Credeam că unele sintagme folosite în presă până prin 1990 deveniseră caduce şi aparţineau unei lumi revolute, dar constat că m-am înşelat după ce am văzut cum judecă marea presă occidentală acţiunile lui Recep Tayyp Erdogan, preşedintele Turciei. „Revenirea politicii imperialiste incarnate de preşedintele Erdogan ar trebui să ne înfricoşeze. Conducând ţara sa cu o mână de fier, noul Sultan are toate cărţile în mână pentru a ne destabiliza câţiva ani”, scria recent site-ul Atlantico.fr. Nu doar publicaţia citată subliniază că acelaşi Erdogan, aflat în fruntea unei „Turcii neo-otomane, a declanşat asaltul kemalismului, al UE şi al kurzilor”, iar toate astea se petrec cu complicitatea şi cu îngăduinţa aceleiaşi Europe, care, cum am mai zis, când a fost vorba de alte state din Est, precum România, s-a dovedit excesiv de exigentă. De fapt, în ce-l priveşte, au devenit tot mai stridente derivele sale autoritare, visele de grandoare şi diplomaţia sa haotică, ce agravează fracturile din sânul societăţii turce, care, în paralel, se confruntă cu o recrudescenţă a atentatelor teroriste.
În atare împrejurări devine firească întrebarea: încotro se îndreaptă Turcia, mai precis către ce vrea s-o ducă Erdogan, cel al cărui partid islamo-conservator, AKP (Partidul Justiţiei şi Dezvoltării), nu a încetat să acumuleze avantaje electorale, aducându-l în fruntea statului, în 2014, după zece ani petrecuţi în fruntea executivului? Aşadar, unde doreşte să ducă această ţară, salutată cândva de Occident ca un model de islamism moderat, bazată pe liberalism economic? Încercând să răspundă, analiştii spun că un lucru e sigur: pare să fi sosit momentul dezamăgirii şi întrebărilor referitoare la viitorul Turciei, în continuare membră a NATO şi actor geopolitic de neocolit, apropiat de un Orient Mijlociu devastat de un ciclu neîntrerupt de războaie ce durează de două decenii.
Situaţia s-a degradat masiv, începând din anii 2007-2008 Erdogan a creat vid în jurul lui, eliminând pe rând principalii fondatori ai partdului şi aspirând la un autoritarism evident, pe care l-a taxat nu doar presa vestică. Astfel, mulţi ziarişti au denunţat dezlănţuirea preşedintelui, care, confruntat cu cea mai mică contestare a regimului său, o apreciază imediat ca un atac personal. În acest sens, la jumătatea lunii trecute, un cotidian parizian semnala că sunt pe rol nu mai puţin de 1.845 de plângeri pentru „insultă adusă şefului statului”; a fost lansată o vastă vânătoare de vrăjitoare care a urmărit universitari, intelectuali, militanţi de stânga, kurzi, membri ai confreriei predicatorului Gulen, ce trăieşte în exil în SUA. Este vorba de circa 11.000 de persoane, potrivit cifrelor oficiale, etichetate ca „terorişti”, care aşteaptă să fie judecate.
În acest Turn Babel al contestaţiei, presa este oaia neagră a regimului, Turcia lui Erdogan fiind considerată cea mai mare închisoare din lume pentru jurnalişti, cel mai recent exemplu reprezentându-l condamnarea la cinci ani de închisoare a publiciştilor Can Dunder şi Erdem Gul, de la cotidianul „Cumhuriyet”, acuzaţi de spionaj, tentativă de lovitură de stat şi susţinerea terorismului. Întrucât ei dezvăluiseră că serviciile secrete turce livraseră arme grupărilor islamiste siriene, riscau condamnarea pe viaţă, dar regimul s-a dovedit „milos”, el ţinând seama de cele 72 de cereri impuse de UE pentru a aboli vizele pentru turcii care merg în statele Uniunii. Vorba vine „a ţinut seama” de aceste exigenţe, în realitate Erdogan sfidându-le făţiş, afişând o atitudine inflexibilă şi netolerantă, dorind să-i reducă la tăcere pe cei care critică guvernul sau preşedintele. De aici nu este decât un pas la o altă constatare şocantă: regimul Erdogan a deschis mai multe fronturi ale unui război intern împotriva democraţiei, concept atât de drag liderilor UE, care, cum se constată în cazul Turciei, este diluat masiv. Nu e vorba doar de democraţie dacă avem în vedere ambiţiile nesăbuite ale celui care trăieşte într-un palat cu o mie de camere (evaluat la 615 milioane dolari!) şi deţine un record de longevitate politică. „El se crede centrul lumii musulmane, se vrea al doilea fondator al Turciei sau fondatorul unei Turcii conservatoare, reconciliată cu trecutul ei otoman. El visează grandoare”, subliniază Ahmed Insel, economist şi politolog, figură de prim-plan a vieţii intelectuale din Turcia, director al revistei „Birikim”.
Obsedat de înlăturarea lui Assad al Siriei – susţinând copios miliţiile rebelilor islamişti -, ocupat de războiul împotriva kurzilor şi cu urmărirea opozanţilor, regimul Erdogan a expus ţara terorismului practicat de Statul Islamic, care a încercat s-o atragă în ciclul barbar care face ravagii în Siria şi Irak, nota un publicist vestic. Este evident că Turcia plăteşte preţul unei strategii incoerente, aliniată la axa sunnită în alianţă cu Arabia Saudită, împotriva Iranului, având relaţii reci cu Egiptul, Irakul şi Rusia; Ankara nu are ambasador la Damasc, la Tel Aviv şi la Cairo – ţări „cheie” în zonă – şi nu are niciun mijloc de acţiune în regiune. Diplomaţia sa e catalogată haotică şi cel puţin tulbure, iar credibilitatea ei internaţională este vizibil afectată, Turcia pierzându-şi o bună parte din influenţa ei regională. Erdogan şi-a văzut prestigiul afectat, chiar în presa din Orientul Mijlociu nu este menajat, iar Turcia nu mai este considerată un pol de stabilitate în regiune. Se zice că multe ţări musulmane văd Turcia prea laică sau prea legată de Fraţii Musulmani, via AKP. În atare condiţii nu i-au rămas decât aliaţii săi „naturali”, SUA şi Europa, datorită apartenenţei la NATO, dar şi ei sunt din ce în ce mai critici.
Din această perspectivă complicată, Erdogan a pus o miză uriaşă pe migranţi şi înţelegerile cu UE, dar există voci autorizate care susţin că recentul aranjament încheiat cu UE în ce-i priveşte pe migranţi este unul imoral. „Nu ne retrimiteţi în Turcia”, strigau migranţii aflaţi în Grecia, pe care Ankara este dispusă să-i reprimească în schimbul a 6 miliarde de euro, pentru a fi exceptaţi de la vize UE turcii şi pentru relansarea procesului de aderare a Turciei. Totuşi, recenta înlăturare a premierului Davutoglu nu face decât să reconfirme ambiţiile politice uriaşe ale lui Erdogan, ajuns în stadiul de a nu mai împărţi puterea cu nimeni. Davutoglu este cel care a negociat acordul cu UE privind migranţii, ceea ce l-a făcut pe „sultan” să pară trecut pe linia a doua, context în care el s-a dispensat de vechiul lui colaborator, pentru postul de premier concurând între alţii şi Berat Albayrak, ginerele lui Erdogan, ministrul Energiei.
Ce va face Erdogan în continuare? Va reforma Constituţia, un proiect foarte drag lui, care va duce ţara spre un regim prezidenţial absolut, acordând mari puteri unui şef de stat deja criticat pentru autoritarismul său. Iar toate astea se întâmplă în vreme ce liderii UE, în frunte cu Germania Angelei Merkel, cred că datorită lui Erdogan vor rezolva problema migranţilor, ceea ce mi se pare o iluzie.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.