Emanuel Pârvu adaptează un scenariu despre torționari și libertate

Adrian Titieni. George Ivaşcu. Alexandru Papadopol. Emanuel Pârvu. Constantin Cojocaru. Avanpremiera spectacolului „O spovedanie“ a avut loc marți, 20 decembrie, de la 8:00 seara, la Godot. Pe Strada Blănari. Un spectacol în care dezbaterea dintre religie și ateism are un final neașteptat. O piesă creată după scenariul filmului „Aniversarea“ (premiera în 2017).

După „Bacalaureat“ și „Sieranevada“, după ani mulți pe platourile de filmare, spectacolul înseamnă și o întoarcere la teatru a unora dintre actorii din distribuție. Și o colaborare în premieră cu teatrul alternativ. Este pentru prima dată la noi când, înaintea unui film, apare varianta pentru scenă.

Fotografiile sunt de la ultima repetiție. Am pătruns în sală și am căutat să înțelegem unde suntem, ce privim, despre ce e vorba în piesă. E cel mai potrivit timp, acum, după 27 de ani de la momentul decembrie 1989.

Anca Dobrescu: De ce ai ales să aduci în scenă „O spovedanie“?

Emanuel Pârvu: Povestea am aflat-o de la Dan Chișu. El a scris un scenariu și face un film – ultimul film în care a jucat Mircea Albulescu și în care joc și eu. La un moment dat, mi-a venit ideea unei adaptări scenice în 4 personaje, în film sunt 16-17 personaje. Tipul de întrebări, după ce vezi filmul, mi-ar plăcea să ajungă și într-o formă teatrală, la public. Și am hotărât împreună cu Dan să mă lase să fac o adaptare după scenariul lui. Sunt un om religios… Stau de vorbă cu oamenii.

Dumnezeu mi-a arătat că există

Te referi la religie ori la credință?

Sunt religios și credincios. Am niște cutume, lucruri rămase din copilărie. Copiii trăiesc prin mimetism. Bunica m-a învățat să spun „Înger, îngerașul meu…“ și „Tatăl nostru“, să fac semnul crucii când trec prin fața unei biserici și aceste detalii îți rămân undeva, acolo; pe urmă crești, începi să-ți pui întrebări și am avut câteva experiențe în viața mea prin care Dumnezeu mi-a arătat că există. Eram la începuturile mele de mers cu motocicleta. Pe brațe am niște urme – am avut tije prin mine. Aveam 19 ani și mergeam cu niște viteze pe care nu le-aș mai repeta niciodată. Când faci accident, timpul se dilată. O secundă înaintea accidentului durează de 7 ori mai mult: într-o secundă vezi o grămadă de lucruri înainte, tu știi ce se va întâmpla, bănuiam ce se va întâmpla – aveam șansa, dacă alegeam dreapta, să mă izbesc de un parapet, iar în stânga, să ajung pe contrasens, văzând ce venea din partea cealaltă. Și în secunda aceea dilatată am apucat să spun „Doamne, scapă-mă!“. Cu o motocicletă nouă cu tot, mergând, corpul e blocat, corpul nu are timp să reacționeze. La peste 250 de km/oră, cu corpul blocat, n-ai timp să-ți controlezi mișcările, iar un pasaj de 80 de m, la 250 de km/oră, se termină foarte repede. Eram la ieșirea din Pasajul Muncii. Am spus „Doamne, scapă-mă!“ și, în momentul următor, fără să fi făcut ceva, mi-a pocnit un piston. A pocnit pistonul unei motociclete noi (!) și am ajuns dintr-o dată la 50 km/oră. Am ieșit din pasaj tremurând din toate încheieturile, mi-am dat jos casca, mi-am aprins 5 țigări deodată, mi-am dat seama că Dumnezeu m-a ținut în viață. Și din acel moment, totul s-a schimbat.

„Oamenii după care m-am ghidat cand am scris“

Să continuăm cu „O spovedanie“. Veți avea avanpremiera pe 20 decembrie. Are o legătură cu ideea de reconciliere? Sau e despre cum ne înțelegem cu trecutul, cum ne trăim prezentul și spre ce privim?

Da, are o foarte mare legătură cu lucrurile pe care unii oamenii le făceau înainte, cu unii dintre oamenii care, în micimea lor, au stat ascunși fără să recunoască, luând motivații pentru ce au făcut: „Dom’le, nu eu. Mie îmi dădeau alții ordine și eu le executam“. Oameni care au băgat în închisoare alți oameni, care au chinuit alți oameni, care au omorât, au schingiuit și n-au ieșit nici măcar în fața lui Dumnezeu să spună „Doamne, eu am făcut lucrul acesta. Și merită să mă spovedesc. Nu știu dacă merit să fiu pedepsit, dar cred că aș merita măcar o judecată“. Sunt oameni care au rămas ascunși și lucrul acesta e ciudat. Un soi de curaj în sensul urât al cuvântului. Și atunci cred că lucrurile acestea merită să fie dezbătute: cum te uiți spre situațiile pe care deja le-ai parcurs în viață și găsindu-ți motivații. În religie, dacă te spovedești, pleci ușurat de la preot, ușurat de povara păcatului pe care l-ai săvârșit, dar devenind conștient de păcat, căutând în tine păcatul pe care l-ai săvârșit. Dacă te duci la psiholog, pe el nu-l interesează păcatul, ci motivele lui, și atunci medicul pune un diagnostic păcatului: „Dom’le, eu nu sunt hoț. Eu sunt cleptoman. Nu e vina mea. Nu sunt curvă. Sunt nimfomană. Nu e vina mea. E ceva ce mi-a rămas mie din copilărie“. Psihologul sapă adânc în tine și îți dă un diagnostic și tu pleci ușurat că păcatul tău nu mai e păcat, e un diagnostic. Are o justificare medicală și nu e în regulă chestia asta. Diferența dintre religie și ce se întâmplă cu oamenii în societate. E complet diferită abordarea. Și cred că lucrul acesta merită expus într-o adaptare scenică.

Ai făcut o documentare despre trecut și acei oameni urâți despre care e vorba în piesă?

Vișinescu și Ion Ficior sunt oamenii după care m-am ghidat când am scris. Sunt prea mulți oameni răi, agresivi, nedispuși la conciliere, oameni care au mereu ceva de demonstrat, în orice discuție, de la banc la întâmplare, la poveste despre moarte, din 10 oameni, în proporție de 98%, unul va veni să-ți spună: „Hai să-ți spun eu ceva și mai tare“. Acest „și mai tare“ este rezultatul celor 50 de ani de comunism; oameni care au ceva de demonstrat, care n-au fost mângâiați când au fost mici, care vor să iasă în evidență: „Primul!“… „Prima!“. Inteligența emoțională este extrem de redusă: „Să-ți spun eu ce am făcut… “, „Să-ți spun eu ce am fost…“ – lipsa actului etic, printr-o motivație psihologică falsă, ascunsă…

În afara teatrului, sunteți prieteni – tu, Adrian Titieni, George Ivașcu… Mă întreb, cum reușiți să construiți relațiile dure, foarte dure din „O spovedanie“?

Căutând realul, concretul, mi-e foarte greu să șterg, uitându-mă în ochii lui Adrian Titieni sau ai lui George Ivașcu, cei peste 15 ani de prietenie. În momentul în care urăști pe cineva pe care abia l-ai cunoscut… trebuie să cauți un moment în care – mi-e foarte frică de privirea asta, să cauți momentul acela de real, dar în sclipirea ochilor lui și ochilor tăi… e foarte greu să anulezi trecutul. De foarte multe ori în acest text, evităm să ne privim. E o chestie pe care am stabilit-o de la bun început. Să putem obține maximul de adevăr, am stabilit să evităm să ne privim pentru că relațiile noastre de prietenie sunt atât de strânse, încât ura din anumite replici nu poți să o livrezi la intensitatea ei adevărată sau poți, dacă ești nebun, și atunci te duci la… Socola. E foarte greu să livrezi tipul ăsta de adevăr, ștergând 15 ani de prietenie, și atunci livrezi replicile, uitându-te încolo. Livrezi ce ai de livrat și te întorci imediat să reiei de undeva cu mai puțină intensitate, de unde poți să fentezi adevărul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.