Emil Constantinescu: Scrisoare deschisă către societatea civilă

Un bun prilej îl constituie alegerile prezidenţiale din 2009, care reprezintă o dublă premieră în istoria politică a României. Vor fi primele alegeri prezidenţiale de la integrarea în Uniunea Europeană şi vor reprezenta primul scrutin separat de alegerile parlamentare după cinci alegeri în care ele s-au desfăşurat simultan. Ne-am fi aşteptat ca în aceste condiţii dezbaterea publică să se concentreze pe conturarea profilului şefului de stat european. Trăsăturile definitorii ale acestuia, indiferent că este vorba de un monarh constituţional nesupus votului popular, de un preşedinte ales de Parlament sau de un preşedinte ales de popor prin vot direct, sunt capacitatea de a fi un arbitru între instituţiile statului sau între acestea şi societate şi capacitatea de a interveni în situaţii de criză pe baza unui prestigiu moral conservat printr-o discreţie autoimpusă în momentele de normalitate.

 

La posibilităţile actuale de informare, ştim bine că, exceptând republica semiprezidenţială franceză care conferă preşedintelui un statut diferit, şefii de stat din UE chiar corespund acestui profil, pe care îl respectă în mod tacit. Alegerea prin vot direct a preşedintelui în state precum Austria, Finlanda sau Portugalia, a căror istorie a cunoscut şi traiectorii apropiate de cea a României, nu a făcut decât să-l elibereze pe preşedintele acestor ţări de presiunea combinaţiilor politice din Parlament şi în nici un caz nu a dus la justificarea unor imixtiuni în activitatea Guvernului, Parlamentului sau Justiţiei prin invocarea temeiului mandatului popular. Nu astfel stau lucrurile în Polonia, Slovenia sau Lituania, ţări care au cunoscut dictatura comunistă.

 

Cum se explică atunci persistenţa la noi a mitului preşedintelui jucător şi mai ales aprobarea de către o bună parte a populaţiei a atitudinii unui preşedinte a cărui conduită a semănat de cele mai multe ori cu cea a unui şef de stat populist - demagog din republicile autoritare din lumea a treia. Faptul că în România, datorită mecanismelor democratice care la limită funcţionează totuşi şi datorită unei remarcabile forţe de rezistenţă a presei, un derapaj spre totalitarism nu pare posibil nu scuză, ci cu atât mai mult acuză deficitul de conştiinţă democratică în mentalitatea unei părţi a electoratului şi chiar a unor lideri de opinie influenţi.

 

Cred că această diferenţă între cum este perceput rolul şi profilul şefului de stat în UE şi în România ar trebui să ne preocupe şi să găsim căile prin care să împiedicăm transformarea emisiunilor din campania electorală în concursuri de tip „cine ştie câştigă“ presărate cu glume nesărate şi să impunem o dezbatere serioasă pe tema rolului constituţional al preşedintelui.

 

Dacă societatea civilă ar fi avut încă din anul 2000, când integrarea europeană a României devenise o certitudine, disponibilitatea de a prezenta opiniei publice modelul şefului de stat european şi forţa de a convinge electoratul, lucrurile ar fi stat altfel astăzi în România. Din păcate, o parte a elitei intelectuale a optat pentru modelul „liderului salvator“ anacronic, nu numai în Europa, dar şi în raport cu propria noastră constituţie. Incapabili să preia o responsabilitate politică, socială şi chiar intelectuală proprie şi să conceapă un proiect naţional, aceşti intelectuali au transferat neputinţa lor întregului popor pentru că liderul autoritar în democraţie nu este altceva decât expresia ratificării prin vot popular a unei umilinţe generale.

 

Mizeria morală actuală a societăţii româneşti s-a propagat astfel de sus în jos şi ea pleacă de la faptul că o mare parte a opiniei publice a acceptat cu ani în urmă o neruşinată manipulare pentru promovarea unor personalităţi compromise în prim-planul vieţii politice.

 

La două decenii de la prăbuşirea dictaturii comuniste plătită cu sacrificiul vieţii de mii de români, numai printr-o manipulare susţinută şi tenace s-a putut ajunge la situaţia în care:

 

- un personaj care în decembrie 1989 era un nomenclaturist comunist de rangul doi şi colaborator pe termen lung al Securităţii ceauşiste să fie prezentat ca un luptător împotriva comunismului şi al Securităţii pe care el însuşi le reprezintă şi să fie susţinut politic şi moral prin invocarea condamnării comunismului printr-un show parlamentar în condiţiile în care dacă Parlamentul ar fi votat legea lustraţiei promisă cu acel prilej preşedintele însuşi ar fi fost singurul candidat lustrabil

 

- un personaj inculpat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cel mai mare proces de corupţie din România, proces suspendat cu tertipuri juridice şi presiuni în considerarea calităţii sale de preşedinte, să fie prezentat ca un luptător împotriva corupţiei

 

- un personaj produs şi finanţat copios de cercurile de interese cărora le este îndatorat şi care a încălcat sau care a tolerat încălcarea repetată a legii în folosul său personal, al familiei sau al clanului pe care îl patronează să poată vorbi de respectarea legalităţii

 

- un personaj cu educaţie precară să se poată pronunţa, într-un moment în care lumea intră în societatea cunoaşterii, asupra unor probleme de educaţie şi cercetare ştiinţifică pentru care nu are nici un fel de pregătire şi înţelegere

 

- un personaj care şi-a probat incompetenţa într-o îndelungată carieră ministerială prin distrugerea flotei şi blocarea construcţiei autostrăzilor sau în calitate de primar general al Capitalei prin lipsa oricăror realizări edilitare de-a lungul unui întreg mandat să poată acuza pe alţii de incompetenţă şi lipsă de profesionalism

 

- un personaj permanent conflictual să poată fi acceptat ca un moderator valabil între puterile statului

 

- un personaj grobian, mincinos, cu manifestări imorale şi care proferează permanent insulte la adresa unor persoane sau categorii sociale să fie prezentat ca un model de comportament popular demn de urmat.

 

La limită putem accepta existenţa în peisajul politic a diferite personaje care să se regăsească într-una sau chiar în mai multe din situaţiile incriminate. Dar ca o singură persoană întrunind toate aceste incompatibilităţi să fie aleasă în cea mai înaltă funcţie în stat şi apoi să fie răsplătită cu încrederea unei părţi a elitei intelectuale şi a populaţiei precum şi cu susţinerea electorală pentru a continua cu un nou mandat pare ceva ireal. Cel puţin pentru mine. Dar se pare că nu şi pentru societatea în care trăim.

 

Ajuns aici şi tocmai pentru că vorbim de real şi ireal, vreau să precizez că toate faptele şi calificările pe care le-am enumerat anterior la adresa persoanei care îndeplineşte astăzi funcţia de preşedinte al României sunt sprijinite pe documente originale şi pe înregistrări video şi audio de uz public. Cei mai înverşunaţi contestatari ai mei ştiu că în toate declaraţiile oficiale şi neoficiale din ultimii 20 de ani nu m-am pronunţat decât pe baza unor date certe şi verificate. Dacă totuşi cineva s-ar îndoi sunt gata oricând să justific public sau în justiţie fiecare afirmaţie în parte.

 

Am evitat deliberat să rostesc de la început numele personajului pe care l-am descris pentru că cea mai gravă şi mai eficientă manipulare a opiniei publice s-a produs prin împărţirea liderilor de opinie în tabere pro şi contra Băsescu, ceea ce a impietat asupra discutării raţionale a faptelor şi a argumentelor, transformând electoratul român într-un fel de galerii de fotbal care îşi urăsc adversarii doar pentru că aparţin altui club.

 

Indiferent de simpatiile politice sau personale nu putem evita o întrebare: cum a fost posibilă ascensiunea la cea mai înaltă funcţie în stat a unei persoane cu un trecut cunoscut ca fiind marcat de fapte ilegale şi imorale şi cum a putut fi el apoi sprijinit în acţiunile sale deşi acestea lezau grav autoritatea instituţiilor statului şi prestigiul internaţional al României? De lămurirea modului în care aceasta s-a produs depind în bună măsură desfăşurarea şi rezultatul viitoarelor alegeri prezidenţiale. Departe de a fi o fantezie erotică a electoratului român, „monumentul Băsescu“ este o creaţie colectivă la care au pus câte o piatră mulţi lideri de opinie şi o mare parte a presei române. Este motivul pentru care mă voi referi în mod direct la acţiunile unor persoane sau grupuri pentru că o responsabilitate pentru această distorsionare istorică trebuie să existe până la urmă.

 

Totul a început în 2000, când, panicaţi de calificarea surprinzătoare a lui C.V. Tudor în turul 2 al scrutinului prezidenţial, o parte din intelectualii cunoscuţi ca anticomunişti şi antifesenişti au recomandat alegerea „răului mai mic“ în persoana preşedintelui Ion Iliescu, în condiţiile în care PSD nu avea nevoie şi nu ceruse ajutorul lor. A fost primul pas dintr-un lung şir de compromisuri. Cel de-al doilea pas a constat în sprijinirea preluării conducerii PNL de către Theodor Stolojan, persoană de maximă încredere a Securităţii ceauşiste, îndeplinindu-se astfel visul postcomunist al acesteia: preluarea partidelor istorice democratice atunci când acestea, precum PNŢ, nu pot fi eliminate. Între timp, Traian Băsescu prin înţelegere directă cu Virgil Măgureanu prelua prin absorbţie partidul acestuia împreună cu „cadrele sale de nădejde“. Tot Traian Băsescu printr-o manevră de „maidan politic“ transferă printr-o mascaradă de congres PD-ul din Internaţionala Socialistă la Partidul Popular European, de centru dreapta. Terenul este pregătit acum pentru ca Societatea Academică Română (SAR) condusă de Alina Mungiu să formeze alături de GDS şi alte asociaţii civice Coaliţia „România Curată“, care va sprijini Alianţa D.A. condusă de cele două personaje total compromise politic şi moral Traian Băsescu şi Theodor Stolojan tot în baza sloganului „alegerea răului mai mic“. Schimbarea guvernului Năstase benefică din cauza generalizării corupţiei şi tendinţei fostului prim-ministru de a controla presa şi societatea este urmată de constituirea unei grupări intelectuale conduse de G. Liiceanu, H.-R. Patapievici, P.R. Ungureanu, C. Avramescu, M. Mihăieş, A. Cornea, la care se vor adăuga V. Tismăneanu şi alte personaje mai insignifiante, grupare care va declanşa o campanie delirantă de elogiere a lui Traian Băsescu acompaniată de atacuri furibunde la adresa oricui se opune acestuia. Apogeul acestei campanii este atins cu ocazia referendumului pentru suspendarea preşedintelui plasat sub semnul unei cruciade anticomuniste al liderului salvator. Apariţia televizată la tribună alături de preşedinte într-o poziţie-cheie a lui Silvian Ionescu, fostul şef de spaţiu pentru Europa Occidentală al spionajului românesc, este un semnal pentru agenţii deplin acoperiţi din fosta emigraţie românească conservaţi timp de două decenii care vor exacerba pe plan extern cultul „Băsescu anticomunist“. Comitetele de sprijin pro Băsescu din diaspora la care se lucrează intens în 2009 îi vor aduce pe aceştia fără îndoială din nou la suprafaţă.

 

Această combinaţie stranie dintre reprezentanţi ai fostei elite anticomuniste, foşti colaboratori ai Securităţii demascaţi în funcţie de interesele momentului (vezi cazul Stolnici în momentul refuzului de a-l urma pe Theodor Stolojan în PDL), agenţi acoperiţi din presă ai serviciilor de informaţii a căror existenţă a fost recunoscută oficial de către aceştia şi „postaci“ de pe Internet din aşa-zisele gherile digitale plătite la bucată a fost pilonul de rezistenţă al preşedintelui Traian Băsescu în toate manevrele sale de construire a unui sistem politic bazat pe presiuni, şantaje şi diversiuni. Este de aşteptat ca în actuala campanie prezidenţială să fie reluate şi amplificate metodele din 2004 şi 2007. Bilanţul negativ al lui Traian Băsescu, fiind greu de justificat, se va pedala pe murdărirea tuturor adversarilor politici, pe descurajarea electoratului, invocându-se lipsa de şanse a contracandidaţilor şi în cele din urmă pe reîncărcarea sloganului „alegerea răului mai mic“. Celor care se pot lăsa înşelaţi de această previzibilă tactică le transmit că în 2009 avem posibilitatea să nu mai permitem şantajul politic şi moral din 2000, 2004 şi 2007. În 2009 avem ocazia să alegem binele, să-l delimităm atât de „răul mai mare“, cât şi de „răul mai mic“.