Din orice perspectivă am judeca lucrurile, Franţa a căutat cu lumânarea tragedia ce s-a abătut vineri, 13 noiembrie, asupra ei şi, cum nu-mi place să operez cu paradoxuri, încep cu începutul care a avut loc sub preşedinţia lui Nicolas Sarkozy. Mic la stat, Sarko a fost urmărit mereu de acest complex de ordin fizic, căruia i-a adăugat pe cel politic, aşa că prin tot ce a făcut pe plan extern a vrut să fie la înălţimea generalului Charles de Gaulle. Nuanţa este evidenţiată pe forum şi de unii dintre cititorii noştri.
Ca urmare, când a venit rândul Libiei în aşa-zisa primăvară arabă – în fapt, un eveniment politic cu scenarişti proşti şi regizori şi mai proşti -, Sarkozy a vrut să ia faţa aliaţilor occidentali, profitând de pasul înapoi făcut de Barack Obama, ce a dorit să-şi respecte promisiunea de a nu mai angaja SUA înt-un nou conflict în Orientul Mijlociu. Ca urmare, el, care-l primise pe Muammar Kadhafi cu cortul şi cu punga cu milioane de euroi în mijlocul Parisului, s-a instalat în fruntea coaliţiei ce viza îndepărtarea de la putere a dictatorului de la Tripoli. Zis şi făcut, petrolul libian, de foarte bună calitate, a fost împărţit cu grijă de cei mari, membrii familiei Kadhafi au fost vânaţi pe rând, la propriu, iar ţara e „şvaiţer”, că oricum nu mai conta, ea intrând pe mâna miliţiilor şi grupărilor jihadiste: are două Parlamente, nu ştiu dacă şi guvern ori preşedinte.
Dincolo de tot şi de toate, prestaţia lui Sarkozy pe plan extern a fost sancţionată la vot de francezi, el picând pentru al doilea mandat. A fost preferat Francois Hollande, care, surprinzător de repede, a afişat acelaşi complex, el, socialistul, dorind să refacă mitul lui Charles de Gaulle şi, pentru că toate au un început, „s-a băgat” în Siria. A făcut-o orbeşte şi prosteşte, uitând sau ignorând, ceea ce mi se pare impardonabil pentru marea Franţă, că are cea mai mare comunitate de musulmani din Europa. În vreme ce ceilalţi aliaţi occidentali acţionează sub umbrela coaliţiei internaţionale împotriva Statului Islamic, condusă de SUA, Franţa lui Hollande s-a vrut singură pe front.
Sub pretextul că acţionează pentru a neutraliza concetăţeni ce s-au alăturat Statului Islamic care se antrenau pe teritoriul sirian, Franţa a declanşat bombardamente împotriva unor asemenea tabere de pe teritoriul acestei ţări.
O paranteză necesară: cu mult înaintea declanşării acestor operaţiuni, presa pariziană le critica aproape la unison, denunţând lipsa lor de susţinere şi de realism şi evidenţiind că nimeni altcineva dintre partenerii săi principali nu o împărtăşeşte. Din păcate, semnalul serios tras de numeroşi publicişti de marcă nu a contat, Hollande angajându-se iresponsabil în aventura împotriva Statului Islamic. Să nu se creadă cumva, Doamne fereşte!, că împărtăşesc principiile acestei sinistre organizaţii teroriste fundamentaliste, dar nu pot să nu remarc indolenţa şi neprofesionalismul cu care a fost lansat acest demers militar. De altfel, din tot ce s-a consemnat până azi nu rezultă să se fi înregistrat un succes cât de cât notabil în acţiunile militare franceze împotriva structurilor terestre ale Statului Islamic. Era şi greu, dat fiind că, din Occident, acestei grupări jihadiste nu i s-au alăturat doar francezi, ci şi englezi, olandezi, belgieni, etc., aşa încât era aproape imposibil să fie ţintiţi doar ei. Din această perspectivă rezultatul e aproape de zero barat.
În lansarea aventurii siriene în varianta ei Statul Islamic, Hollande şi echipa lui au dovedit un amatorism ce şochează, ei neacoperindu-şi „spatele” în mod corespunzător. Mă refer la: vulnerabilitatea internă, fapt semnalat cu prisosinţă de atentatul împotriva revistei „Charlie Hebdo”; la diverse izbucniri jihadiste ce ar fi trebuit mai bine evaluate şi, mai ales, la constatarea extrem de îngrijorătoare potrivit căreia serviciile secrete – spionajul şi cotraspionajul – şi Poliţia nu au stăpânit informativ deloc componenta musulmană a Hexagonului.
Revenind la Statul Islamic, ca simplu observator al fenomenului, nu înţeleg cum de Franţa lui Hollande nu a realizat că, spre deosebire de Al-Qaida, această grupare jihadistă mizează în mod decisiv pe expansionism geografic, suprapus, evident, celui religios, în varianta sa fundamentalistă, care vizează transpunerea în secolul al XXI-lea a versiunii Califatului, percepută ca o nouă Epocă de Aur a Islamului. Gruparea s-a extins uimitor de repede nu doar în Orientul Mijlociu, ci şi în Africa, ei ataşându-i-se sângeroasa grupare Boko Haram din Nigeria, ca şi grupări musulmane din alte state ca Mali sau Algeria.
Aşa cum s-a observat de mari arabişti, liderii Statului Islamic şi-au dat seama înaintea altor lideri din Vest că, în Siria, nu e posibilă o intervenţie militară străină de genul celor din Libia sau Irak. Ca urmare, ei au speculat la maximum acest fapt, ţări ca Franţa lui Hollande căzând în capcană.
Într-un volum remarcabil consacrat acestei teme, arabista Loretta Napoleoni semnala că „Statul Islamic pune la îndoială legitimitatea celor 57 de state ai căror cetăţeni sunt în cea mai mare parte de credinţă islamică”. De aici şi constatarea potrivit căreia „mulţi consideră că principalul obiectiv al Statului Islamic este să devină pentru musulmanii sunniţi ceea ce este Israelul pentru evrei: un stat fondat pe teritoriul străvechi, dar revendicat astăzi, un puternic stat religios care să-i protejeze oriunde s-ar afla”.
Comparaţia de mai sus, ce poate părea „şocantă şi respingătoare”, este atrăgătorul şi „vigurosul mesaj transmis tinerilor musulmani lipsiţi de drepturi care trăiesc în haosul politic creat de factori peturbatori cum ar fi corupţia excesivă, inegalitate şi nedreptatea din statele moderne musulmane”.
Pornind de la cele de mai sus o spun clar: Franţa lui Hollande a picat testul privind neutralizarea Statului Islamic, ea mizând pe fapte, idei şi convingeri egoiste, ce nu s-a sprijinit pe o adevărată cunoaştere a realităţii şi mijloacelor. Cu Statul Islamic nu se poate negocia, aşa cum a crezut Franţa când şi-a eliberat unii ostatici din Siria, acesta recurge la un tradiţional război bazat de tactici şi acţiuni teroriste de felul celei de vineri din Paris, cu un impact uriaş la scară naţională, europeană şi chiar mondială. După 13 noiembrie 2015, în măreaţa Franţă nimic nu mai poate fi ca înainte, dar nu cred că Hollande realizează de ce.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.