anul 1864.

Legea învăţământului primar-normal a suferit modificări prin proiectele lui Petru Poni din 1891, cu reveniri ulterioare în anii 1893 şi 1896. Reperele generale din proiectul iniţiat de Spiru Haret au cuprins toate formele de învăţământ. Şcoala secundară de cultură generală pentru băieţi era împărţită în opt ani, pe două cicluri de câte patru ani. Gimnaziul sau cursul inferior de liceu, cu o programă cu cacracter utilitar şi liceul propriu-zis, sau cursul lui superior, „cu o programă de cunoştinţe comune pentru toţi elevii fiecărei clase, dar şi cu cunoştinţe diferite pe secţii”. Acestea erau în număr de trei: clasică, reală şi modernă. Dacă gimnaziul „avea o existenţă de sine-stătătoare” iar elevii îl absolveau printr-un „examen special”, în urma căruia obţineau un „certificat de capacitate”, elevii intraţi la liceu „se împărţeau pe secţii, la alegere începînd cu clasa a V-a”. În clasa I de gimnaziu se dădea un concurs de admitere iar la finalul liceului, bacalaureatul.

Învăţământul pentru fete cunoaşte prin legea din anul 1864 un recul, el fiind pliat doar pe „aptitudinile şi trebuinţele fetelor ca viitoare mame şi gospodine în familie”, şi pentru motivul că fetele nu sunt „destinate a suporta aceleaşi greutăţi ca şi băieţii” în decursul vieţii. Apoi bacalaureatul a fost suprimat, fiind înlocuit cu un „examen general de liceu cu un juriu examinator format din profesorii şcolii, cu un singur preşedinte luat din afară, pentru a se da autorităţii superioare un mijloc de control”.¹²

Avem practic un învăţământ pe sexe, care în mediul urban includea şi ciclul primar. În mediul rural, acolo unde elevii erau puţini, clasele erau mixte. Învăţământul era structurat aşadar, încă din epoca modernă, în şcoli pentru băieţi şi şcoli pentru fete. Era un învăţământ structurat pe două viteze, una masculină, pragmatică şi orientată către viitor, şi una feminină, destinată familiei. Curricula avea elemente obligatorii pentru ambele sexe, dar şi materii specifice orientărilor profesionale pentru care se pregăteau elevii. Fetele, până la 1900, au fost orientate mai puţin căre meserii liberale precum medicina sau profesoratul, cât pentru a devenii soţii şi mame bine pregătite. Ele trebuiau să se ocupe de creşterea copiilor, secondate eventual de o guvernantă, însă se considera că mama este aceea care oferă copilului primele noţiuni de cultură: lectură, pian etc.

Suntem la începutul secolului XX. Timp de 50 de ani, societatea romînească a recuperat decalaje culturale şi socio-economice foarte mari. Desigur, învăţământul a avut rolul său bine definit în diminuarea lor însă până la reuşitele sale, primele împliniri le datorăm unui foarte interesant proces de sincronicitate culturală cu Europa. Explozia aceasta izbucneşte îndeosebi după învingerea Rusiei în războiul Crimeei (1853-1856), moment în care Europa aduce în sfera sa de influenţă economică şi culturală Valahia şi Moldova. Undeva între 1856 şi 1870 a venit la Iaşi şi Bucureşti, dar în oraşele mai mici ale principatelor române, o consistentă emigraţie de populaţie urbană occidentală, mai mult sau mai puţin specializată şi aflată în căutare de lucru. Cel mai puternic culoar a fost cel francez şi datorită sprijinului acordat de Franţa după 1856 în apariţia statului modern român. Prin această emigraţie au ajuns în şcolile româneşti, atât colegii publice precum „Sf. Sava”, dar şi institute particulare, profesori de limbă şi cultură franceză precum Frederic Dame şi Ulysse de Marsillac, ca să ne referim la cei mai cunoscuţi din această perioadă a începuturilor. Prima generaţie de profesionişti români, şcoliţi în străinătate, copii de boieri sau de negustori, de comercianţi sau liberi-profesionişti, dar şi mulţi bursieri, care s-au format în străinătate, a fost generaţia paşoptistă. În perioada anilor 1856-1860 erau deja întorşi în ţară marcând deschiderea unor profesii liberale la noi: Nicolae Kreţulescu şi George Severeanu erau medici, un Rosetti, inginer topograf etc. Un alt palier cultural folosit încă din secolul al XIX-lea a fost şcoala germană cu două repere importante Viena şi Berlin, în special pentru medicină, învăţământul tehnic şi comercial. Aici au ajuns încă din perioada anilor 1830-1850 copiii unor negustori precum Costache Tudorache şi Nicoale Woicowitz, şi anume la Școala Comercială Superioară din Viena. Comerţul a ajuns înaintea altor profesii liberale.

Primul student din Valahia la Şcoala Beaux-Arts din Paris, Secţia Arhiectură, a fost Iacob Melik în anul 1840. Ce este important, toţi aceşti tineri plecaţi la studii se întorc acasă şi majoritarea trăiesc de pe urma profesiei pentru care s-au pregătit, dar mai ales se dezvoltă în continuare la nivel european. Sunt medici, avocaţi, profesori, arhitecţi, ingineri, economişti etc. care construiesc societatea modernă acasă.

Generaţia următoare pleacă să studieze în străinătate pe căile deja deschise de cei dinaintea lor. De pildă, Mina Minovici lăsase în urma sa, la Paris, multe contacte din perioada studiilor şi zeci de studenţi într-o singură generaţie s-au folosit de recomandările sale. Personalităţile româneşti marcante din medicină, economie, legislaţie etc. erau deopotrivă recunoscute şi în străinătate. Aceasta era situaţia la 1900 foarte clar conturată.

Din acest moment, învăţământul românesc este recunoscut în Europa şi se pun temeinic bazele responsabilităţii sociale a elitelor culturale româneşti în propagarea culturii. În următorii 40 de ani, mulţi dintre reprezentanţii acestei elite, de la Constantin Rădulescu Motru, Constantin Stere, Nicolae Minovici, Francisc Iosif Rainer, Dimitrie Gusti etc., au susţinut conferinţe publice la Ateneul Român, Fundaţia I. Dalles dar şi în alte oraşe ale ţării, pentru propagarea culturii. În satul românesc se împlinea între timp dorinţa lui Spiru Haret, şi anume formarea nucleului cultural sătesc, şi anume triada învăţător-medic-preot. La 1856 era numai preotul, iar ulterior, către 1890-1900, apare şi învăţătorul.

După Primul Război Mondial, în satul românesc se întorc foarte mulţi tineri cu bacalaureat şi studii superioare ca profesori, institutori, medici, unii ajung primari şi chiar investitori. În anii 1938 şi 1940, învăţământul românesc era aliniat la contextul european prin organziare, specializare, rezultate şi mai ales prognoze. Acest lucru s-a putut împlini şi ca urmare a unui accelerat proces de laicizare şi modernizare a învăţământului românesc, încă de la începutul secolului al XIX-lea, datorat atunci Eforiei Şcolilor Civile pentru Ţara Românească.

După marele război de întregire a neamului (1916-1919), noua lege a învăţământului iniţiată de dr. Angelescu a fost considerată „nu numai competentă, dar cuprindea şi instrucţiuni care traduc în dispoziţii legale principii pedagogice dintre cele mai avansate”, inclusiv „ideia regionalistă” a învăţământului. Cele mai importante „preciziuni” ale legii din 1924 erau mai mult de ordin administrativ”.¹³

A urmat apoi proiectul de lege pentru reforma învăţământului primar, al ministrului Instrucţiunii Publice din 1933, profesorul Dimitrie Gusti. Proiectul său era adaptat „în primul rând pe pe crearea unei şcoli, care să fie în serviciul omului cu o mentalitate adaptată mediului în care el trăieşte”. Şcoala primară urma să devină „o ramură de sine stătătoare a învăţământului”, trebuind să fie „o instituţie la îndemâna celor mulţi, ca o poartă deschisă pentru ei spre un învăţământ superior adaptat nevoilor lor şi deci nevoilor sociale”.¹⁴

Organizarea învăţământului şi legislaţia specifică sistemului şcolar din România de până la 1947 au reprezentat unul dintre cei mai importanţi factori de integrare europeană. Mulţi dintre profesorii de liceu se întorseseră în ţară cu licenţe şi doctorate susţinute în Europa occidentală. Iar în situaţia profesorilor universitari, continuarea studiilor în Europa era aproape o cutumă pentru împlinirea carierei de orice fel. Mulţi dintre profesorii universităţilor româneşti de până la 1947 au fost deschizători de drumuri pentru studenţii care doreau să-şi continue studiile, recomandându-i fie instituţiilor de profil unde au studiat, fie foştilor colegi de specialitate din străinătate. Diploma de bacalaureat precum şi aceea de licenţă absolvite în România erau un certificat sigur pentru continuarea studiilor în Europa fără implicarea vreunei echivalări. Elitele intelectuale erau în sincron cu reperele similare din Europa şi putem vorbi de o integrare europeană a Romîniei prin învăţământ în acea perioadă.

Această realitate se evaporă după 1947 din cauza modificării radicale a legii învăţământului în anul 1948, când şcoala românească este politic îndoctrinată, reformatată după modelul sovietic, deoarece societatea românească a intrat în sfera sovietică de influenţă. Singura limbă străină de bază prezentă în curricula şcolară a fost limba rusă şi abia după 1965 apar alte limbi străine. Vechile manuale sunt înlocuite cu rapiditate, apar autori sovietici de manuale şcolare sau manuale copiate după cele sovietice. Dispar cu acest prilej informaţia de calitate şi consistenţa culturală a acesteia. Apoi, mulţi dintre dascălii cu vechime şi valoare culturală şi morală au fost marginalizaţi şi înlăturaţi pe criterii politice şi ideologice. Școala românească a fost puternic politizată şi aşa a rămas până în anul 1989.

Egalitatea de şanse a rămas un deziderat al perfecţionării continue. Diferenţele economice dintre regiuni, priorităţile administraţiilor şi bugetelor locale, discrepanţele uriaşe dintre palierele profesionale şi de statut social ale adulţilor în privinţa copiilor, toate acestea sunt foarte greu de inlcus în obligaţiile de armonizare legislativă şi socială în România ultimilor douăzeci de ani. Rămâne numai efortul individual de a dezvolta abilităţi variate şi variabile ale perfecţionării continue.

Bibliografie:

1. Lycée Français-Roumain, Institut de garçons, Autorisé par le Ministere de l’Instruction Publique, Cours primaires, Lycée complet. Ecole commerciale supérieure, Cours commercieux du soir, section française et section grecque, sous la direction de M.N.C.A.Leautey, I.Clinciu et G.Popa-Lisseanu, professeurs au lycée Lazar, Minerva, Institut de Arte Grafice şi Editură, Bucuresci, 1906

2. Conţ, Nicolae, „Şcoala şi mişcarea pedagogică în vechiul regat”, în „Probleme ale învăţămîntului românesc”, buletinul no. 4 şi Programul de Activitate pe 1928-1929 al Seminarului de Pedagogie Teoretică condus de G.G. Antonescu şi Buletinul Bibliotecii Pedagogice a Casei Şcoalelor, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928.

3. Constituţia Nouă votată de Adunarea Naţională Constituantă în şedinţele de la 26 şi 27 martie anul 1923, Editura Scrisul Românesc, Craiova, f.a., p. 9

4. „Monitorul Oficial” din 27 februarie 1938

5. „Monitorul Oficial”, partea I, nr.87 bis din 13 aprilie 1948.

6. George Costa-Foru, „Studii asupra instrucţiunii publice”, Bucureşti, 1860

7. Ilie Popescu Teiuşan, „Contribuţii la studiul legislaţiei şcolare româneşti. Legea Instrucţiei Publice din 1864”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963

8. Nicolae Iorga, „Istoria învăţământului românesc”, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ilie Popescu Teiuşan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971

9. Stanciu Stoian, „Reforma învăţământului primar, Consideraţiuni pe marginea noului proect de lege”, Tipografia „Bucovina”, Bucureşti, 1933

10. „Ancheta învăţământului secundar”, rânduită în anul al patruzecelea de înţeleaptă şi glorioasă domnie a M.S. Regelui Carol I de către Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor, Mihail Vlădescu, Comisiunea de anchetă fiind alclătuită din: I. Găvănescul, preşedinte, I. Otescu, Em. Grigorovitza, N.D. Locusteanu, Th. Neculau, D. Cădere şi H. Pantazi, secretar, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, Bucureşti, 1907.

11. Bănescu, N., rectorul Universităţii din Cluj, „Academia” Grecească din Bucureşti şi Şcoala lui „Gheorghe Lazăr”, contribuţie la istoria învăţământului românesc, cuvîntare festivă rostită la deschiderea anului universitar 1923-24, extras din „Anuarul Universităţii” pe 1923-24, Institutul de Arte Grafice „Luceafărul”, Cluj, 1925.

12. Barbu, Violeta, „De bono coniugati. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul al XVII-lea”, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003.

13. Constituţia Nouă votată de Adunarea Naţională Constituantă în şedinţele de la 26 şi 27 martie anul 1923, Editura Scrisul Românesc, Craiova, f.a.

14. Cristescu, Dima, „Necesitatea instrucţiunii şi educaţiunii în viaţa socială”, teză pentru licenţă în Ştiinţele de Stat, Stabilimentul de Arte Grafice C. Sfetea, Bucureşti, 1909.

15. Nedioglu, Gheorghe, „Cea mai veche şcoală românească”, f.ed., Bucureşti, 1913.

Note

[1] vezi Lycée Français-Roumain, Institut de garçons, Autorisé par le Ministere de l’Instruction Publique, Cours primaires, Lycée complet. Ecole commerciale supérieure, Cours commercieux du soir, section française et section grecque, sous la direction de M.N.C.A.Leautey, I.Clinciu et G.Popa-Lisseanu, professeurs au lycée Lazar, Minerva, Institut de Arte Grafice şi Editură, Bucuresci, 1906 și Conţ, Nicolae, «Şcoala şi mişcarea pedagogică în vechiul regat», în Probleme ale învăţămîntului românesc, buletinul no. 4 şi Programul de Activitate pe 1928-1929 al Seminarului de Pedagogie Teoretică condus de G.G. Antonescu şi Buletinul Bibliotecii Pedagogice a Casei Şcoalelor, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928.

[2] Constituţia Nouă votată de Adunarea Naţională Constituantă în şedinţele de la 26 şi 27 martie anul 1923, Editura Scrisul Românesc, Craiova, f.a., p. 9

[3] vezi «Monitorul Oficial» din 27 februarie 1938

[4] vezi «Monitorul Oficial», partea I, nr.87 bis din 13 aprilie 1948.

[5] Este vorba de constituirea Regiunii Autonome Maghiare(1952-1968).

[6] Nicoale Conţ, «Şcoala şi mişcarea pedagogică în vechiul regat», în Probleme ale învăţămîntului românesc, buletinul no. 4 şi Programul de Activitate pe 1928-1929 al Seminarului de Pedagogie Teoretică condus de G.G. Antonescu şi Buletinul Bibliotecii Pedagogice a Casei Şcoalelor, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, pp. 168-169 şi p. 185

[7] Ibidem, p.199 „(…)Mitropolitul Stamate recomandă ca dascălii să predea materiile de învăţămînt şcolarilor «către care pogorîndu-se oareşicum dascălii şi făcîndu-se şi ei ca dînşii începători, metahirisesc minţile ucenicilor ca nişte trepte şi merg înainte de la cele ştiute şi-i învaţă pe cele neştiute». Ca un corolar, şi metodele disciplinare se modernizează, bătaia fiind oficial interzisă în şcoală”. 199)

[8] ibidem, p. 223

[9] ibidem, pp. 232-242

[10] George Costa-Foru, «Studii asupra instrucţiunii publice», Bucureşti, 1860, în ibidem, pp. 252-253

[11] Ilie Popescu Teiuşan, Contribuţii la studiul legislaţiei şcolare româneşti. Legea Instrucţiei Publice din 1864, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pp. 57-77

[12] ibidem, pp. 186-189

Pentru evoluţia învăţămîntului românesc în secolul al XIX-lea, vezi şi Nicolae Iorga, Istoria învăţămîntului românesc, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ilie Popescu Teiuşan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971

[13] Stanciu Stoian, Reforma învăţămîntului primar, Consideraţiuni pe marginea noului proect de lege, Tipografia «Bucovina», Bucureşti, 1933, pp. 4-5

[14] ibidem, p. 6 şi pp. 28-29

„(…)Structura sufletească specială a majorităţii poporului nostru, structura sufletului ţărănesc, reclama o şcoală care să nu se mai adreseze unui element psihologic abstract şi deci inexistent, ci unuia concret, variat de la loc la loc”.(ibidem, pp. 6-7)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.